Detaliu tulburător din documentarul „NAZA”. Ce face tehnologia „Unde-i tata?”, pe care armata israeliană e acuzată că o folosește în Gaza

Weekend-ul acesta a ajuns în cinematografele din România documentarul „NAZA”, produs de The Guardian și semnat de Yuval Abraham și Rachel Szor, doi dintre regizorii câștigători ai Oscarului pentru „No Other Land”. Filmul prezintă cum, prin drone, algoritmi, decizii luate de AI și câteva apăsări de butoane, viețile civililor nevinovați din Gaza sunt șterse într-o clipă, la pachet cu posibile ținte.

• HotNews a discutat cu distribuitorii documentarului în România, fondatorii companiei Bad Unicorn, Monica Felea și Ștefan Bradea, care spun că aducerea filmului în cinematografele din țară „a fost o alegere riscantă”.

Documentarul arată cum oamenii devin NAZA, acronimul pentru nezek agavi, adică „daune colaterale”. Există un număr estimat de victime civile considerat acceptabil de armata israeliană atunci când e plănuit un bombardament, se arată în film. Când oamenii sunt transformați în statistici, viețile lor încep încet-încet să nu mai aibă aceeași greutate, valoare, ca propria ta viață – lucru recunoscut deschis de către unii dintre cei intervievați în timpul documentarului. Ei mărturisesc că „10 NAZA” înseamnă că până la 10 civili pot fi uciși în eliminarea unei singure ținte, iar pentru o singură țintă de mare valoare a fost aprobat un număr de „500 de NAZA”, 500 de civili. Dezumanizarea nu începe neapărat cu ura, începe cu banalizarea crimelor și cu obișnuința. Lucru care se reflectă și în mărturiile soldaților israelieni. 

„Unde-i tata?”

Unul dintre cele mai tulburătoare fragmente din documentarul „NAZA” este descrierea unei tehnologii de urmărire numită „Where’s Daddy?” („Unde-i tata?”) folosite de armata israeliană în Gaza. Aceasta urmărește cuvintele copiilor din conversațiile cu rudele pentru a confirma dacă tații vizați, considerați ținte, se află acasă. Un soldat povestește că a folosit această metodă asupra unei fete de 12 ani. Când fetița ar fi confirmat că tatăl a venit acasă, o bombă a căzut din cer peste locuința lor.

Starea de dezumanizare prezentată în „NAZA” nu provine din imagini cu distrugerile și ororile din Gaza, ci din imagini banale cu viața de zi cu zi care se desfășoară cu normalitate și relaxare în imediata apropiere a unei catastrofe umanitare, în timp ce jurnalistul israelian Yuval Abraham înregistrează de pe acoperișuri interviuri cu membri ai armatei israeliene (24 la număr). Aceștia povestesc cu lux de amănunte despre rolul pe care l-au avut în lansarea atacurilor aeriene care au ucis zeci de mii de civili palestinieni în Gaza, după atacurile conduse de Hamas în Israel, din 7 octombrie 2023, când aproximativ 1.200 de persoane au fost ucise, iar 250 au fost luate ostatice. Așa ajungem să înțelegem cum funcționează sistemele de supraveghere la distanță, cum se iau deciziile de ucidere în masă și amploarea îngrozitoare a morților în rândul civililor. 

Potrivit documentarului, peste 73.000 de palestinieni au fost uciși în Gaza de la 7 octombrie, iar numărul victimelor continuă să crească. Realizatorii Yuval Abraham și Rachel Szor, ambii cineaști israelieni, au fost denunțați drept trădători în Israel, iar însuși premierul Benjamin Netanyahu a amenințat că le va retrage cetățenia. Războiul din Gaza a fost catalogat drept genocid de către ONU, fapt negat de autoritățile de la Te lAviv.

În acest context, să îți asumi rolul de distribuitor pentru „NAZA” este un act de curaj. HotNews a stat de vorbă Monica Felea și Ștefan Bradea, fondatorii Bad Unicorn, pentru a afla mai multe despre cum este să aduci în România un documentar care deranjează, care le-ar putea cauza probleme, dar și care poate avea capacitatea de a schimba felul în care privim ce se întâmplă în Gaza. Anul acesta, la Berlin, Bad Unicorn a fost distins cu titlul de Distribuitorul European al Anului.

Când te afli în sala de cinema, asculți mărturii la care ți se strânge stomacul, în timp ce în imagini apare viața din Tel Aviv pe timp de noapte și vezi cum cetățeni israelieni fac sport, iau masa sau urmăresc de pe canapea știrile. Nu cu mult timp înainte, viața în Gaza se desfășura la fel.

