De ce părinții ne amenință în adolescență, „Dacă te căsătorești cu un țigan/o țigancă n-o să vin la nunta ta”?

​„Tu, dacă te măriți cu un țigan, să nu mă aștepți la nuntă!” Câți dintre noi nu au auzit în adolescență aceste vorbe din gura părinților noștri? Am discutat cu sociologul Gelu Duminică și cu antropologul Alexandru Bălășescu despre prejudecățile rasiale din familiile din România.

Aveam 17 ani când mama mi-a spus ferm: „Tu, dacă te măriți cu un țigan, să nu mă aștepți la nuntă! Nici pe mine, nici pe tata.” Aluziile au continuat și ulterior, unele pe un ton mai dulce: „Nu cred că ne-ai face tu așa ceva.”

Mai târziu, adolescentă fiind, chiar am ieșit cu un băiat de etnie romă: eram în fața casei mele și cochetam cu toată exuberanța când, din poartă, cu o expresie implacabilă și un aer de superioritate, fără să îndrepte spre el măcar o privire, mama mi-a spus amenințător: „Treci IMEDIAT în casă!”

Și nu e doar mama. De exemplu, cu greu aș putea șterge amintirea vacanței în familie când, în drumul spre Cazanele Dunării, după regretul exprimat al tatălui meu („Ceaușescu voia să-i deporteze pe toți: să îi urce în camion și să-i dea afară din țară. Mare păcat că n-a făcut-o.”), încercarea mea eșuată de a-l contrazice a încins discuția din mașină cu 20 de grade Celsius.

Cu fiecare ocazie în care în familia mea rasismul și-a scos capul, între noi s-a creat tensiune, distanță, exasperare. Dacă scriu aceste rânduri nu o fac cu nici cea mai mică intenție de a-mi vorbi de rău părinții, oameni de altfel generoși și altruiști, ci pentru că încerc să înțeleg un lucru: de ce sunt părinții noștri victimele acestor prejudecăți absurde? Vreau să-i înțeleg mai bine pe cei pe care îi iubesc chiar și când nu îmbrățișăm aceleași puncte de vedere.

Prejudecățile împotriva romilor. Rasism? Ignoranță?

Familie de romi din Costești (2018). FOTO de Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Sondajele îngrozesc: unul realizat în 2018 arată că 80% dintre copiii romi ar fi afectați de sărăcie. Altul, realizat în iulie, arată că 7 din 10 români nu au încredere în romi. Suntem perfect conștienți de răul pe care îl cauzăm, atât persoanelor de etnie cât și societății ca ansamblu, dar insistăm totuși în convingerea că victimele sunt cele vinovate. De ce expresia „Eu nu sunt rasist, dar nu suport țiganii” se aude încă atât de des în jurul nostru?

Am stat de vorbă cu Gelu Duminică, doctor în sociologie și una dintre cele mai importante voci ale activismului rom din țara noastră, iar ceea ce credeam că avea să fie o conversație de-un sfert de oră s-a întins pe-o durată mai lungă de un ceas.

„Eu nu cred că părinții tăi sunt fundamental rasiști. Rasismul îi dă înainte cu inegalitatea biologică și intelectuală dintre diferite grupuri sociale, cu superioritatea rasei și cu toate teoriile burgheze care o susțin, dar în cazul alor tăi, ca în a multor altora, e vorba doar de ignoranță.

Ai tăi pur și simplu nu acceptă că există și țigani buni. Și într-un fel e normal: au crescut cu deja-consacratele «țiganu’ e țigan și în ziua de Paști», «dacă nu ești cuminte te dau la țigani» (apare aici fireasca întrebare: oare câți copii or fi furat țiganii?), iar experiențele vizibile din jurul lor le-au întărit percepțiile și prejudecățile.

Apoi, noi toți am fost învățați să perpetuăm etichete, fără să ne punem întrebări, sub mantra lui «crede și nu cerceta». Pentru că dacă am cerceta un pic, am afla că orice comportament este învățat, nu înnăscut, iar dacă cineva fură, nu este pentru că are furtul în sânge, ci pentru că așa a fost învățat. Dacă cineva dă „bună ziua” este din același motiv.

