Despre discriminare în America (I): două decizii recente ale Curții Supreme a SUA

Vara trecută, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a emis o serie de hotărâri primite cu multă satisfacție de mișcarea conservatoare de peste Atlantic. Acestea au privit chestiuni precum dreptul constituțional la întreruperea de sarcină, libertatea de manifestare a credinței și separația dintre religie și stat, ori intervenția agențiilor federale în politicile de mediu statale. A trecut exact un an și – iată! – câteva decizii care s-au succedat rapid par să dea câștig de cauză aceleiași viziuni conservatoare despre orânduirea societății americane. Dintre ele, îmi propun să comentez, în două episoade, hotărârea privind refuzul unor servicii cu conținut pro-LGBT și, ulterior, pe cea referitoare la măsurile pozitive de admitere din câteva universități americane („acțiunea afirmativă”).

La suprafață, ambele decizii au în vedere fapte ce țin de domeniul discriminării. În prima, ar fi vorba despre discriminarea împotriva cuplurilor homosexuale; cel puțin, așa ne asigură numeroase traduceri în titluri de presă ale argumentației Curții, redusă în mod tipic la „Curtea limitează protecțiile acordate comunității LGBTQ…” În hotărârea referitoare la învățământul superior, Curtea a declarat neconstituțională utilizarea criteriului rasei în politicile de admitere ale unor universități.

La prima vedere, așadar, instanța supremă americană ar fi acceptat drept constituțională o formă de discriminare într-una dintre decizii, anulând în cealaltă ca neconstituțională o practică discriminatorie, dar împământenită. Afinitatea ideologică a deciziilor cu viziunea conservatoare nu este greu de reperat. Ca atare, presa și societatea civilă internațională au interpretat deciziile în mod predictibil – adică, pe linie ideologică. Voi argumenta mai jos că această lectură a deciziei privind serviciile „pentru cuplurile homosexuale” este inexactă; și, în episodul următor, cel despre acțiunea afirmativă, că lucrurile sunt mult mai complicate în realitate.

Înainte de analiza primei hotărâri, încă o observație de fundal. Astăzi, o majoritate clară (aproximativ 60%) a americanilor se declară nu doar în favoarea relațiilor de cuplu între persoane homosexuale, ci în favoarea căsătoriei între persoane de același sex. În rândul simpatizanților Partidului Republican, peste 40% împărtășesc această poziție; printre simpatizanții care se definesc drept conservatori, cifra este de o treime. În ceea ce privește utilizarea criteriului rasial în admiterea la universitate, doar o treime dintre americani susțin practica, în timp ce jumătate o dezaprobă și 16% nu au o opinie clar formată. Detaliile statistice sunt relevante pentru a înțelege contextul social în care operează Curtea Supremă. În același timp, merită insistat de pe acum că prima decizie nu amenință dreptul cuplurilor de același sex de a se căsători și, în interpretarea mea, nici accesul la servicii. Cea de-a doua decizie restrânge dreptul de utilizare a rasei drept criteriu de acces la educație – deși, anticipez, nu atât cât pare la prima vedere.

*

Hotărârea 303 Creative v. Elenis privește disputa unei creatoare de pagini de internet cu statul Colorado. Conflictul juridic a demarat atunci când cea dintâi a lansat un proces cu scopul de a obține o interdicție preventivă (injunction) astfel încât autoritățile statului amintit să nu o poată obliga să creeze, conform planului de afaceri, portaluri pentru căsătorii între persoane de același sex. Astfel de creații ar fi exprimat un punct de vedere contrar credințelor religioase ale antreprenoarei, pe nume Lorie Smith. (Dacă această acțiune preventivă vi se pare suspectă câtă vreme doamna nu fusese de fapt deranjată vreodată de autorități, iar obiectul de activitate vizat de firmă nici măcar nu se concretizase, motivul este simplu – așa se planifică, la stânga și la dreapta, procesele strategice care țintesc schimbări normative importante prin intermediul înaltelor instanțe.)

În chestiune s-a aflat, mai precis, o lege din Statul Colorado care interzicea serviciilor comerciale destinate publicului larg să excludă persoane în funcție de, printre altele, orientarea lor sexuală. Dna. Smith a susținut că serviciile „creative” pe care firma sa intenționa să le ofere excludeau mesaje care „contravin adevărului biblic”. Antreprenoarea a pierdut procesul la curtea federală de primă instanță și, ulterior, la curtea federală de apel. Cu alte cuvinte, nu a obținut interdicția împotriva autorităților statului Colorado.

Curtea Supremă a decis speța din perspectiva clauzei privind libertatea de exprimare a Primului Amendament la Constituția SUA. A preferat această abordare celei dintr-un alt caz recent, tot din Colorado. Acesta se concentrase pe încălcarea de autorități a obligațiilor de neutralitate religioasă impuse de clauzele privind religia ale aceluiași amendament. Întrucât decizia din 2018, Masterpiece Cakeshop, fusese relativ limitată la particularitățile litigiului, interesul față de cazul discutat aici este evident. Practic, curtea constituțională a avut ocazia să se exprime mai clar în privința unor conflicte de tipul celor examinate, punându-le sub umbrela unui principiu mai general.

Punctul de vedere al instanței constituționale este bine pus în lumină prin contrast cu hotărârea curții de apel federale, combătută direct în motivare. Anume, curtea de apel considerase că, deși legile Statului Colorado impuneau o constrângere asupra liberei exprimări a antreprenoarei, limitarea dreptului ar fi fost acceptabilă în virtutea faptului că firma furniza un serviciu comercial deschis publicului larg. Un astfel de serviciu trebuie să fie accesibil tuturor cetățenilor, indiferent de criterii precum orientarea sexuală, a cărei protecție reprezintă un interes legitim al statului. Dar, observă autorii motivării, această perspectivă presupune că unii furnizori de servicii sunt obligați să se exprime „așa cum le-o cere Statul, sau să accepte sancțiuni pentru exprimarea propriilor credințe”.

Natura serviciului oferit de dna. Smith joacă rolul esențial în raționamentul Curții Supreme. Serviciul nu presupune accesul la un bun neutru ideologic (cum ar fi un loc la restaurant sau de cazare), ci, dimpotrivă, la un produs creativ sau expresiv cu încărcătură marcat ideologică. Distincția reiese mai limpede dacă modificăm ușor detaliile cazului. Ne putem imagina un web designer care refuză să creeze portaluri pentru un cuplu de membri ai unui partid neonazist care doresc, să zicem, să se căsătorească sub semnul zvasticii. Sau ne putem închipui un designer web palestinian care refuză să creeze portaluri turistice ce glorifică Israelul. Urmând aceeași logică, autorii motivării oferă ei înșiși exemplul unui designer căsătorit cu o persoană de același sex căruia i se solicită site-uri pentru organizații ce militează împotriva acestei relații. Presupoziția opiniei majoritare pare să fie că, în asemenea situații (la care voi reveni), puțini americani ar considera refuzul serviciului drept sancționabil de autorități ca o formă de discriminare.

Mai contează, pentru Curte, și că serviciul în cauză nu este unul greu accesibil în Colorado. Faptul că presupusele creații ale dnei. Smith sunt „originale” și „individualizate” în funcție de dorințele clientului nu le face „unice”, așa cum pretinsese curtea de apel federală. Eventualii clienți ar putea accesa servicii echivalente – deși nu, în sens strict, identice la nivelul rezultatului – în altă parte și cu ușurință. Astfel, instanța supremă distinge speța de situații de tipul serviciilor monopoliste, precum transportul de călători (care, desigur, nu reprezintă un serviciu creativ). Aici, accesul limitat ar putea schimba dinamica dintre interesul public și dreptul la libera exprimare.

Confluența de factori descrisă mai sus – natura expresivă a serviciului furnizat și accesibilitatea sa pe căi alternative – fac din cazul dnei. Smith, privit în lumina jurisprudenței constituționale americane a libertății de exprimare, unul destul de simplu. De ce, atunci, interpretările excesive și, în ultimă instanță, confuze din presa internațională? New York Times intuiește nu mai puțin decât o posibilă amenințare la adresa căsătoriei între persoane de același sex. The Guardianpretinde „destrămarea întregii matrice a anti-discriminării în privința serviciilor pentru public”; și, altundeva, „o lovitură la adresa drepturilor LGBTQ+”. În LA Times, o profesoară de drept de la o mare universitate texană întrezărește cabinete juridice care nu mai oferă servicii persoanelor gay. Administrația Biden nu s-a lăsat mai prejos: „decizia de astăzi slăbește legi deja consacrate care protejează toți americanii de discriminarea în serviciile pentru publicul larg – inclusiv persoanele de culoare, pe cele cu dizabilități, pe credincioși și pe femei.”

Ce-i drept, opinia divergentă din cadrul Curții Supreme, redactată sub penița acerbă a judecătoarei Sonia Sotomayor și semnată de celelalte două judecătoare neconservatoare, nu ajută la temperarea interpretării. Dimpotrivă, opinia se deschide cu o lectură exagerată a deciziei: „Astăzi, pentru prima dată în istoria sa, Curtea oferă unei firme care lucrează cu publicul larg dreptul constituțional de a refuza să furnizeze servicii membrilor unei categorii protejate”. Interpretarea excesivă este, apoi, urmărită perseverent până la implicațiile sale ultime. Printre ele se numără ideea că refuzul de a crea un website de tipul celui din speță echivalează cu: afișarea într-un spațiu comercial public a anunțului „No Blacks, No Muslims, No Gays” sau „No dogs or Jews allowed”; refuzul de a înmormânta o persoană cu un partener de același sex; excluderea istorică a femeilor din restaurante, baruri, organizații profesionale, instituții financiare și din sport; și – enunț ascuns într-o notă de subsol – cu notoria practică rasistă „separat dar egal” (separate but equal), rezervată pe viitor comunității gay. Aceste echivalări, pe care opinia minoritară nu le interpretează analitic, ci se mulțumește să le invoce retoric în segmente diverse ale textului, ignoră o distincție centrală din motivarea Curții: antreprenoarea a declarat explicit că își oferă serviciile oricărei persoane, indiferent de orientarea sexuală, dar nu indiferent de conținutul care i se solicită.

Exagerările opiniei divergente, care pune semnul egal între refuzul de a crea un website în condițiile precizate și suita de acte de discriminare crasă culese din istoria Americii, oferă un bun prilej pentru a reveni la scenariile închipuite anterior. Mi se pare remarcabil că semnatarele opiniei minoritare, alături de mai toate comentariile critice din presă, ignoră tocmai astfel de situații analoge. Acestea reprezintă cazuri limită utile în definirea granițelor libertății de exprimare, respectiv ale anti-discriminării. Ar trebui statul să oblige o firmă care imprimă mesaje pe tricouri și bannere, deținută de o persoană gay, să dea curs oricărei comenzi, oricât de reprobabile din perspectiva antreprenorului ar fi mesajele solicitate? Cum diferă spețele imaginate de litigiul de la Curtea Supremă?

*

Nu este greu de înțeles de ce hotărârea 303 Creative a fost denunțată, de o mare parte a comunității LGBT și a aliaților săi, drept o lovitură serioasă. În ordine simbolică, ideologia mișcării sociale opuse – conservatorismul religios – a avut câștig de cauză, din nou, într-o confruntare desfășurată la Curtea Supremă. În ordinea războiului cultural din SUA, politicienii republicani din prea multe state, alături de prea mulți dintre suporterii lor conservatori, au demonstrat că mantrele small government și free speech nu se aplică și reglementării „teoriei de gen” (sau a „teoriei critice a rasei”) prin legi restrictive și confuze. În ordine strategică, invocarea unui atac radical la adresa comunității LGBT se arată, și ea, de înțeles: donațiile vor curge, unii simpatizanți pasivi se vor transforma în membri activi ș.a.m.d. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro