Despre filosofia hiperobiectelor, încălzire globală și Don’t Look Up
Suntem niște utopiști inversați:
În timp ce utopiștii nu pot produce ceea ce imaginează,
noi nu putem imagina ceea ce producem.
Günther Anders, 1956
(trad. pers.)
În 2013, Timothy Morton, profesor de engleză și eco-filosof alarmist la Rice University, Houston, a publicat volumul Hyperobjects – Philosophy and Ecology after the End of the World, care s-a bucurat și se bucură în continuare de audiență printre cei care sunt interesați de o abordare ecologică postmodernă a gândirii și acțiunii.
Punctul central al cărții sunt hiperobiectele – un cuvânt inventat de Morton în 2010, prin care se desemnează niște lucruri care sunt masiv distribuite în timp și spațiu în raport cu oamenii. Fiind niște obiecte vaste, nu le putem apuca sau prinde la fel de ușor ca pe un măr sau o portocală. Ele depășesc percepția umană, dar noi observăm în mod constant doar manifestările lor locale, uneori insignifiante:
Hiperobiectele sunt obiecte adevărate, dar ca oameni nu le putem aborda ca atare, deoarece ele ne depășesc existența. Deoarece umanitatea nu poate simți sau recunoaște direct hiperobiectele, acestea pot fi detectate doar prin intermediul instrumentelor tehnologice și pot fi deduse din amprentele lor. Caracterul vast al unui hiperobiect înseamnă că tehnologia ne oferă numai mici detalii ale subiectului (p.70)
Morton înșiră mai multe exemple de astfel de hiperobiecte: câmpul petrolifer Agrio din Ecuador (Când te uiți la petrol, te uiți la trecut. Hiperobiectele sunt atât de extinse în timp încât devin aproape imposibil de reținut în minte, p. 58), o gaură neagră din cosmos, biosfera, sistemul solar, totalitatea materialelor nucleare de pe Pământ sau numai plutoniul ori uraniul, polistirenul, pungile de plastic, orașul Londra, capitalismul.[1]
Dar cel mai discutat hiperobiect în cartea menționată este încălzirea globală, pe care Morton refuză s-o asimileze cu schimbarea climei, criză climatică, urgență climatică sau alte nume asemănătoare:
A gândi ecologic despre încălzirea globală necesită un fel de modernizare mentală, pentru a face față la ceva atât de mare și atât de puternic încât până acum nu am avut un cuvânt real pentru ea. Cu toate acestea, gândind încălzirea globale ca un hiperobiect este foarte util. Pentru început, conceptul de hiperobiecte ne oferă un singur cuvânt pentru a descrie ceva care ne stă pe vârful limbii. Este foarte dificil să vorbești despre ceva ce nu poți vedea sau atinge, dar suntem obligați să facem acest lucru, deoarece încălzirea globală ne afectează pe toți.[2]
Știința poate interpreta ceea ce este observabil, poate teoretiza sau crea modele despre fenomene mai ample, dar nu poate „dovedi” ceva mai mult decât existența simptomelor încălzirii globale. Putem vedea doar urmele încălzirii globale, ca să spunem așa, mai degrabă decât încălzirea globală ca atare. Pentru Morton, schimbarea climei poate fi într-un incendiu de vegetație sau într-o inundație, dar foarte bine poate să nu fie acolo. Nu putem nici să scăpăm de ea, nici să ne concentrăm atenția asupra ei. În ciuda miliardelor de dolari cheltuiți pe cercetarea științifică, încă nu am experimentat sau simțit niciodată clima. Ceea ce experimentăm este vremea, iar aceasta se schimbă mereu, nu-i așa?
A folosi schimbarea climei ca un înlocuitor pentru încălzirea globală este ca și cum am folosi schimbarea culturală în loc de Renaștere ori schimbarea condițiilor de viață în loc de Holocaust (p. 8). Rocada schimbarea climei -> încălzirea globală îi permite lui Morton să se concentreze asupra unui „obiect” care, în viziunea sa, are doar un singur sens: creșterea temperaturii. El ne îndeamnă s-o înțelegem ca pe un singur obiect distinct în loc de a o serie de procese interconectate. Astfel, celelalte aspecte ale sistemului climatic sunt trecute convenabil cu vederea, fără să mai poată afecta tabloul final.