„Un producător precum The Guardian nu își asumă jumătăți de adevăr”

– Când ați văzut prima dată „NAZA” și când ați decis că Bad Unicorn trebuie să îl aducă în România? A fost o decizie imediată sau una la care ați ajuns după mai multe discuții?
Ștefan Bradea: – L-am văzut în cursul Festivalului de Film de la Veneția, unde filmul a avut premiera mondială. Decizia în echipă am luat-o cam în 2 zile, pentru că ne-am dorit să-l vedem toți și să decidem împreună. Discuția în sine a fost destul de scurtă, credem că am fost din start toți de acord că este un film pe care vrem să-l arătăm publicului din România. Nu a fost o alegere grea care să necesite o cântărire îndelungată sau dezbateri intense.

– Care au fost argumentele principale pentru care ați spus „da” acestui film, în condițiile în care știați că este un subiect extrem de sensibil și polarizant?
Monica Felea: – În general în portofoliul nostru se regăsesc filme incomode, cu o încărcătură socială, politică sau psihologică. Facem aceste alegeri deoarece credem că fiecare persoană are dreptul de a vedea cu proprii ochi și de a gândi cu propria minte. Am înțeles că va fi un film despre care se va vorbi foarte mult și foarte înfocat în perioada imediat următoare. Și noi aveam capacitatea de a-l arăta unui public din România care îl aștepta, sau măcar care este obișnuit să regăsească în portofoliul nostru teme complicate, poate chiar chinuitoare.

A contat mult faptul că este un film făcut de doi jurnaliști, dar și faptul că este un film produs de The Guardian, una dintre cele mai respectate instituții ale jurnalismului și, în cazul de față, un garant al corectitudinii documentării și respectării adevărului. Un producător precum The Guardian nu își asumă din principiu jumătăți de adevăr, nu atunci când are de apărat peste 100 de ani de încredere și prestigiu profesional.

Pentru cei ce au urmărit în ultimii ani cu atenție anchetele din The Guardian, +972 Magazine sau Local Call, faptele pe care avertizorii de integritate le povestesc în „NAZA” nu sunt noi, dar pentru publicul obișnuit pot fi copleșitoare.

„A fost o alegere riscantă”

HotNews: – V-ați pus problema, în momentul deciziei, că „NAZA” ar putea fi o alegere riscantă pentru un distribuitor independent? Care erau, concret, riscurile pe care le vedeați?
Monica Felea: – Contextul actual în care trăim este unul extrem de polarizant, iar viața ni se derulează între extreme violente. Este un moment în care vocea rațiunii este din ce în ce mai greu de auzit și de ascultat, în care este din ce în ce mai greu să alegi o parte, dar imposibil să nu alegi o parte.

A fost o alegere riscantă, da, am știut asta. „NAZA” vorbește în primul rând despre o realitate care se întâmplă acum, în zilele noastre. Și este cu atât mai dureroasă, într-o lume în care se întâmplă o multitudine de dezastre și unde nu mai știi încotro să te uiți. Suntem martorii unor lucruri oribile, oamenii sunt furioși, există zeci de narative. Când alegi un astfel de film, îți asumi și înjurăturile, și aplauzele. Dar nu e vorba doar de noi. Riscurile adevărate vin de fapt din deciziile care nu țin doar de noi: și colaboratorii, și partenerii din tot acest mecanism al distribuției au trebuit să-și asume același lucru.

„Pentru unii parteneri a fost un subiect prea politic”

– După anunțul că Bad Unicorn va distribui documentarul în cinematografele din România, ce reacții ați primit? V-au surprins în vreun fel?
Ștefan Bradea: – Au fost mult mai multe decât ne așteptam, asta ne-a surprins. Cel puțin la nivel de social media nu am mai avut niciodată atât de multe reacții la anunțul unui film. La început a fost într-o proporție foarte mare, peste 80%, o reacție pozitivă din partea comunității pe care am strâns-o în jurul Bad Unicorn. Oameni care așteptau asta, foarte mulți urmăriseră deja pas cu pas ce se întâmplase cu filmul și cu reacțiile din jurul lui la Veneția, public foarte atent și informat. Apoi, când știrea s-a răspândit și a ieșit din „bulă”, a venit și valul de dezaprobare, chiar de furie și violență. Am moderat ce a fost foarte agresiv sau instigator la ură, altfel am lăsat oamenii să dezbată și să-și spună opiniile.

Dar comentariile de acum nu sunt relevante. Mai interesați suntem de discuțiile de după, de asta ne-am dori foarte mult să meargă oamenii să-l vadă la cinema. Dacă tot vorbim atât de mult în jurul unui film, să îl și vedem înainte.

– Cum au reacționat cinematografele când le-ați propus filmul? A existat vreun cinematograf care să vă spună explicit că nu dorește să programeze filmul din cauza subiectului sau a reacțiilor pe care le-ar putea genera?
Ștefan Bradea: – Noi credem că fiecare este dator să facă cea mai bună alegere pentru el. Ca și noi, majoritatea sălilor de cinema din România sunt niște business-uri care la final de zi trebuie să supraviețuiască și în care fiecare decide în funcție de mulți factori. Lucrăm de peste nouă ani cu toate sălile de cinema din România, mai mici sau mai mari, independente sau parte din rețele corporate, săli administrate privat, săli administrate de către autorități locale sau de către instituții. Sunt modalități diferite de funcționare pe care le înțelegem și le respectăm și avem încredere în deciziile lor, plecând de la ideea simplă că fiecare decide ce este mai bine pentru el. Relația noastră cu cinematografele este una de respect reciproc, de valorificare a muncii ambelor părți.

Pentru unii parteneri a fost un subiect prea politic, pentru alții s-au ridicat piedicile pe care le pune orice film independent: este un documentar, nu este un film cu potențial de încasări, este o lună foarte încărcată în premiere cinematografice de succes, deci nu există spațiu pentru programare… și tot așa.

Am fi putut avea mai mulți parteneri pentru acest proiect, sigur. Dar pentru noi nu contează decât că la final avem parteneri foarte deschiși, care au făcut spațiu acolo unde poate nu era, l-au programat cu generozitate chiar și în multiplexuri sau în orașe mai mici unde potențialul de public este clar mai scăzut.

Ne cunoaștem partenerii și, așa cum ei nu au așteptări despre alegerile noastre, nici noi nu avem pretenții legate de alegerile lor. Fiecare decide cu ce este dator cui. Noi eram datori publicului nostru să aducem „NAZA”.

„Nu este primul film pe care îl distribuim care vorbește despre realități inconfortabile”

– V-a fost teamă să aduceți „NAZA” în România? Dacă da, de ce v-a fost cel mai teamă: de reacțiile publicului, de presiuni asupra cinematografelor, de atacuri online sau de riscul comercial?
Monica Felea:  – Nu este primul film pe care îl distribuim care vorbește despre realități inconfortabile și am mai lucrat cu regizori renegați de conducătorii țărilor din care provin sau care sunt exilați. Am mai distribuit titluri precum „Colectiv”, „The Seed of the Sacred Fig”, „Four Daughters”, „The Zone of Interest” sau „Yes”. Și o vom mai face. De exemplu, în noiembrie aducem „Minotaur”, și Andrei Zviaghințev tocmai a fost trecut pe lista de „agenți străini” de către Rusia.

La început am avut câteva zile dificile, dar asta mai ales pentru că citeam toți foarte multe știri legate de film și de realizatori. Și când citești mult, algoritmul îți dă și mai mult conținut, și mai divers. Iar în Gaza se întâmplă zilnic fapte inimaginabile pentru noi, cei din fața ecranului. Și credem că nimeni nu poate dormi liniștit dacă se uită la ce se întâmplă zilnic în Palestina.

Însă suntem antrenați în a face bine proiecte provocatoare, teama este un ingredient pe care l-am transformat de mult timp într-un avantaj. Te provoacă în a face lucrurile mai bine, mai atent.

– Ce ați vrea să se întâmple după ce oamenii văd „NAZA” în România? Sau, peste câteva luni, ce ar trebui să se fi întâmplat ca să simțiți că a meritat să îl aduceți aici?
Ștefan Bradea: – Simplul fapt că va putea fi văzut, pentru noi, înseamnă că a meritat. Fiecare va alege cum să privească realitatea în care trăim, nu ne propunem să schimbăm opinii.

De aproape 10 ani, de când distribuim filme, am ales titluri care privesc lumea direct, chiar și atunci când această privire este incomodă. „NAZA” nu este o excepție în portofoliul nostru, ci o continuare firească. Ne dorim ca oamenii să iasă din sală cu întrebări, nu cu răspunsuri livrate de-a gata. Iar peste câteva luni să constatăm că acest film a pornit conversații pe care altfel nu le-am fi avut. Filmul este construit din mărturii, iar în spatele lui stau doi jurnaliști care și-au asumat riscul să le facă publice. Iar publicul din România merită să le audă și să decidă singur ce face cu ele.