Acum, un studiu realizat într-un penitenciar din România a constatat că 12% dintre deținuții heteroidentificati (identificați de către alții) erau de etnie romă, arătând astfel o suprareprezentare, dar în niciun caz o majoritate, așa cum consideră percepția publică. Mai departe: există 15.000 de mame minore în România dintre care 1.400 sunt heteroidentificate ca fiind rome. Vedem hoți, vedem mame minore, dar nu ne dăm seama de eroarea de logică pentru că ni se aprinde beculețul doar când aceste cazuri sunt de etnie romă.

Ăsta-i principiul generalizării, al prejudecății – mecanismul pe care îl exploatează cei care vin și pun eticheta pe un întreg grup etnic. Aici nu este vorba de etnie, ci de vulnerabilitate socială pentru că sărăcia și mica infracționalitate sunt direct proporționale”, spune Gelu Duminică.

Despre același subiect am stat de vorbă și cu Alexandru Bălășescu, cercetător, doctor în antropologie și autor al cărții recente „Într-o zi, Orașul. Adoptă un canadian”, cum se explică acest fenomen:

„Am putea spune că, la nivel social, România suferă de rasism în ce privește populația romă tocmai pentru că nu și-a făcut o proprie analiza a istoriei relației cu romii. Cu câteva excepții (de exemplu filmul „Aferim”) sclavia nu este studiată în România. Peste asta se adaugă și «trauma confuziei», în care mulți oameni din România se consideră nedreptățiți pentru că sunt «confundați» cu romii, aceasta împingându-i să spună că «romii nu sunt români» sau chiar să evite să spună ei înșiși că sunt români în anumite situații.

Vestea este că romii cetățeni ai României sunt români, iar încercarea de distanțare pe criterii etnice este pe cât de normală pe atât de inutilă în ce privește percepția celorlalți asupra sinelui.”

Până acum am încercat să răspund la întrebarea: de ce oameni ca tatăl meu, de altfel un bărbat extrem de rațional și generos, bagă mâna în foc că „romii… îți spun eu, e în gena lor să fure, să te păcălească. Ascultă-mă pe mine că nu le place să muncească, n-ai ce să le faci.”

Imagine din filmul Aferim de Radu Jude. FOTO via Profimedia

De la romi la oamenii de culoare din alte țări

Mama mea, ca multe alte femei românce, nu prea a călătorit în străinătate după ce-a avut copii. Nu a avut încredere că, în efortul neîntrerupt de a munci și a pune ban pe ban pentru urmași, conștiința s-ar fi arătat suficient de tolerantă încât să îi permită să plătească doar pentru plăcerea proprie. Cu alte cuvinte, nu a găsit niciodată banii mai bine cheltuiți pe o vacanță decât în zestrea odraslelor („Să am și eu să vă dau avansul când veți vrea să vă luați apartament”).

Recent, mama s-a albit instantaneu la față când i-am spus că am ieșit la date pe Tinder cu un băiat de culoare. Și totuși, dacă mama nu a cunoscut niciodată o persoană de culoare, de ce suferă până în măduva oaselor la perspectiva ca eu să cunosc un astfel de bărbat?

Din nou, l-am întrebat pe Gelu Duminică ce părere are despre această prejudecată:

„Aaa, păi asta merge mână în mână cu țiganii: negru este asociat răului. Cine era răul din poveste? Omul negru. Uită-te la basmele lui Petre Ispirescu și o să găsești povești cu țiganul care nu era de încredere, cu ungurul, cu evreul… toți nefericiți purtători de etichete. Uită-te la piesa de teatru Tache, Ianche și Cadîr.