Pentru a ne ajuta să identificăm aceste hiperobiecte, inclusiv încălzirea globală, Morton descrie cinci proprietăți caracteristice:
Viscozitate
Hiperobiectele sunt vâscoase pentru că se lipesc de noi și noi suntem lipiți de ele: Ele îmi bântuie spațiul social și psihic (p. 29). Originea metaforei a fost explicată de Morton în 2010:
Petrolul m-a făcut să dezvolt metafora conform căreia hiperobiectele sunt vâscoase. Vâscozitatea aici înseamnă că, cu cât știi mai multe despre un hiperobiect, cu atât îți dai seama că ești deja mai lipit de el.
Precum ceața, hiperobiectele sunt pretutindeni. Precum mierea, ele își pot schimba forma când interacționează cu oamenii:
… reversibilitatea oglinzii uleioase, care se topește, vorbește despre ceva ce se întâmplă într-o epocă a încălzirii globale, tocmai din cauza hiperobiectelor: disoluția simultană a realității și prezența copleșitoare a hiperobiectelor, care se lipesc de noi, care sunt noi. Grecii o numeau miasma, ceva care se lipește de tine ca vina vărsării de sânge. (p. 36)
În timp ce dimensiunile hiperobiectului sunt dincolo de capacitatea de control a oricărui muritor, vâscozitatea acestuia înseamnă că suntem încorporați (captivi) în obiect și, prin urmare, acțiunile noastre au un impact asupra acestuia. Hiperobiectele ne îndeamnă să vedem dincolo de interesul propriu.
Nonlocalizare
Hiperobiectele nu există într-un singur spațiu. Ele sunt distribuite masiv în timp și spațiu pe vaste suprafețe, dar operează și la nivelul particulelor elementare. Ultima parte este o viziune împrumutată din teoria cuantică despre prezența simultană în numeroase locuri de-a lungul unor largi perioade de timp. Nu putem observa hiperobiectele pentru că, după cum insistă Morton, noi suntem întotdeauna undeva în interiorul lor, deci nu există niciun spațiu exterior din care să le putem vedea:
Localizarea este o abstracție… O ploaie abundentă este pur și simplu o manifestare locală a unei entități vaste pe care nu o pot vedea în mod direct. (p. 47-48)
Hiperobiectele sunt lipsite nu numai de o localizare specifică, ci și de o temporalitate concretă. Adică, ele nu (prea) există în prezent și nu pot fi limitate la un singur moment. Folosind din nou încălzirea globală ca principal exemplu, Morton notează că aceasta acoperă întreaga suprafață a Pământului, iar 75% din ea se extinde cinci sute de ani în viitor (p. 103). Astfel, el sugerează că încălzirea globală este un hiperobiect, unul care niciodată nu va fi complet prezent pentru noi.
Încălzirea globală afectează fenomene meteorologice, precum seceta ori uraganele. Dar, potrivit lui Morton, oamenii și obiectele „non-hiper” nu simt încălzirea globală, ci doar daunele provocate de uragane în locații specifice. De aici, sugerează el, decurge o situație etică specială: majoritatea efectelor celor mai negative ale încălzirii globale sunt limitate geografic la oamenii cei mai puțin responsabili pentru acest fenomen. În acest cadru, nonlocalizarea caracterizează proprietatea unui hiperobiect de a deveni mai substanțial și mai influent decât manifestările locale pe care le generează:
Când vine vorba de hiperobiecte, nonlocalizarea înseamnă că generalul însuși este compromis de particular. Când caut hiperobiectul petrol, nu-l găsesc. Petrolul este doar picături, fluxuri [sic!], râuri [sic!] și pete de petrol. Nu găsesc obiectul căutând sub specie aeternitatis, ci văzând lucrurile sub specie majoris, sub specie inhumanae.(p. 54)
Undulație temporală
Hiperobiectele sunt undulate temporal pentru că sunt extinse în timp într-o măsură atât de mare încât devin aproape imposibil de reținut în minte (p. 58). Această caracteristică descrie hiperobiectele existente la scări de timp și spațiu cu care oamenii nu sunt obișnuiți sau nu sunt capabili să le cunoască. Monedele, de exemplu, au existat înaintea multora dintre noi și vor continua să existe și după ce vom muri. Dincolo de asta, cele care se află în jurul nostru în aceeași locație temporală ca și noi sunt răspândite atât de mult în colțul nostru de univers (Pământul) încât nu le-am putea cuantifica cu adevărat niciodată.[3]
Hiperobiectele sunt aici și acum, dar scările lor temporale produc confuzii și irită hărțile noastre cognitive. Folosind un exemplu dat de Morton, oamenii pot (probabil) să înțeleagă numărul 24.100 ani (timpul de înjumătățire a izotopului Plutoniu-239). Dar este extrem de dificil pentru oameni să înțeleagă sau pentru instrumentele științifice să măsoare efectele radiației de-a lungul acestei perioade de timp. O durată temporală la fel de mare ca toată istoria umană vizibilă până în prezent. Reacția naturală a oamenilor confruntați cu o astfel de perioadă temporală nu poate fi decât o ridicare din umeri: Ei, și? Noi nu vom mai fi pe-atunci… Responsabilitățile curente vor fi transferate generațiilor viitoare. Morton avertizează că undulația temporală dă apă la moara celor care neagă încălzirea globală pentru că orice proiecție a viitorului, bazată pe măsurători științifice, este inevitabil incertă. Dar certitudinea științifică este retoric folosită ca principală justificare a faptului că există încălzire globală antropogenă. Astfel, o undulație temporală este inserată în sistemele moderne de credință, care au tendința de a prioritiza prezentul fără să acorde suficientă considerație obiectelor viitoare.
