Decizia CEDO nr. XX/05.05.2020 în cauza Kovesi versus România – câteva consideraţii la cald

Victoria Laurei Codruţa Kovesi în procesul intentat României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), pentru încălcarea dreptului său de liber acces la justiţie şi a libertăţii de exprimare în cadrul procedurii prin care a fost destituită din funcţia de procuror şef la Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), reprezintă un moment istoric fie şi prin faptul că ne arată calea de urmat atunci când exerciţiul drepturilor noastre fundamentale este viciat printr-o decizie a Curţii Constituţionale a României (CCR). Ştiut fiind că deciziile acestui organism sunt pronunţate în primă şi în ultimă instanţă, imediat obligatorii, ele nemaifiind supuse niciunei căi de atac(1). Nici măcar CCR însăşi nu le mai poate revizui, ba chiar devin jurisprudenţă obligatorie.

Caracterul istoric al acestei decizii ţine şi de dimensiunea sa europeană, indicând o cale de a obţine măcar o reparaţie pentru eventualele prejudicii aduse de toate curţile sau consiliile constituţionale care funcţionează în ţările Uniunii Europene sau în cele afiliate Consiliului Europei, mai ales atunci când procedura urmată l-a exclus din start chiar pe subiectul acesteia (în cazul revocării Laurei Codruţa Kovesi, CCR a soluţionat un conflict de natură constituţională între Preşedintele României şi Ministrul Justiţiei, faţă de care exact persoana vizată nu a avut nicio calitate pentru a formula apărări şi pentru a pune concluzii).

Un astfel de caz ar fi, de exemplu, decizia CCR de a invalida iniţiativa civică Oameni Noi În Politică, după ce a verificat semnături deja validate de primari, în perfect acord cu dispoziţiile Legii nr. 189/1999 privind iniţiativa civică legislativă republicată. Potrivit acesteia CCR ar fi trebuit să facă doar o verificare generală, dacă există numărul de semnături necesar şi este îndeplinită norma de minimum de semnături într-un număr minim de judeţe. Cât priveşte semnăturile individuale şi conformitatea listelor, acestea sunt considerate valabile odată ce au primit validarea din partea primarilor, iar legea nu mai prevede nicio procedură de verificare suplimentară la CCR. Procedând la o astfel de verificare suplimentară, nu numai că CCR a comis o ilegalitate, dar a încălcat şi dreptul la asociere a celor peste 100.000 de cetăţeni care s-au asociat pentru a exercita dreptul constituţional la iniţiativă legislativă civică.(2)

Despre iniţiativa legislativă civică am mai scris în trecut.(3) Mai relevant însă pentru obiectul prezentului articol, în anul 2018 am publicat un amplu articol în care analizam mai multe derapaje grave ale CCR, într-o perioadă când, după venirea la conducerea acestei instituţii a fostului parlamentar al Partidului Social Democrat (PSD) Valer Dorneanu, aceste derapaje au început să ia proporţii care depăşeau tot ceea ce s-a întâmplat anterior, într-o istorie a CCR de aproape 3 decenii din care nu au lipsit abaterile de la ceea ce ar fi trebuit să fie instanţa de contencios constituţional. Printre pronunţările CCR comentate în articol se afla şi decizia din cazul revocării Laurei Codruţa Kovesi, aceea care acum a fost declarată de CEDO drept ceea ce este: un abuz.(4)

Propuneam atunci sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei, adică a faimoasei Comisii de la Veneţia, pentru obţinerea unei opinii care să influenţeze conduita CCR şi să prevină viitoare derapaje şi abuzuri. Pot spune acum că, la momentul respectiv, împreună cu colegi din Asociaţia Platforma Civică Iniţiativa România şi chiar cu un actual ministru, am avut mai multe întâlniri la Palatul Cotroceni cu consilieri ai Preşedintelui Klaus Iohannis, între care şi un actual judecător CCR, în care am încercat să-i convingem de oportunitatea unui astfel de demers.

Ei bine, comisia de la Veneţia nu a fost investită cu emiterea unei opinii privind deciziile şi hotărârile CCR, deşi ea a emis o opinie tranşantă şi negativă pe chestiunea reformei legilor justiţiei operată de PSD, ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni din România) şi UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România), declarată constituţională de către CCR(5). În schimb, iată, avem acum o luare de poziţie neechivocă a CEDO.