Literatura românească abundă de stereotipuri pe care părinții tăi le-au preluat inconștient pentru că asta-i cultura: tot ce se transmite nongenetic. Ia-l exemplu pe tatăl meu de la care am auzit toată viața: «Suflet de român n-ai să cumperi niciodată» și care, în momentul în care m-am căsătorit cu o româncă mi-a spus «Să nu vii la mine să-mi spui că nevasta te-a țigănit!» (adică că m-a făcut țigan).

În general, oamenii care nu sunt promotori ai diversității nu au probleme doar cu o singură categorie, ci și cu ungurii, cu homosexualii, cu evreii, cu pocăiții, cu toți cei care nu sunt ca ei. Uită-te iar în literatură: bulgăroi cu ceafa lată (Eminescu), noi nu ne vindem țara (slogan din România postcomunistă).”

Antropologul Nina Jablonsky de la Universitatea Pennsylvania State și-a dedicat întreaga carieră studiului evoluției culorii pielii la om. „Principalul scop al căutării mele este acela ca oamenii să înțeleagă că pielea lor și culoarea acesteia este rezultatul evoluției. Atâta tot. Culoarea pielii nu are nicio legătură cu evoluția altor trăsături”, susține Nina Jablonsky, a cărei discuție pe Ted Talk a fost urmărită de peste 1 milion de ori.

Discriminarea și sărăcia

Culoarea pielii nu se bucură nici pe departe de exclusivitate în familia mea. Totul a început când mi-am anunțat familia că urma să plec într-o călătorie pe termen lung în America Latină. Deși am empatizat total cu teama bieților părinților față de siguranța fetei nesăbuite care umblă teleleu-tănase prin țări certate cu siguranța, cu greu am reușit să-mi explic disprețul din atitudinea mamei față de mexicani, columbieni sau guatemalezi, oameni pe care i-a văzut cel mult în filme. De ce?

La întoarcere, mândră nevoie mare de experiența cunoașterii oamenilor indigeni din Columbia, i-am arătat entuziasmată o fotografie spunându-i că am mâncat la masă ce pregătise mama familiei. În acel moment, fizionomia i s-a schimbat ca și cum i-aș fi băgat sub nas un castron cu bălegar: „Te rog, lasă-mă cu astea. Nu-ți plac și ție țările civilizate, ca restul oamenilor. Numai în Somalia te simți tu bine.”

Multă vreme am fost convinsă că trebuie să fie ceva tipic țărilor lumii a doua, poate doar fostelor țări comuniste. Poate cu prisosință popoarelor în sânul cărora complexul de inferioritate are trai bun, popoare care privesc cu jind și umilință în direcția în care apune soarele.

Am început să casc bine urechile la limbajul folosit de români în discuțiile despre țările în curs de dezvoltare și nu de puține ori m-a izbit tranșantul: „România e vai de ea… normal că în comparație cu Europa, că doar n-o să ne comparăm cu republicile bananiere”. Să fie, oare, o altă față a aceluiași complex de inferioritate?

Mă bate, însă, gândul că ar putea fi vorba de xenofobie, definită de BBC drept frica față cel perceput fizic și psihologic diferit, teama că acesta te poate cumva lipsi de modul tău de viață actual, dar să nu ne pierdem în definiții. Nu cumva aversiunea pe care o simte cineva față de o etnie, religie, culoare de piele etc. cu care nu a avut niciun contact, față de care nutrește doar ură și prejudecată se trage din frică: frică față de un nivel de igienă îndoielnic, frică față de un nivel de trai mai scăzut, frică față de prejudecățile celor din grupul căruia aparții?

Astea și multe altele pot fi fricile unei mame românce pentru fata ei.

Și oricât mi-ar plăcea să trec mai departe, simt nevoia să fac dreptate măcar acum, dacă la momentul oportun am preferat să tac și să schimb subiectul. Vorbeam cu un prieten (21 de ani) și discuția, bat-o vina, a alunecat înspre romi și discriminare. Batjocorind toate principiile neuroplasticității și ale geneticii, prietenul meu susține cu toată convingerea, ferm până în măduva oaselor:

„Eu cunosc mulți, personal. Lucrez cu ei și îți spun sigur că ei gândesc altfel. Sunt mai proști. Crede-mă! Stai de vorbă cu ei și vezi că nu îi duce capul.”