Caracter fazic
Hiperobiectele sunt fazice: ele ocupă un spațiu de fază cu dimensiuni mari care le face să fie imposibil de văzut ca întreg pe o scară obișnuită, tridimensională, la nivel uman… Putem vedea doar bucăți de hiperobiecte la un moment dat. (p. 70)
Această proprietate pare o reiterare a nonlocalizării, dar cu o secție ritmică adăugată. Timpul și spațiul co-există în interiorul obiectelor, mișcându-se aidoma valurilor prin ele. La fel ca diagrama fluturelui lui Lorenz (Lorenz attractor), care ajută la descrierea sistemelor haotice, hiperobiectele sunt multifazice. Oamenii nu pot spune care este faza pe care o pot vedea:
Așa cum este, nu văd decât scurte bucăți din acest obiect gigantic, în timp ce se intersectează cu lumea mea. Scurta bucată pe care o numesc uragan distruge infrastructura din New Orleans.
De aceea nu puteți vedea încălzirea globală. Ar trebui să ocupați un spațiu multi-dimensional pentru a o vedea desfășurându-se în mod explicit. (p. 70-71)
Morton dezvoltă în continuarea caracterul multifazic al hiperobiectelor:
Gândirea hiperobiectelor ca lucruri reale trans-dimensionale este valoroasă. Încălzirea globală nu este o simplă abstracțiune matematică, care în realitate nu se referă la această lume. Hiperobiectele nu locuiesc într-un spațiu separat conceptual din capul nostru sau din afară. Ele sunt obiecte reale care afectează alte obiecte. (p. 73)
Dar, de multe ori, am avut impresia că autorul se joacă voluptuos cu cuvintele, creând fraze de o obscuritate cvasi-impenetrabilă (E scris adânc…) sau poate că așa mi se par mie, nefiind nici profesor de engleză, nici eco-filosof:
Abisul nu stă la baza lucrurilor, ci mai degrabă permite ca lucrurile să coexiste: este „întrepătrunderea” non-spațială a lucrurilor. Ori de câte ori îmi bag mâna în prăjitorul de pâine, împing o parte a corpului meu într-un abis. (p. 79)
Relații inter-obiectuale (inter-obiectualitate)
Morton folosește termenul interobjectivity, introdus de Bruno Latour în 1996, prin care definește lumea comună a experienței și a semnificației împărtășite de grupuri de oameni și de obiecte. Proprietatea aceasta consideră relația dintre actorii umani și non-umani ca nucleu în procesele sociale.[4] Morton nu recunoaște prioritatea latouriană a termenului, folosind ca referință o lucrare mai recentă (2009). Pentru că nu am găsit o traducere românească a cărții lui Morton, propun și eu un termen nou – relații inter-obiectuale sau inter-obiectualitate.
