De la izolare la întredeschidere
O cultură poate fi închisă sau deschisă. La fel și o societate, un stat. Există, firește, și stări intermediare, întredeschideri. Nu lucrăm cu niște cutii, ci cu alcătuiri dialectice, organisme vii, entități supuse evoluției. Fiind eu pus de viață în situația de a emigra (cerere depusă înainte de ’89) și de a trăi (după ’90) în Occident – atât ca studios, cât și ca diplomat – sunt unul dintre cei care au tot reflectat la situația României din acest punct de vedere: după mine, suntem întredeschiși. Întredeschiși mental, dar și economic, geopolitic, spiritual… Cum ? – vor striga unii -, poți deplânge izolarea unui stat membru în UE și NATO ? Da, cum să nu!
Am moștenit din perioada reconstituită de filmul lui Radu Jude (”Aferim!”) o societate rurală, în care Anton Pann, de pildă, traducea popular melosul bizantino-slav și, desigur, otoman, care definea elita vremii. România mică (moldo-valahă) a intrat în concertul european târziu, prin barocul brâncovenesc. Pictura Hurezilor e o Capella degli Scrovegni, goticul ștefanian e demn de Sainte-Chapelle, însă totul – absolut totul – vine cu circa trei secole întârziere… Peste această altă lume împiedicată, marginală, divizată între Constantinopol și Veneția, s-au lipit, după Marea Unire, teritoriile habsburgice, amprentate central-european, dar numai în orașe, unde românii nu prea aveau drept de cetate. Presupun că ”norocul” României Mari – subliniat din plin în Memoriile unor politicieni ai vremii – a construit mecanica patriotismului unionist pe baza autoconservării. Izolaționismul – divulgat prin alianțe temporizate, fragile și oscilante – a devenit maniera instinctivă prin care elita românească a dorit – sau măcar a sperat – să prezerve ”miracolul” de la 1918.
Până prin anii ’30, monarhia (cu legăturile sale dinastice paneuropene) și elita sincronizatoare (din care făcea parte, paradoxal, și tinerimea hiper-naționalistă, condusă de Nae Ionescu) au pus țara în priză cu lumea exterioară: imitații masive, experimente autohtone (inspirate de o avangardă intelectuală evreiască), descoperirea exotismului (”Maitreiy”) și lovinescianismul stăteau mărturie pentru aspirația de ”integrare” a noului stat în vechea civilizație apuseană, de care vitregiile istorice o lipsiseră. Chiar și filozofiile culturale dedicate ”specificului” (Blaga, Vulcănescu, mai apoi Noica, Anton Dumitriu) erau ștanțate occidental, de la Evelyn Underhill până la Frobenius și Heidegger. Mergeam în tempo susținut spre un model convergent…
Cataclismul bolșevizării a recuperat și concentrat ideologic toate temele reacțiunii izolaționiste: așa s-a născut național-comunismul ceaușist, care, din anii ’80, continuă și astăzi să excite arsenalul antioccidental. Dacopatia, geto-dacismul, naționalismul gros, ruralist, antielitist, nombrilist – ca la ”Săptămâna” lui E. Barbu – au fost reciclate atât de PRM, cât și de anumite ONG-uri care, cum, necum, capătă încă bani frumoși din surse obscure.
Pe scurt, nu fac aici istorie culturală de pomană. Apăs pe o falie. Indic un conflict major, încă actual. Cei mai mulți absolvenți de școală comunistă cred în narațiunea izolaționistă: suntem anturați de dușmani nemiloși, neîmpăcați, perfizi, gata să ne înghită. Chiar și Marea Neagră e lac rusesc, o lume ostilă, care se pregătește să ne invadeze. Nu știți clișeele absurde, anacronice, cu care ne-a împuiat mintea ”educația” PCR ? Cum apăram noi Apusul de turci, lăsându-le timp de construit catedrale ? Nici azi nu le spune cineva celor care au înghițit această nadă că pe vremea lui Ștefan cel Mare erau demult gata toate catedralele…
Cu această povară pe creier, elitele românești nu reușesc să-și depășească frica de alteritate și complexele de inadecvare. Iar izolaționismul – alimentat și în variante istoriografice mai subtile, sub semnătura unui Larry Watts – devine alibiul cultural al retardării voluntare, în numele prezervării unui fond autohton ireductibil. M-am luptat cu izolaționismul ca diplomat și am povestit câte ceva despre această bătălie în ”Legătura de chei” (în dialog cu Armand Goșu), apărută la Curtea Veche. De aceea salut analizele recente datorate lui Cristian Ghinea și tuturor celor, mai deștepți olecuță, care s-au prins că proiecția noastră regională, dezvoltarea și prestigiul nostru la Bruxelles sunt grav penalizate de corifeii izolaționismului de stil nou (și duhoare veche). România trebuie să joace cu Polonia. Trebuie să pună cheag în parteneriatul cu Turcia. Avem nevoie de proamericani care l-au citit pe Tocqueville, nu de ”atlantiști” cu investiții în Dubai… Trebuie să pună la crenelurile cetății alți paznici și să aducă în piețele publice alți profeți.
INTERVIURILE HotNews.ro