De la Seneca la Bin Laden – vorbind cu claritate morala despre Raul absolut

De ce se transforma unii oameni in bombe mergatoare si incearca sa ia pe cit mai multi dintre noi cu ei pe lumea cealalta? Savantii in stiinte sociale, analistii, jurnalistii degraba gasitori de justificari au dat diverse raspunsuri: pentru ca sint saraci, pentru ca Occidentul i-a colonizat, pentru ca li se fura petrolul, pentru ca Israelul e rau cu ei, pentru ca…, pentru ca…

Andre Glucksmannn are curajul sa spuna ca toate acestea sint baliverne, ca teroristul nu are nevoie de motivatii rationale (nici macar de explicatii cu aparenta rationala). Teroristul uraste. Ura sa nu este si nu trebuie sa fie motivata. Ura sa este atotcuprinzatoare si atotjustificatoare.

Ura bombei umane nu s-a inventat recent, nu tine de actiunile sau inactiunile victimelor, ura este un sentiment uman primar.

Uitati teoriile complicate, intoarceti-va la clasici. Cititi Seneca, Eschil, Homer. Veti intelege de acolo mai multe despre lumea noastra decit din cohorta de teorii politice savante, care or suna bine, dar pleaca de la premisa gresita ca trebuie sa existe o explicatie logica pentru terorism. Nu exista. Ura exista pur si simplu. Cititi clasicii, ne spune Glucksmann. Veti vedea acolo ura umana pura, irationala, nemotivata, infinita.

Nu mai fiti copii, nu le mai cautati justificari, nu mai dati vina pe victime sau pe conducatorii lor. Nu mai aratati cu degetul spre un guvern atunci cind niste zanatici taie capul unui ostatic. Maturizati-va!

Cine e Andre Glucksmann? E un tip curajos. A avut curajul sa renunte repede la mirajul maoist care l-a bintuit in tinerete. A avut curajul sa faca galerie pentru dizidentii din blocul comunist cind asta nu era la moda printre intelighentia occidentala. Are curajul sa militeze impotriva barbarismului rus din Cecenia, cind realismul politic e la moda.

Are curajul sa-l apere pe George Bush (in acest articol pe care l-am publicat si in Dilema veche) cind e la moda sa dai vina pe Bush pentru toate relele lumii.

Are curajul sa-l sprijine pe Nicolas Sarkozy in alegeri, pentru ca acesta reprezinta alegerea morala necesara astazi Frantei (aici, in engleza).

Andre Gluscksmann nu este un analist, este un moralist. Iar aceasta nu este o carte de analiza a relatiilor internationale, este un eseu fascinant asupra Raului care ameninta acum civilizatia.

Logica lui Gluscksmann ne intoarce la operele si miturile civilizatiei europene, asa cum a aparut ea in Grecia și in Roma, pentru a ne arata ca Raul este acelasi, ura nu s-a schimbat si in nici un caz nu este o inventie moderna. De la Medeea la Bin Laden, nu am regresat decit in numarul victimelor si posibilitatea urii de a folosi tehnologia pentru a se razboi cu ratiunea.

Ura este aceeasi, iar Gluscksmann alege trei tinte ale extremismului islamic: Israelul, America si femeile. In toate aceste cazuri, ei urasc, iar justificatorii din lumea civilizata le cauta motivatii savante. Prostii, spune Gluscksmann.

Referintele clasice abunda in volum, pentru a construi o ordine morala impecabila. Verdictele sale nu pot fi ignorate, nu te lasa rece. Multi se vor enerva, pe mine m-au uns pe suflet.

Iata doua exemple dintr-o carte pe care as cita-o toata:

“Intrebati-va pe voi insiva: de ce, singur intre toate, doar terorismul palestinian are parte de bunavointa judecatii opiniei publice mondiale, care il explica, il scuza, il justifica, atunci cind nu-l aplauda?

Sa fie oare pentru ca palestinienii sint musulmani? Musulmani sint si cecenii, care indura o soarta incomparabil mai ingrozitoare si seculara intr-o indiferenta planetara totala.

Sa fie oare din pricina ca palestinienii practica un terorism „bun”? Ei ucid fara discriminare civili, femei, bebelusi, aruncindu-se in aer in autobuze si cafenele.

Pe cind cecenii sint dezavuati, chiar si atunci cind isi iau ca tinta pe stapinii unei armate de ocupatie si arunca in aer pe calaul lor sef cu o precizie si o economie aproape perfecte in ce priveste vietile omenesti „colaterale”.

A fost uitata asasinarea eroica a amiralului Darlan revendicata de Rezistenta, a fost uitata executarea lui Heydrich, gauleiter al Cehoslovaciei! Toate autoritatile morale si democratice condamna moartea lui Kadirov, nr. 1 al fortelor ocupante de la Groznii, dar se arata foarte intelegatoare in legatura cu furia oarba a bombelor umane ale Hamasului.