Morton explică în ce constă această ultimă proprietate, care se manifestă prin alte obiecte și nu este niciodată vizibilă în mod direct:
Hiperobiectul este ceva mincinos. Nu vedem niciodată direct un hiperobiect. Îl deducem din grafice, instrumente, urme într-o cameră de difuzie, arsuri solare, boli radioactive, efecte mutagene, nașteri. Vedem umbrele hiperobiectului, pete gigantice de întuneric alunecând fugitiv prin peisaj. (p. 153)
Hiperobiectele se manifestă inter-obiectual pentru că ele constituie pânza fină (mesh) care plutește printre și în jurul altor obiecte (p. 83), lăsând urme pe acestea. De exemplu, încălzirea globală se formează prin multiple interacțiuni și feed-back-uri între Soare, litosferă, atmosferă, biosferă, hidrosferă și criosferă, cărora li se adaugă recente interacțiuni dintre două obiecte – combustibilii fosili și gazele cu efect de seră, în principal CO2. În ciuda complexității evidente a relațiilor inter-obiectuale, încălzirea globală este evidențiată doar prin simple măsurători – nivelurile emisiilor și schimbările de temperatură sau nivel oceanic, care alimentează modelele climatice alarmiste. Astfel, se induce ideea că încălzirea globală este de fapt un produs al modelelor mai degrabă decât un obiect care a precedat propria sa măsurare. Dar Morton ne atrage atenția de la bun început că hiperobiectul nu este o funcție a cunoașterii noastre: este hiper în relație cu viermii, lămâile și razele ultraviolete, precum și cu oamenii (p. 2).
Această remarcă (și altele asemenea) oferă posibilitatea de a întrevedea elementele teoretice care stau la baza cărții lui Morton: filozofia heideggeriană, ontologia orientată spre obiect (OOO) și noul materialism (p. 70); toate acestea des-centralizează ființa umană ca locus semnificativ și important în univers. În lumea hiperobiectelor apare o nouă ordine conceptuală în care omul este doar un obiect printre trilioanele de obiecte vii și inanimate, cum ar fi rocile, scaunele sau microbacteriile, care au toate se bucură de un statut existențial egal. Acest lucru este în contrast cu narațiunea Antropocenului, în care proeminența umană este subliniată prin însăși denumirea evenimentului și în care accentul discursiv este pus pe puterea omului asupra lumii naturale.[5]
Prezența relațiilor inter-obiectuale are implicații semnificative deoarece manipularea unui obiect într-un sistem interconectat produce efecte de tip domino asupra altor componente, fie schimbându-le forma, fie generând goluri și absențe în plasa inter-obiectuală (p. 83).
Don’t Look Up ca hiperobiect
Pe când pregăteam materialele care au fost sublimate în articolul Don’t Look Up: Este schimbarea climei ca o cometă sau ca un diabet?, atenția mi-a fost atrasă de numele companiei înființate în 2019 de Adam McKay, Hyperobject Industries, a cărei primă producție a fost pelicula despre cometa ucigașă. Numele companiei este luat direct din titlul cărții pe care am prezentat-o aici și reprezintă o dovadă palpabilă că scrierile lui Timothy Morton se bucură de o audiență substanțială printre eco-alarmiști.
McKay a vrut ca primul film al companiei sale să fie despre cel mai important hiperobiect existent, potrivit lui Morton: încălzirea globală. Dar vastitatea colosală a hiperobiectului nu este foarte cinematică. Poveștile de succes au nevoie de narațiuni specifice, care presupun personaje ușor de recunoscut, acționând în locuri specifice într-o manieră relativ continuă. Hiperobiectelor nu le pasă de astfel de scenarii. Pentru că încălzirea globală operează pretutindeni, acționează asupra oricărui om, întotdeauna. Un hiperobiect, prin vastitatea sa, nu promite un act artistic foarte reușit.
Conform unui articol publicat pe 3 ianuarie 2022 – How Do You Make A Movie About A Hyperobject? – dilema a fost rezolvată de McKay în două feluri. Mai întâi, sfătuit de Morton, filmul a devenit o comedie. Apoi, a folosit o analogie, cea cu care am început ultimul meu articol:
Difuzat pe 24 decembrie 2021, Don’t Look Up a devenit rapid o alegorie pentru situația curentă a dezbaterilor polarizate despre riscurile existențiale ale încălzirii globale, alintate cu o sintagmă neutră – schimbarea climei.
Dacă hiperobiectele nu pot spune o poveste cinematică de succes, crearea unui obiect relativ banal ca alegorie a fost soluția salvatoare.
În final, McKay a recunoscut ceea ce unii telespectatori, mai naivi de felul lor, n-au crezut nici după ce au citit articolul meu:
… cometa a servit drept un truc, un dezastru curat, incontestabil, care a înlăturat dezordinea științei climatice, un adevăr foarte simplu care sosește după un program foarte previzibil.
