Despre discriminare în America (II): două decizii recente ale Curții Supreme a SUA

Săptămâna trecută am comentat pe această platformă o hotărâre a Curții Supreme a SUA într-un caz despre libertatea de exprimare și conținutul unor servicii comerciale, anume, crearea de site-uri web pentru căsătoriile între persoane de același sex. Al doilea episod privește o decizie ce a generat substanțial mai multă vâlvă și, probabil, va avea un impact mai serios în societate: cea prin care instanța constituțională americană a pus sfârșit acțiunii afirmative („măsurilor pozitive” de privilegiere a membrilor anumitor grupuri rasiale) în admiterea la învățământul superior.

Precum în cazul prezentat anterior, nu știm deocamdată care va fi evoluția deciziei. Dar ne putem aștepta la o efervescență de activitate în justiție, menită să testeze posibilitățile, clarificând suplimentar categoriile juridice din hotărâre și contextele lor de aplicare.

Și tot ca în speța din episodul trecut, incertitudinea nu a oprit presa și comentatorii de la imaginarea celor mai negre scenarii. Adesea, grilele de lectură s-au dovedit predictibile ideologic. S-a mers – chiar în cercurile bune – până la sugestia că hotărârea privind acțiunea afirmativă, alături de alte decizii recente, face parte din „atacul … conservator extremist asupra tinerilor americani, mai progresiști, mai deschiși, mai diverși etnic și rasial”, menit să șubrezească pe viitor bazinul electoral al Democraților. (Un fel de inversare a teoriei „Marii înlocuiri”, cel puțin în varianta sa nord-americană.)

*

Încep analiza cu trei chestiuni de context. Ultima dintre ele ne apropie de substanța hotărârii de interes, Students for Fair Admissions v. Harvard.

În SUA, o foarte mare parte dintre colegii și universități – voi folosi termenii interșanjabil în continuare – nu fac cine știe ce triere la admitere, acceptând peste jumătate dintre candidați și uneori aproape pe toți. Excepția o constituie mica minoritate a universităților de elită și superelită, precum cele din așa-numita Ivy League. Acolo, rata de respingere atinge 90-95%. Dar la nivelul sistemului ca întreg, selectivitatea scăzută se menține, deși, în ultimele două decenii, numărul de dosare de admitere a crescut cu 50% fără ca populația de absolvenți de liceu să fi sporit semnificativ.

Cu alte cuvinte, tinerii americani care doresc să studieze la universitate o pot face, teoretic, fără mari dificultăți – cu condiția să fi absolvit liceul și să se poată susține financiar. (Pentru condiția din urmă există fonduri federale și statale destinate candidaților din familii sărace; și credite de studiu destul de generoase în privința modelului de rambursare.) Totuși, competiția la admitere pare acerbă, judecând după imaginea prezentată de mass media și de alte organe culturale. Printre cauzele acestei impresii se numără obsesia colectivă americană în privința blazonului universității absolvite. Bătălia pentru colegiile de top e mare. Obsesia a dus la o „cursă a înarmării” între candidați – investiții masive în meditații, activități de voluntariat, performanțe sportive, redactarea de eseuri motivaționale ș.a.m.d. – și, deopotrivă, între universități. În ultimele decenii, condițiile de studiu și de viață studențească din multe colegii americane au devenit excepționale, iar prețul taxelor de studiu a explodat în consecință, alături de costul de trai din numeroase orașe universitare.

Pe scurt: discriminarea istorică împotriva negrilor americani și a altor grupuri minoritare nu reprezintă astăzi un handicap substanțial în admiterea la universitate, odată îndeplinite criteriile de bază educaționale (absolvirea liceului) și financiare. Desigur, discriminarea istorică duce încă la rate comparativ scăzute de realizare a acestor condiții. Dar pentru a crește rata de îndeplinire a criteriilor de bază nu e nevoie de măsuri pozitive la admitere. Dezavantajarea istorică a unor grupuri se reflectă, pe de altă parte, în șansele scăzute de intrare la universitățile de elită. Altfel spus, acțiunea afirmativă discutată aici reprezintă, astăzi, în principal o problemă a elitelor societății americane.

Al doilea punct demn de adus în discuție se referă la o trăsătură des invocată a procesului de admitere. Acesta nu este și nu a fost vreodată strict meritocratic, dacă prin aceasta înțelegem că s-ar baza exclusiv pe performanțele scolastice de la testele folosite de obicei (SAT), ori pe mediile din liceu. Las la o parte faptul că taxa de studii piperată reprezintă, în sine, un criteriu nemeritocratic de triaj, deși multe colegii mari au programe generoase de reduceri sau scutiri. În schimb, universitățile înmatriculează preferențial sportivi („atletismul colegial” reprezintă o altă fixație americană), legacies (fii și fiice de alumni), copii de donatori. La universitățile elitiste, administratorul șef se bucură chiar de latitudine în a decide cazurile de VIP-uri.