De ce numai violenta palestiniana scapa condamnarii universale?

Sa fie din cauza ca palestinienii sint in stare de legitima aparare? Cecenii tocmai si-au pierdut sub gloante o zecime sau doua, daca nu chiar trei zecimi din populatie in decurs de zece ani. Bilant incomparabil mai sinistru decit bilanturile letale ale celor doua Intifade.

Sa fie din cauza ca palestinienii se afirma, nu fara motive, oprimati, ofensati, saraci, umiliti? Ei nu sint nici primii, nici singurii. Atitea popoare au parte de nenorociri, mult mai ingrozitoare.

Ce le da dreptul de a ucide la intimplare socotindu-si pacatele dinainte rascumparate?

Raspunsul este evreul. Nu exista exceptie palestiniana, ci doar dispensa. Nu exista exceptie in durere, ci o dispensa in materie de crime. Strategia bombelor umane este, urbi et orbi, sever condamnata, dar scuzata atunci cind ea se exercita in Israel de un deceniu si in ultima vreme si in Irak.

In ambele cazuri si doar in ele, i se recunoaste teroristului calitatea de „rezistent” sau de „martir”. Diferenta intre palestinian, care este onorat, si cecen, care este discreditat, se rezuma la faptul ca cel dintii ii infrunta pe evrei si pe aliatii lor. Singura care conteaza e tinta.

A ucide un civil evreu cintareste mai putin greu si pare mai pardonabil decit a ucide orice alta fiinta umana. Un evreu nu e niciodata „nevinovat”. – pg. 93 – 94.

Atit la rau cit mai cu seama la bine, SUA ramin o democratie. Si inca cea mai exemplara dintre democratii. Singura, dupa cit stiu eu, care nu a cenzurat, in plin razboi, publicarea crimelor comise de soldatii ei. Singura in care presa si televiziunea dezvaluie saptamini la rind amploarea actelor de violenta si care cerceteaza liber toate dedesubturile crimei savirsite.

Singura in care comisia de ancheta parlamentara citeaza pentru prezentare in fata ei un presedinte, ministri, generali, pe sefii serviciilor secrete, interogindu-i fara menajamente si fara restrictii.

Reamintesc ca Franta, atit de generoasa in a da lectii, nu a inculpat niciodata vreme de patruzeci de ani, nu a judecat si nu a condamnat macar un singur militar dintre cei care au torturat in perioada razboiului din Algeria. Abia in anul 2000 asa-numitele „evenimente” (1954-1961) sint oficial omologate ca „razboi” de Parlament.

Abia la cincizeci de ani de la stingerea focurilor, adica in 1995, Presedintele a recunoscut responsabilitatile Republicii. Iar astazi, la zece ani de la faptele comise, spre deosebire de Belgia, de ONU, de Washington, tara noastra se incapatineaza sa refuze sa-si prezinte scuzele tutsilor supusi genocidului, stinga si dreapta confundindu-se in aceeasi pozitie.

Iata ceva ce ne inalta, pe noi francezii, la inaltimi morale inaccesibile necioplitilor yankei impovarati cu o presa insolenta, cu un Senat pus pe cercetari si cu guvernanti constrinsi sa-si deschida dosarele spre a oferi explicatii in timp real.

Prin alte parti, retineti diferenta, domneste omerta. Aprilie 2004. Prima imagine video: torturi sistematice, ochi scosi, membre smulse de presupusi combatanti. Piramida de trupuri. A doua imagine video: executarea deliberata a unei mame si a celor cinci copii ai ei (de la 12 luni la 7 ani) in imprejurimile localitatii Satoi (Cecenia).

Doua marturii filmate de niste soldati rusi scirbiti de ispravile tovarasilor lor de arme. Un ziar din Moscova, unicul, Novaia Gazeta, publica fotografiile. Nici o reactie. Tacere la radio, tacere la televiziune, tacere in justitie, nici un cuvint din partea ierarhiei militare si politice, mutism mondial. Bush este intimpinat cu proteste, Putin ca un frate.

Cetateanul american indrazneste sa priveasca in fata, sa judece si sa condamne la cald nelegiuirile savirsite in numele lui. America nu e populata cu ingeri, dar ea ramine patria nr. 1 a drepturilor omului pentru ca ea isi ofera mai mult decit prin alte parti mijloacele de a pune in lumina, asadar de a stopa, incalcarea lor.

Drepturile omului masoara capacitatea noastra de a tine piept inumanului, raului care ne infrunta, ca si diavolului pe care-l adapostim inlauntrul nostru. – pg. 126 – 127.