M-aș bucura nespus ca pe mâna prietenului meu, și a numeroșilor oameni convinși de justețea constatării lor, să încapă toate cercetările care vorbesc despre cum sărăcia reduce covârșitor puterea creierului uman. O astfel de cercetare realizată la Universitatea Princeton demonstrează că traiul la limita supraviețuirii este puternic asociat cu funcții cognitive mai slabe și cu o scădere a IQ-ului de până la 13 puncte.

Cercetătorii spun că nu stresul în general, ci grijile financiare în particular sunt cele care diminuează capacitatea minții și cresc șansele de a face greșeli, de a lua decizii proaste și de a-ți perpetua astfel situația economică precară.

Să-i dau din nou cuvântul sociologului Gelu Duminică:

„Fără putință de tăgadă, pauperitatea în interiorul comunității rome este mult mai mare decât în interiorul comunității majoritare. Cauzele sunt istorice (oriunde a fost sclavie vor exista aceste clivaje), excluziunea (și autoexcluziunea), marginalizarea (și automarginalizarea) șamd. Este adevărat că toată lumea are acces la educație, dar una este educația care se oferă în Primăverii, alta cea dintr-o zonă rurală, limitrofă Bucureștiului.

Orice națiune are și oameni educați și oameni needucați, dar a trata prostia, cultura, infracționalitatea din punct de vedere etnic arată cât de superior te crezi tu și cât de neancorat ești în societatea românească.”

Ar mai domoli acestea, oare, din forța argumentului atât de des invocat: „Dar sunt unii care nu-s răi: merg la școală, nu fură… Ăia cum reușesc și restul nu? Eu cu ăia n-am nimic”? Bineînțeles că sunt: mereu au existat oameni care nu s-au lăsat condiționați de mediul neprielnic, dar asta nu ne ia de pe umeri responsabilitatea tuturor celorlalți.

I-ar face asta mai umili pe aceia suficient de norocoși încât să nu ducă niciodată lipsă de mâncare, educație sau familie? Ne-ar face, oare, să înțelegem câtă importanță au avut circumstanțele în devenirea a ceea ce suntem azi? Ne-ar motiva să cultivăm înțelegere și datorie față de cei care, dintr-un pur capriciu al întâmplării, nu au beneficiat de același sprijin?

Și? De ce ți-ar păsa?

Chiar așa! De ce te-ar interesa că perpetuezi sărăcia romilor sau că lași ostilitate în urma ta? Ce-ți pasă ție dacă cineva se simte jignit că faci o glumă rasistă sau că te lansezi într-o discuție îmbibată de spirit de turmă cu prietenii tăi, despre cum ați „scăpa” țara de romi?

Antropologul Alexandru Bălășescu propune o autoanaliză curajoasă, o înfruntare a propriului rasism pentru a-i descoase bazele traumatice. Invită la efort de înțelegere că atitudinile noastre au atât de puțin de-a face cu acțiunile celorlalte etnii și atât de mult cu modelele noastre rigide de comportament, clădite în jurul traumelor personale:

„Persoanele care îmbrățișează rasismul de multe ori sunt în poziții sociale dezavantajate și o fac pentru a accesa la un sentiment de putere relativă și apartenență la un grup dominant (imaginat sau real). De multe ori, cei care împing rasismul spre forme de violență vin ei înșiși din medii violente și mulți au istorii personale mai degrabă triste.

Nevoia de apartenență la un grup îi împinge spre comportamente violente față de «celălalt», oricare ar fi celălalt identificat de grup. Ei intră într-un ciclu al violenței din care este dificil de ieșit, însă această violență exprimă de fapt o violență centrată către construcția propriei identități, cu alte cuvinte vorbim de o identitate rănită care încearcă să se autorepare prin violență. Însă spirala duce doar în jos, ca sa spun așa.