Societatea americană, ca ansamblu, a considerat întotdeauna astfel de strategii de susținere a finanțelor și loialității organizaționale drept legitime. Ele au fost contestate ocazional, mai ales de experți și activiști, fără să fi fost serios puse în chestiune acolo unde se aplică, în ciuda mirosului lor neplăcut. La Harvard, conform opiniei convergente a Judecătorului Gorsuch în speța de față, cam o treime dintre studenții la primul ciclu (licență) s-ar fi bucurat de asemenea considerente preferențiale.

Acestea fiind spuse, există o diferență esențială între criterii precum finanțele sau abilitățile sportive ale candidaților și rasa. Cea din urmă, nu cele dintâi, reprezintă o categorie protejată răspicat de constituție, prin Amendamentul XIV, și de legi federale precum Legea Drepturilor Civile din 1964 (Civil Rights Act). În general, deși cu excepții semnificative, considerăm capacitatea de a plăti tarifele pentru un serviciu public sau comercial drept un criteriu legitim de acces; nu și rasa, sexul, religia, asocierea politică, sau orientarea sexuală. Nu toate categoriile enumerate sunt ocrotite în SUA prin constituție ori prin legile federale, sau nu în toate ipostazele sociale (anumite protecții legale se referă doar la angajați, spre exemplu). Dar rasa are un statut protejat în mod special, în urma unui război civil, a revizuirilor constituționale generate de el și a reformelor legislative ample adoptate un secol mai târziu.

Rezumând al doilea punct: utilizarea rasei sau etniei drept criteriu de preferință în sine, nu rabatul de la vreo meritocrație pură, explică natura sensibilă a acțiunii afirmative în educație. Simplul fapt că anumite practici nemeritocratice sunt comune în admiterea la colegiile americane nu înseamnă în mod automat că rasa candidaților ar trebui să se numere printre ele.

A treia temă de fundal, care ne apropie de subiectul hotărârii, privește modul în care utilizarea criteriului rasial a fost considerată constituțională de Curtea Supremă printr-o hotărâre din 1978, Regents of the University of California v. Bakke. Anume, numai dacă este folosită drept criteriu preferențial – și pur voluntar, hotărât de universitate – parte a unui set amplu, „holist”, de considerente. Instanța supremă a justificat compatibilitatea dintre această utilizare limitată a rasei și clauza protecției egale din Amendamentul XIV invocând „interesul imperios” (compelling) al instituțiilor educaționale și al statului de a crea un mediu educațional divers.

Pe scurt, rasa poate fi avută în vedere doar ca un criteriu printre multe altele și numai în scopul sporirii diversității din universități. De aceea, Curtea a respins în trecut drept neconstituționale politici de acțiune afirmativă în care rasa reprezenta criteriul decisiv, cum se întâmplă cu sistemele bazate pe cote de reprezentare sau prin care se acordă un număr fix de puncte suplimentare tuturor candidaților din anumite grupuri etnorasiale. În cazul Bakke și într-una dintre cele două spețe importante care l-au succedat în 2003 (Gratz v. Bollinger), Curtea a invalidat măsurile pozitive din universitățile implicate în litigiu din asemenea rațiuni.

Adoptând o astfel de interpretare a măsurilor pozitive, instanța constituțională a înlocuit un obiectiv clar dar controversat – rectificarea nedreptăților rasiale istorice – printr-unul mai palatabil la vremea respectivă: diversitatea mediului educațional. Soluția s-a dovedit convenabilă pentru universități. Ele și-au văzut în continuare de măsurile pozitive într-o formă cosmetizată, cum reiese din cazul de la Harvard discutat în continuare, și totodată ușor de comunicat publicului larg sub forma numerică a proporțiilor unor categorii de studenți minoritari.

De fiecare dată când a apărat viziunea concentrată pe diversitate, Curtea Supremă a argumentat în termeni care trădau un disconfort implicit în privința folosirii rasei la admitere. A rămas celebră fraza Judecătoarei Sandra Day O’Connor din hotărârea Grutter v. Bollinger (2003): „Ne așteptăm ca, în 25 de ani, utilizarea preferențială a rasei să nu mai fie necesară pentru a ocroti interesul recunoscut pe care îl recunoaștem aici drept legitim.” Curtea nu a oferit totuși niciodată instrumentele pentru a stabili, la un moment anume, „(ne)necesitatea” criteriului rasial.