Este, într-adevăr, încălzirea globală un hiperobiect?
Ca profesor de engleză, specializat în poezia romantică, Timothy Morton scrie și publică „teorie” despre ecologie, un domeniu pe care îl abordează fără a avea cunoștințe științifice de specialitate. De aceea, pentru el petrolul „curge” sub formă de „fluxuri”(!) și „râuri”(!) – dovezi crase de impostură științifică, dar cu un puternic damf propagandistic pentru cei care n-au deschis niciodată în viața lor un manual de geologia petrolului.
Morton a fost criticat pentru că, după ce înțelege greșit științe contemporane, cum ar fi mecanica cuantică și teoria seturilor, își folosește neînțelegerile ca suport pentru ideile sale trăsnite. Deși se consideră eco-filosof, colegii săi sunt mai mult decât rezervați: Nimeni într-un departament de filosofie nu-l va lua în serios pe Tim Morton (Claire Colebrook, Pennsylvania State University).[6]
O întrebare firească mi se pare următoarea: Ce definește (sau cine definește) un hiperobiect? Dacă încălzirea globală este un hiperobiect (eu cred că este un episod din extrem de lunga succesiune a glaciațiilor și interglaciațiilor), atunci la fel este și evoluția climei (mai complexă decât încălzirea globală), istoria sistemului solar sau a galaxiei etc. Și astfel, dacă există obiecte mai mari, există și obiecte mai mici, precum picăturile de ploaie. Altfel, de ce să nu spunem că și încălzirea globală este o falsă imixtiune?
O altă problemă care îmi sporește scepticismul cu privire la abordarea încălzirii globale ca hiperobiect implică scara improprie folosită pentru definiție. Profesoara Ursula K. Heise, din Departamentul de engleză și Institutul de Mediu & Sustenabilitate, Universitatea California din Los Angeles, a remarcat cu sagacitate:
Încercând să își întemeieze realismul său speculativ în știință – afirmația că hiperobiectele sunt reale și independente de gândirea umană și că cunoașterea umană nu le poate înțelege pe deplin esența, Morton invocă atât mecanica cuantică, cât și teoria relativității pentru a susține „stranietatea stranie” a hiperobiectelor, cum ar fi încălzirea globală:
Cu cât avem mai multe date despre hiperobiecte, cu atât știm mai puțin despre ele și cu atât mai mult ne dăm seama că nu le putem cunoaște cu adevărat niciodată (p. 180).
Dar apoi, el devansează cu mult știința, făcând legătura între tot ceea ce se întâmplă, de la căldură și secetă până la extincția speciilor, uraganul Katrina, cutremurul și tsunami-ul din 2011 de la Tōhoku și încălzirea globală: afirmații cu care majoritatea oamenilor de știință din domeniul climei s-ar simți inconfortabil, având în vedere dificultatea de a stabili relații de cauzalitate între evenimentele meteorologice individuale (ca să nu mai vorbim de cutremure sau extincții) și modelele climatice pe termen lung.
Dar, din păcate, aceasta nu este nici măcar o problemă majoră. Mai dificilă pentru argumentația lui Morton este trecerea fără probleme de la domeniul subatomic al lucrurilor extrem de mici la domeniul cosmologic al lucrurilor extrem de mari, fără nicio discuție despre faptul că fizicienii teoreticieni au găsit foarte dificil să reconcilieze mecanica cuantică cu teoria relativității.
Din perspectiva lui Morton, ciudat de holistică în această privință, ambele teorii îi susțin afirmația că obiectele nu sunt pe deplin accesibile la îndemâna înțelegerii umane. Nu doar obiectele mari, ci toate obiectele: Într-un mod ciudat, fiecare obiect este un hiperobiect, conchide el (p. 201). Dacă scara nu face nici o diferență, iar încălzirea globală nu este, ca o chestiune de principiu, diferită de „creioane, pinguini și explozibili din plastic” (p. 176), la ce mai este bun conceptul de hiperobiect?
Pentru a introduce un sentiment de groază în cititorul naiv, Morton nu se dă în lături de la folosirea unor imagini grotești ale încălzirii globale:
O ființă cu suficiente multi-dimensiuni ar putea să vadă încălzirea globală ca pe un fenomen static. Ce tentacule îngrozitor de complexe ar avea o astfel de entitate, acest obiect multi-dimensional pe care îl numim încălzire globală? (p. 71)
INTERVIURILE HotNews.ro