Un caz foarte interesant și revelator este cel al lui Shannon Martinez, fostă membră a grupurilor white supremacy care acum este implicată în a-i ajuta pe alții să iasă din aceasta spirală violentă. Nu este singurul caz, însă este relevant pentru că are același mod de desfășurare. De cele mai multe ori, oamenii care sunt puternic rasiști sau discriminatoriu au fost de fapt la rândul lor discriminați, abuzați sau traumatizați și încearcă o supracompensare prin astfel de comportamente. Parte complicată este că soluția nu este aceasta, ci în calea către vindecarea traumei. Iar vindecarea traumei se face prin confruntarea și acceptarea ei și nu prin fugă.”

Părerea mea

Dacă mă întrebi pe mine, discriminarea, rasismul, xenofobia și toți verișorii acestora stau sub mantaua celui mai neuman dintre sentimentele omului: ura. Ura care degradează, dezbracă de umanitate și rănește agresorul înainte de a răni victima, și poate chiar mai adânc decât pe aceasta. Ia forme diferite de intensitate – de la antipatie la dorința de a-l anihila pe celălalt (exagerat? nepermis de dramatic? aruncă, te rog, un ochi peste imaginile de mai jos, fotografii ale paginilor volumului „Problema românească”).

Se instalează ca un parazit în mintea noastră, ne invadează gândurile și ne sărăcește de capacitatea de a vedea o realitate în toată complexitatea ei. Nu reușim să îl mai privim pe celălalt altfel decât prin ochelarii înguști ai propriei aversiuni. Aversiune noastră îl jupoaie pe obiect de restul dimensiunilor care îl compun, iar „urâtul” nu mai este, în ochii noștri, nici tată de familie, nici fiu, nici om care se zbate și se teme pentru copiii lui, nici angajat care iese obosit după o zi de muncă pentru a alerga către al doilea job, nimic din ce ne-ar face să empatizăm cu el.

E doar rom, negru, țăran, cocalar…. și orice mai formulează mintea noastră îmbibată de ură. Și nu știu câte alte gânduri pot îmbolnăvi mintea și corpul mai rău decât ura.

Pagina din cartea „Problema românească”

Concluzia lui Gelu Duminică

„Toți avem limite. Nu există om fără limite. Nu trebuie să îi judeci pe ai tăi mai aspru decât e cazul, ci să privești valorile societății actuale în opoziție cu cele ale societății lor pentru că sunt schimbări fundamentale. Normal că fac apel la valorile trecutului, la fel cum și tu vei face apel în viitor la valorile tale de acum, pentru că suntem cu toții rezultatul modului în care am fost educați și crescuți.

Marea șmecherie e să îți conștientizezi limitele și să vrei să lucrezi cu ele, iar schimbarea începe cu tine, Iulia dragă. Închipuie-ți cum te-ai simți tu dacă ceilalți te-ar judeca pentru valorile tale fără ca măcar să încerce să le înțeleagă. Exercițiul tău este să scrii articolul așa cum ai vrea să scrie părinții tăi despre tine. Nu uita că, în ciuda faptului că nu te-au lăsat să ieși cu un băiat rom la 17 ani, părinții tăi te-au încurajat să ai propriile experiențe, au semănat în tine liberul arbitru, ți-au oferit, într-un fel sau altul, o formă de respect și te-au sprijinit, așa cum au putut, să ajungi ceea ce ești.”

Finalul meu

Mi-am început pledoaria vorbind despre ai mei și aș putea lăsa impresia că doar ei și ai lor colegi de generație ar fi răspunzători pentru această plagă socială, neologic numită „discriminare”. Oricât mi-ar plăcea să cred că manifestările ei, prezentate până acum, înfierează doar câteva categorii de vârstă, știu bine că o asemenea năzuință e departe de adevăr.

Discriminarea împroașcă cu venin în orice individ, în orice generație, dar, pare-mi-se, cu cât mai tineri, cu atât avem mai puține scuze.

.