*

După (doar?) 20 de ani, instanța constituțională americană s-a pronunțat din nou privind acțiunea afirmativă, modificând un precedent vechi de aproape jumătate de secol. În litigiu au fost practicile de admitere din două universități de superelită: Harvard, cea mai veche universitate privată din SUA, și University of North Carolina (UNC), a doua universitate publică ca vechime. Adică simbolul Ivy League și una dintre cele zece așa-numite Public Ivies. Ambele cazuri au fost montate de Students for Fair Admissions (SFFA), organizație a unei rețele cu vederi conservatoare și cu numeroase litigii strategice la activ.

În motivarea redactată de Judecătorul Șef Roberts, Curtea a argumentat că implementarea acțiunii afirmative de la Harvard, UNC și, pesemne, din alte colegii, se concentrează pe atingerea diversității în educație într-un mod deliberat opac și discriminatoriu. Statisticile compilate de petentă de-a lungul odiseei sale prin curțile federale demonstraseră deja că diversitatea etnorasială este reală, dar include preponderent tineri din familii relativ înstărite, luând forma unei „aristocrații rasiale”. În mai puțin de un deceniu (2012-2020), Harvard a crescut proporția tinerilor negri proaspăt admiși de la 6% la 15%, adică până la nivelul de paritate cu demografia națiunii. Covârșitoarea parte dintre ei provin însă din pătura superioară a clasei de mijloc ori din clasele de sus; o mare minoritate sunt copii de imigranți de prima sau a doua generație.

Motivarea nu se mulțumește cu teza că acțiunea afirmativă a fost greșit implementată la Harvard și UNC. În fond, făcuse deja acest lucru în 1978 și în 2003. Ci – și aceasta reprezintă noutatea importantă în raport cu vechiul canon jurisprudențial –, susține că un sistem educațional divers reprezintă un interes legitim al universităților și al statului, însă nu unul „imperios” (compelling). Adică nu atât de puternic încât să bată dreptul la non-discriminare.

Rațiunea ar fi de găsit în chiar conceptualizarea diversității. Curtea deplânge caracterul „eluziv”, „nestandardizabil”, „inevitabil imponderabil” al acestui deziderat, așa cum îl definesc universitățile. De exemplu, Harvard pretinde că urmărește diversitatea pentru educarea viitorilor lideri în sectorul public și privat; pregătirea studenților pentru o societate tot mai pluralistă; creșterea calității instruirii prin diversitate; și generarea de cunoaștere nouă dintr-o pluralitate de perspective. „Cum poate o curte să determine când astfel de obiective au fost atinse” – se întreabă instanța – pentru a elimina preferința rasială în punctul în care a devenit nenecesară? Iar dacă nu are cum să o facă, mai poate un tribunal evalua când anume un interes legitim este atât de puternic (imperios) încât să poată tolera o formă de discriminare?

Odată ce a stabilit caracterul neimperios al interesului invocat de jurisprudența constituțională anterioară, opinia majoritară își îndreaptă atenția către natura intenționat discriminatorie a admiterii. Față de argumentul că, în configurația actuală a evaluării candidaților, rasa nu este folosită drept criteriu negativ, ci doar ca un considerent pozitiv, motivarea observă că admiterea este un proces competitiv, deci cu sumă zero. Prin urmare, câștigul unuia înseamnă inevitabil pierderea altuia; pretenția folosirii rasei doar ca factor pozitiv reprezintă o ficțiune. Mai mult, la Harvard proporția de proaspăt-admiși negri, hispanici și asiatici variază bizar de puțin de la an la an. Cotele informale ar reprezenta, așadar, un criteriu de admitere deliberat și rigid („ca un ceasornic”). În fine, probele administrate în procesele din curțile inferioare au scos la iveală destule informații rușinoase despre modul reducționist – de fapt, rasist pur-sânge – în care birocrația admiterilor i-a tratat sistematic pe candidații asiatici-americani. Ei au fost evaluați formal prin stereotipuri demne de vremurile în care America îi considera o rasă stranie, cu care nu trebuia să se amestece: individualitatea scăzută, absența personalității, lipsa calităților de lider, imaturitatea ș.a.m.d.

Odată ce a stabilit că discriminarea pe bază de rasă are o dimensiune intenționată, Curtea se întreabă dacă utilizarea rasei în admiteri este „strict proiectată” (narrowly tailored) – adică cea mai puțin constrângătoare soluție pentru a satisface interesul diversității. Răspunsul instanței este că, pentru a stabili că o măsură este strict necesară, ea ar trebui să fie evaluabilă în astfel de termeni. Or, așa ceva ar fi practic imposibil în cazul acțiunii afirmative din pricina categoriilor etnorasiale utilizate (asiatic-american, nativ hawaiian sau din Insulele Pacificului, hispanic, alb, african-american și nativ-american). Ideea de rasă folosită de birocrații admiterilor s-ar dovedi „imprecisă”, „opacă”, „stereotipizantă”; când prea elastică, când prea rigidă.