Decizia CEDO a potenţat o dezbatere necesară în societatea românească, despre reformarea şi depolitizarea CCR. Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituţională a României republicată, îmbogăţită prin interpretări tot mai extensive ale propriilor atribuţii de către judecătorii CCR, a creat o fundătură legală, în care, dacă această instituţie ale cărei decizii nu pot fi atacate sau revizuite de nimeni, nici măcar de către ea însăşi, şi care sunt obligatorii şi izvor de drept, încape pe mâinile unor persoane de rea credinţă, se poate ajunge ca în loc de protejarea Constituţiei şi a drepturilor constituţionale, a democraţiei şi a statului de drept, să se producă efectul invers. Ca CCR însăşi să devină principala ameninţare la adresa cadrului constituţional şi a democraţiei.

Se discută deja de adoptarea de către Parlament a unei legi de modificare a Legii nr. 47/1992, dar nu e încă foarte clar care ar fi modificările ce ar trebui operate. Nişte propuneri destul de interesante au fost formulate de Uniunea Salvaţi România (USR) încă de acum câteva luni, privind numirea judecătorilor CCR(6). Astfel, proiectul de lege propus de USR ar urma să modifice Constituţia şi Legea nr. 47/1992 astfel:

1. judecătorii CCR să nu fi fost membri de partid timp de 9 ani, cât e un mandat de judecător CCR, înainte de numirea în această funcție. Desigur că principalele partide au apropiații lor prin magistratură, societatea civilă, printre diverșii tehnocrați jurişti etc. Dar, cel puțin, se mai restrânge baza de selecție dintre politruci și cresc șansele să fie numiţi mai mulți judecători CCR dotaţi cu o minte proprie, mai puţin sensibili la comanda politică.
2. numirea judecătorilor CCR de către toate cele trei puteri în stat. Acum, puterea legislativă numește şase, câte trei de fiecare Cameră a Parlamentului, iar puterea executivă, prin Președintele României, alți trei. Propunerea USR constă în reducerea cotei puterii legislative, la trei judecători numiți de Camerele reunite, ceea ce ar permite existenţa și a trei judecători, care să fie chiar magistrați, numiți de către puterea judecătorească prin Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Acest sistem ar corespunde principiului separaţiei şi egalităţii puterilor în stat- în vederea căruia activitatea de contencios constituţional nu a fost organizată în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei a României (ICCJ)-, ar aduce un plus de competenţă profesională, prin prezenţa celor 3 judecători CCR cu experienţă de magistraţi şi ar consolida depolitizarea CCR, având în vedere că, dacă puterea legislativă şi cea executivă sunt puteri politice, puterea judecătorească este o putere apolitică.

Pe marginea acestor propuneri se mai poate lucra. De exemplu, în considerarea statutului tradiţional al Senatului de cameră superioară a Parlamentului şi simetric cu prerogativa numirii Avocatului Poporului, numirea celor 3 judecători CCR ai puterii legislative ar putea reprezenta o prerogativă a acestei Camere. Tot aşa cum, din cadrul puterii executive, numirea celor 3 judecători CCR o face Preşedintele şi nu Guvernul. Dar propunerile USR îmi par a reprezenta un bun început.

După ce vom dispune şi de motivarea Deciziei CEDO din cauza Kovesi versus România, vor rezulta poate şi de acolo o serie de amendamente ce ar putea fi aduse Legii nr. 47/1992. De exemplu, despre asigurarea dreptului de a pune concluzii persoanelor cu interese legitime în cadrul conflictelor juridice de natură constituţională. De ce nu şi introducerea unei proceduri de revizuire de către CCR a propriilor decizii, atunci când se constată că ele au fost bazate pe interpretări profund greşite sau caduce ale textului constituţional. Sau, aşa cum propuneam încă de acum doi ani, o interpretare nuanţată a deciziilor CCR, astfel încât, asemenea precedentului judiciar din dreptul anglo-saxon, considerentele colaterale din cuprinsul unei decizii CCR să nu aibă forţă obligatorie, iar aceasta să fie rezervată numai pentru dispoziţie şi pentru argumentele pe care se bazează efectiv dispoziţia. În orice caz, ar fi necesară blocarea prin textul legal a oricăror tendinţe ale CCR de a se substitui Parlamentului în funcţia de leguitor primar.

Ca o paranteză, tind să consider că numirea Avocatului Poporului, o altă instituţie care ar trebuie să fie mai în afara acţiunii partidelor politice, dar care ajunge să fie cam de fiecare dată populată cu oameni obedienţi unui partid sau altuia, ar trebui să fie supusă unei noi proceduri. Poate alegerii prin vot universal cu candidaţi independenţi de către poporul pe care se presupune că Avocatul Poporului trebuie să-l reprezinte? În fine, mă mai gândesc şi, poate, voi reveni cu un articol pe această temă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro