De ce războiul din Donbas nu a fost niciodată „civil”

În urmă cu exact zece ani, la 12 aprilie 2014, războiul ruso-ucrainean, care începuse odată cu startul ocupației ilegale a Crimeei de către Rusia la 20 februarie 2014, s-a transformat într-un conflict armat violent de amploare. Chiar și mulți dintre acei comentatori publici care astăzi sunt simpatizanți față de Ucraina și condamnă invazia pe scară largă a Rusiei din 24 februarie 2022 rămân ambivalenți cu privire la preistoria sa. Fie din cauza propagandei rusești, a preconcepțiilor teoretice, a simplei naivități sau din alte motive, numeroși observatori străini continuă să facă o distincție netă între luptele din Ucraina înainte și după această dată.

Cum a instigat Rusia o „rebeliune” în estul Ucrainei

Războiul din Donbas a fost unul dintre rezultatele încercărilor mai ample ale Rusiei de a prelua sub control părțile de est și de sud ale Ucrainei, în mare parte rusofone. Inițial, Kremlinul a intenționat să facă acest lucru cu cât mai puține lupte militare deschise. Cea mai cunoscută parte a acestei operațiuni, în mare parte non-cinetice și deseori sub acoperire, dar bine organizate și clar militare, a fost anexarea Crimeei de către Rusia între 20 februarie și 18 martie 2014. Încercarea de a cuceri ceea ce naționaliștii imperiali ruși numesc Novorossiia (Noua Rusie) a inclus o multitudine de alte acțiuni simultane subversive, hibride, clandestine, soft etc., menite să submineze coeziunea socială, stabilitatea politică și capacitatea statului în estul și sudul Ucrainei, și nu numai.

Printre cele mai importante instrumente ale războiului hibrid dus de Rusia în Ucraina continentală, la începutul anului 2014, s-au numărat mijloacele de comunicare în masă rusești, precum și mass-media ucrainene aflate sub influența actorilor ruși sau pro-ruși din Ucraina. Chiar și așa, efectul asupra opiniei publice a campaniei de demonizare a estului Ucrainei a rămas limitat. Nu doar canalele de propagandă rusești, ci și mass-media străine au prezentat adesea demonstrațiile pro-ruse din Donbas, la acea vreme, ca fiind expresii ale unor presupuse stări de spirit populare. Doar că diverse sondaje de opinie efectuate înainte și în timpul acestei faze prezintă o imagine diferită. În martie 2014, de exemplu, doar o treime din locuitorii din regiunile Donețk și Luhansk susțineau separarea Donbasului de Ucraina, în timp ce 56% respingeau această idee. Multe dintre acțiunile separatiste din orașele din estul și sudul Ucrainei nu au fost inițiate doar local sau nu au fost inițiate deloc la nivel local, ci au fost instigate, dirijate și finanțate de Moscova.

Cum au deschis trupele neregulate rusești calea spre escaladarea violentă a conflictului

Deși tensiunile erau deja ridicate la începutul lunii aprilie 2014, luptele pe scară largă au început abia în a doua săptămână a lunii aprilie. Noua etapă a confruntării de la jumătatea lui aprilie s-a caracterizat prin utilizarea armelor de foc și prin omniprezența cetățenilor ruși. Această escaladare a constituit începutul Războiului din Donbas ca subconflict armat al războiului mai amplu al Rusiei împotriva Ucrainei. A început cu mișcările de trupe rusești în Crimeea la 20 februarie 2014 și durează până în prezent. Războiul din Donbas a debutat la 12 aprilie, când au fost ocupate clădiri administrative în Slaviansk și Kramatorsk din regiunea Donețk sub conducerea unor luptători ruși neregulați. Cucerirea orașului Slaviansk a fost urmată de primele lupte pe scară largă din Războiul ruso-ucrainean.

Trupele neregulate antiucrainene din Slaviansk au fost conduse de cetățeanul rus, colonelul în retragere și fost ofițer FSB, Igor Girkin (alias „Strelkov”). Grupul înarmat al lui Girkin, format din peste 50 de luptători neregulați, tocmai sosise în Ucraina continentală – via Rusia – din Crimeea, deja ocupată, unde majoritatea acestor oameni participaseră la operațiunea de anexare. Grupul lui Girkin a jucat un rol decisiv în transformarea conflictului civil regional din Donbas într-un război interstatal delegat între Rusia și Ucraina. Într-un interviu acordat săptămânalului rus de extremă dreapta Zavtra (Mâine) în noiembrie 2014, Girkin a recunoscut: „Eu am apăsat pe trăgaciul războiului. Dacă unitatea noastră [armată] nu ar fi trecut granița [din Rusia în Ucraina], totul ar fi decurs așa cum a decurs în Harkov [nord-estul Ucrainei] și Odesa [sudul Ucrainei]. […] Impulsul pentru război, care continuă și astăzi, a fost dat de unitatea noastră [armată]. Noi am împărțit toate cărțile care erau pe masă. Toate!”

