Desexualizarea sexelor

Raționalitatea și emoționalitatea ultraemancipate ale omului modern nu pot fi decît incomodate de corpul fizic care le acompaniază, nu credeți? Dar dacă corpul meu își pierde puterea de decizie cu privire la ființa mea și apoi, dacă corpurile noastre diferite, diferențele biologice dintre bărbat și femeie devin inoportune și irelevante, dacă „relația femeie-bărbat nu mai reprezintă o serie de opoziții și contraste”, înseamnă că în viitor omul își va pierde sexualitatea, agonisind o nouă și palpitantă dezrădăcinare. Spiritualitatea și-a pierdut-o deja. Omul cu adevărat emancipat trebuie să își depășească corpul, așa cum iși depășesc copiii părinții. Întrebarea esențială e cum?

Performanța se poate produce numai pe căi abstracte. De bine, de rău, natura materială a corpului își spune cuvîntul, omul nu se poate desprinde de corp și să rămînă viu, oricît de sigură pe sine îi va fi mintea. Oricîte manipulări genetice sau hormonale va experimenta, corpul modificat hormonal sau genetic tot corp e. Tot carne. Șmecheria (furnizată tot de rațiunea emancipată) va fi mentală: nu va putea să își desființeze corpul care îl face posibil, dar va putea să se reprezinte pe sine ca fiind mai presus de corpul său. Prin urmare, în interiorul schemelor cognitive/afective care îi vor organiza percepția realității inconjurătoare, mintea se va înstrăina tot mai tare de trup; viitorul lor nu va fi comun. Numai bine se așează toate, doar știm de la postepistemologi că realitatea nu a fost niciodată adevărată.

Demarez în trombă.

Bărbatul gravid.

Cum s-a ajuns la el? Cum a ajuns bărbatul să rămînă gravid?

Ca să (îmi) găsesc răspunsuri, nu mă voi îndepărta prea tare de casă.

Voi începe cu Freud. Freud le-a dat urmașilor săi corp. Teoria instinctelor. A consacrat inconștientul (împiedicat în permanență să se exprime deși părea să fie dimensiunea cea mai ingenuă din individ). Freud ne-a convins (cu vîrf și îndesat) de dinamica interiorității noastre organizată sub formă de conflict. Unele chestii ne conduc (și ne contrazic) din umbră și am face bine să știm asta. Pentru Freud destinul omului era destinul instinctelor sale reprimate. Consacrînd această realitatea biologică, gîndirea freudiană a inaugurat lupta împotriva reprimării impuse de societate. Eliberarea sexuală. În ’55 avem deja lupta corpului împotriva mașinăriei sociale, culturale, educaționale, corporatiste, politice, revolta împotriva ordinii sociale organizate prin dominație (vezi „Eros și civilizație”). „Războiul de gherilă” al acelor vremuri însemna o revoltă instinctuală, o revoltă biologică asupra ordinii exploatatoare (sau, cîteva decenii mai tîrziu, împotriva ordinii simbolice, împotriva riturilor de instituire, împotriva construcției sociale a corpurilor realizată la capătul unei somatizări a raporturilor sociale de dominație, cum ar spune rafinatul sociolog și antropolog francez Pierre Bourdieu în „Dominația masculină”).

Așadar corpul, restituit pe cale materialistă/biologică/realistă omului, a devenit armă ideologică. Mersi frumos! Păi asta a vrut daddy Freud? Asta e, calul de dar nu se caută la dinți, să stăpînim corpul ideologic sănătoși. Această punere a corpului în slujba luptei sociale a constituit o ireversibilă denaturare a destinului său. Corpul parcurge calea lungă a scindării/separării de posesorul său gînditor. Freud a avut marele merit de a considera „lupta primordială pentru existență“ ca fiind „eternă“, cu alte cuvinte principiul plăcerii și principiul realității erau „veșnic“ antagonice. Însă acele vremuri au apus. Acum omul are dreptul nelimitat asupra tabuurilor sale – desființindu-le. (Deschid o paranteză minusculă ca s-o dezvolt mai tîrziu în alt text: Dar dacă dispare specia tabuurilor, cum mai accesăm plăcerea, cînd știm că plăcerea contravine oricărei gratuități și se intărește tocmai de la interdicții?) Revenind. În cuvintele lui Marcuse: „Forța distructivă a instinctelor provine din faptul că urmăresc o satisfacere pe care cultura nu o poate oferi: satisfacere pură, ca scop în sine, în orice clipă. Dar o asemenea constrângere reprezintă chiar premisa progresului. Lăsate libere să-și urmeze obiectivele lor naturale, instinctele originare ale omului ar fi incompatibile cu asocierea și menținerea de durată: ele ar distruge chiar și acolo unde unesc. Așadar, instinctele trebuie deviate de la obiectivul lor, inhibate în raport cu scopul. Civilizația începe atunci când obiectivul primar — și anume, satisfacerea integrală a nevoilor — este efectiv repudiat.”

Pare că devierea instinctelor (lupta corpului împotriva mașinăriei) de la scopul lor a dat rezultate neobișnuite iar satisfacerea PURĂ și INTEGRALĂ a nevoilor e pe rol. Acum citim în presă (și în lege) că există 73 de genuri și că un bărbat cu barbă a rămas gravid și își întemeiează o familie a lui. Realitatea nu mai e a corpului, ci a minții, adică a trăirii subiective. Acum „războiul de gherilă” pare să fie subiectivitatea împotriva corpului.

Dar bărbatul gravid e o mare surpriză psihologică.

Identitatea psihică nu poate rămîne însărcinată.

Citește restul articolului pe contributors.ro