Ca urmare a opacității conceptuale, relația dintre categoriile etnorasiale și obiectivele diversității devine confuză: „Concentrându-se asupra subreprezentării, partea reclamată pare să prefere o promoție cu 15% studenți din Mexic uneia cu 10% studenți din diverse state din America Latină, pur și simplu fiindcă cea dintâi conține mai mulți studenți hispanici decât cea din urmă.” Reprezintă o atare utilizare a preferinței rasiale, în care categoria „hispanic” este folosită nediferențiat și omogenizator, drumul cel mai bun către mai multă diversitate? Greu de spus: „nepotrivirea dintre mijloacele folosite … și scopuri…” face practicile de admitere dificil de evaluat de instanțe sub aspectul proiectării stricte.

Întrucât diversitatea nu reprezintă un interes imperios și măsurile pozitive nu par să fie cel mai puțin constrângător mod de a îl atinge, motivarea conchide că utilizarea rasei drept criteriu de admitere este neconstituțională. Totuși, Judecătorul Șef adaugă, pe final, o frază ulterior invocată repetat de comentatori: „Această motivare nu trebuie interpretată ca interzicând universităților să ia în calcul discutarea, în dosarul de admitere al unui candidat, modului în care rasa i-a afectat viața, fie prin discriminare, fie ca o sursă de inspirație, ori în alt mod.” S-a spus despre fragmentul anterior, coroborat cu faptul că motivarea nu a stipulat explicit abrogarea precedentului din 2003 (Grutter),[1] că ar putea reprezenta „o portiță care păstrează în practică admiterile care țin cont de rasă … dacă colegiile pot face un salt nuanțat – de la rasa unei persoane la povestea acesteia despre propria rasă…”

Mi se pare că interpretarea din urmă trădează neîncredere mai puțin față de Curtea Supremă și, mai curând, față de sistemul universitar american descris la începutul articolului. California a interzis utilizarea rasei în admiteri acum un sfert de secol, dar uriașul sistem universitar al statului a găsit destul de rapid soluții de diversificare. A făcut mai multă muncă de teren, a investit mai mult într-o recrutare activă, a schimbat standardele de admitere (în mod controversat, eliminând testele de aptitudine scolastică în 2020). Presa americană a titrat perseverentzilele trecute că experiența Californiei indică o scădere a numărului de studenți minoritari după renunțarea la acțiunea afirmativă. Dar a recunoscut, în surdină, că în statul amintit tinerii negri și hispanici au reprezentat 43% din contingentul de nou-admiși în 2022 – față de numai 20% acum 27 de ani. Procesul prin care s-a ajuns la asemenea cifre a fost costisitor, dar universitățile de elită, singurele unde acțiunea afirmativă are cu adevărat un impact la admitere, nu duc defel lipsă de fonduri. Nu pare greu de intuit că, în curând, lucrurile vor sta întocmai la Harvard, UNC și suratele lor. Administrația admiterilor știe cum să mânuiască cam orice standarde în propriul interes, fie el financiar, reputațional, sau politic.

*

Hotărârea Curții în SFFA v. Harvard se luptă cu două concepții, una formală și una fantomatică, despre acțiunea afirmativă și scopurile sale. Prima, cea a diversității, are avantajul că se demonstrează public cu ușurință; și dezavantajul – de care organizațiile universitare au profitat – că rămâne opacă și ușor de manipulat. Cea de-a doua concepție, a rectificării adâncilor nedreptăți istorice ale sclaviei și discriminării ulterioare, beneficiază de o justificare clară și relativ ușor de reconciliat cu o viziune liberal-egalitară despre societate. Dar suferă de pe urma dificultăților de implementare, care ar presupune identificarea cât de cât precisă a celor îndreptățiți la reparații. Motivarea majorității a putut ignora a doua concepție, cea convingătoare moral dar greu de rezolvat pragmatic, fiindcă acțiunea-afirmativă-ca-reparație a fost deja declarată neconstituțională acum 45 de ani. Limitând discuția la acțiunea-afirmativă-ca-diversitate, versiunea considerată constituțională în tot acest răstimp, instanța a marginalizat – poate inevitabil, dar oricum convenabil – esența reparativă a dezbaterii.- Citeste intregul articolul si comenteaza pe Contributors.ro