Cum au fost îndrumați de Moscova așa-numiții „separatiști” din Ucraina

La 13 aprilie, președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov, a anunțat începerea unei așa-numite operațiuni antiteroriste (ATO). Decizia inițială a guvernului ucrainean de a lansa operațiunea defensivă ca operațiune antiteroristă și nu militară – în ciuda dovezilor privind implicarea profundă a Rusiei în Slaviansk și Kramatorsk – este uneori interpretată ca o dovadă a unui conflict intra-statal și nu internațional. Această decizie însă a fost luată mai degrabă din motive pragmatice decât paradigmatice, în principal pentru că prevenirea separatismului este mai bine acoperită de legislația ucraineană privind combaterea terorismului, decât de legile legate de apărare. În aprilie 2014, Kievul nu a fost dispus să anunțe legea marțială înaintea alegerilor prezidențiale, care erau programate pentru luna mai 2014 și care ar fi trebuit să fie anulate în condițiile unei stări de urgență.

Mai multe investigații academice aprofundate privind preistoria, izbucnirea și desfășurarea războiului din Donbas au dezvăluit și analizat multiplele conexiuni dintre actorii antiucraineni neregulați, aparent independenți, din estul Ucrainei, pe de o parte, și organele de stat rusești, fie că se află la Moscova, Rostov pe Don, Simferopol sau în altă parte. Istoricul rus stabilit în Germania, Nikolai Mitrokhin, a fost printre primii academicieni proeminenți care au subliniat, într-un articol intitulat „Provocare transnațională„, rolul crucial nu doar al actorilor ruși neregulați, ci și al statului rus în declanșarea războiului presupus civil din Donbas. Ulterior, politologul japonez Sanshiro Hosaka, cu articolele sale, de exemplu „Tehnologia politică rusă în războiul din Donbas„, și cercetătorul german Jakob Hauter, cu cartea sa „Russia’s Overlooked Invasion„, aceștia printre alți analiști, au confirmat și susținut primele indicații ale lui Mitrokhin.

Încă înainte de apariția unor investigații empirice detaliate privind implicarea statului rus, acestă implicare apărea ca fiind cea mai plauzibilă explicație pentru izbucnirea războiului. Contextul politic mai larg al escaladării militare din Donbas în primăvara anului 2014 a fost, încă de la început, sugestiv. Cu greu ar fi putut fi o coincidență faptul că războiul se pregătea și, în cele din urmă, a izbucnit în aceeași perioadă în care trupele regulate rusești capturau Crimeea și în care Rusia accelera un atac hibrid multidirecțional împotriva Ucrainei continentale. Un aspect ciudat al aparentei „rebeliuni” din Donbas a fost întotdeauna faptul că, de la început și până la sfârșit, nu a inclus niciodată niciun lider politic sau de altă natură bine cunoscut sau organizații politice sau de altă natură relevante din regiune.

Cum au intervenit forțele regulate rusești în războiul din Donbas

Până în prezent, Rusia neagă cu vehemență că trupele sale regulate au fost implicate activ în desfășurarea războiului din Donbas pe teren. Într-adevăr, acest lucru a fost în mare parte așa până la sfârșitul lunii august 2014. Cu toate acestea, au existat – în afară de rolul crucial al trupelor regulate rusești în anexarea Crimeei în februarie-martie 2014 – o serie de cazuri în zona aridă a Ucrainei care indicau prezența nu doar a soldaților ruși neregulați, ci și a celor regulari.

Cea mai infamă astfel de excepție a fost echipajul unui sistem de rachete sol-aer autopropulsate Buk TELAR al forțelor ruse de apărare aeriană care a intrat pe teritoriul estului Ucrainei pentru câteva zile în iulie 2014 și a doborât accidental zborul de pasageri MH-17 al Malaysian Airlines care, cu 298 de civili la bord, survola Donbasul. În același timp în care detașamente regulate rusești mai mici, cum ar fi unitatea Buk, au sprijinit trupele neregulate pro-ruse care luptau în Donbas, armata rusă a început să tragă peste graniță asupra trupelor ucrainene. În cursul lunii iulie 2014, o serie de atacuri de pe teritoriul rusesc cu rachete și artilerie asupra pozițiilor ucrainene au fost surprinse atât în fotografii, cât și în înregistrări video. Primul astfel de atac a avut loc la 11 iulie 2014 în apropierea satului Zelenopillya din regiunea Luhansk, soldat cu moartea a 30 de soldați și polițiști de frontieră ucraineni. Într-un raport publicat în decembrie 2016, celebrul grup OSINT Bellingcat a descris bombardamentele rusești asupra Ucrainei în cel puțin 149 de ocazii distincte.

În cursul lunii următoare, Rusia a invadat în cele din urmă Ucraina continentală pe scară largă. La 14 august 2014, o coloană mare de cel puțin două duzini de vehicule blindate de transport de trupe și alte vehicule ale armatei ruse a trecut granița ruso-ucraineană. Aceasta a fost prima intruziune masivă a forțelor regulate rusești în Ucraina continentală confirmată de observatori independenți. Până la sfârșitul lunii august 2014, până la opt așa-numite „grupuri tactice de batalioane” (BTG) regulate ale forțelor armate ruse au fost desfășurate pe teritoriul Ucrainei, cu peste 6.000 de persoane. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro