Dincoace de literatura (de Catalin Sturza)

Cine a fost Georges Meliès? Magician de succes la sfarsitul secolului al XIX-lea, talent multilateral, inventator intr-ale mecanicii si inovator cu pensula si creionul, apoi pionier al cinematografiei, cineast entuziast si prolific (531 de filme turnate intre 1896 si 1914), „parintele trucajelor cinematografice”, dar si al limbajului filmic – cel dintai care a pus cap la

cap o poveste din cadre filmate separat. Si, in lumea filmului, parintele unui gen, la granita cu spectacolele de magie si in prelungirea admiratiei sale pentru Jules Verne – S.F.&Fantasy.

Marcat de teatrul popular, al secolului al XIX-lea, si preocupat, concomitent, de teme serioase: istoria medievala a Frantei, curtea Regelui-Soare si balurile ei mascate, Revolutia de la 1789 (decapitarea e un laitmotiv in filmele sale), basmele lui Perrault.

Scenarist si scenograf, pictor si grafician, actor, regizor, cameraman si impresar al propriei afaceri. Victima celei dintai piratari din istoria cinematografiei, cand, in 1902, Thomas Edison a distribuit, in America, sute de copii ale celei mai reusite pelicule a lui Meliès – „O calatorie la luna” – fara sa-i plateasca acestuia nici un ban.

Legislatia, fie ea si americana, nu era pregatita, pe atunci, sa-i faca dreptate, si gestul lui Edison nu a i-a imbunatatit deloc situatia financiara. La inceputul Primului Razboi Mondial a dat faliment, si cele mai multe filme pe care le turnase (in jur de 500) au fost rechizitionate si topite de armata franceza, pentru a face tocuri pentru incaltamintea soldatilor.

Un destin ciudat pentru fiul unui cizmar care a incercat, toata tineretea, sa fuga de ambitia tatalui sau, care voia sa-l capatuiasca in bransa, punandu-i in mana afacerile si meseria familiei. Ramas fara bani, cu opera distrusa, a renuntat la film si a cazut in uitare.

Intr-un tarziu, a fost redescoperit, printr-o intamplare, si s-a bucurat de o recunoastere moderata, ca pionier al cinematografiei.

Papa Meliès – prin lentila fictiunii

Cine a fost, de fapt, Georges Meliès? Un magician, intai si intai, intr-o vreme cand cinematograful era perceput ca o forma de magie.

Personaj fabulos, inventatorul unor automate misterioase, care scriu poezii si deseneaza scene halucinante: diavoli inaripati, capete care explodeaza, zei zburand in spinarea unor pesti gigantici, monstri taratori, cu aripi de lilieci si ciocuri pline de colti, care sufla foc peste un Perseu in haine orientale, temple cuprinse de flacari si, nu in ultimul rand, Omul din Luna, cu proiectilul

temerarilor aventurieri care au pornit sa-l deranjeze infipt in ochi. Geniu al mecanicii care, atunci cand Fratii Lumière au refuzat sa-i vanda o camera de filmat, si-a construit singur una. Stapanul si creatorul viselor, pe care oamenii le pot vedea, acum, si cu ochii deschisi, mergand la cinema.

Printr-o intorsatura nedreapta a sortii, Meliès va ajunge, la batranete, vanzator de jucarii, intr-un magazin dintr-o gara pariziana. Dar, la un moment dat, in fata tejghelei sale isi face aparitia un pusti de 12 ani, Hugo Cabret, care il va aduce din nou sub lumina reflectoarelor, pe scena Academiei Franceze de Film, in aplauzele publicului.

„Ne-am adunat aici, in aceasta seara, pentru a-l omagia pe unul dintre pionierii nostri, Georges Meliès, care a adus in filme magia”. Si raspunsul batranului maestru: „Ma uit la voi, toti cei adunati aici, si vreau sa va spun ca nu vad o sala plina de spectatori parizieni cu jobene si diamante si rochii de matase. Nu vad bancheri, doamne elegante si functionari. Nu.

In seara asta ma adresez celor care sunteti cu adevarat: vrajitori, sirene, calatori, aventurieri si magicieni”.

Desigur, toate aceste lucruri nu s-au intamplat in realitate. Meliès ar fi tinut, probabil, acest discurs, daca ar fi avut ocazia, exprimand ceea ce admiratorilor sai le place sa creada despre el.

Sau ar fi spus doar ca era si timpul ca profesionistii sa-si dea seama cat de desavarsite sunt filmele sale, realizate cu mai bine de doua decenii in urma (a facut, intr-adevar, o astfel de declaratie, in 1929). Pentru un basm, sfarsitul este perfect: marele mag aruncat din turnul sau, cazut in dizgratie si inglodat in mizerie, repus in drepturi de un tanar ucenic-vrajitor.

Unde incepe, insa, povestea? In pasiunea unui grafician american, pe numele sau Brian Selznick, de profesie ilustrator de carti pentru copii, pentru filmele vechi.

Nu neaparat vechi de o suta de ani: „Nota zero la purtare”, al lui Jean Vigo, sau „Cele patru sute de lovituri”, al lui Fran?ois Truffaut (modele declarate), si alte povesti din seria „Cuore”/„Pistruiatul”/„Corigent la limba romana”.

Hugo Cabret, baietelul de 12 ani care-l va scoate din jobenul cu naftalina pe batranul magician, nu e asa de important. Desi el se intampla sa fie personajul principal al unui roman destul de gros, scris si ilustrat de Brian Selznick.

Povestea este una pentru copii: un protagonist masculin in rolul Cenusaresei, cateva pilde moralizatoare, happy-end cu eforturile rasplatite, greselile iertate si repunerea in drepturi a tuturor Cenusareselor, de la Hugo insusi la papa Georges Meliès.

Un graphic novel si inca ceva

Insa exista cateva detalii care scot cartea din randul best-seller-urilor pentru juniori, menite sa ingroase randurile afacerilor cu sabloane usor digerabile. Mai intai, este surprinzator omagiul adus lui Georges Meliès, a carui legenda influenteaza, de la un capat la altul, imaginarul, ritmul si dezvoltarea intamplarilor.

Cenusareasa se transpune intr-un vis cu automate miraculoase, desprins, parca, dintr-un joc pe calculator al lui Benoit Sokal. O combinatie intre mecanica si magie, intre un fundal medieval si un decor industrial inhibat si nevrotic, care nu face, pana la capat, saltul in era masinilor cu motor.

Apoi, este formatul de graphic novel, care sustine si ilustreaza, la propriu, acest univers particular. Relatia dintre imagine si text nu este cea dintr-o carte pentru copii, cu pozele anexate paginilor scrise, pe post de oglinda si apendice al textului. „Inventia lui Hugo Cabret” incorporeaza ilustratia ca parte a textului, alternand frazele din cuvinte cu cele din imagini.

„Brusc Hugo o lua la fuga”, scrie Cabret, si pune punct. Revine, peste cateva pagini: „Hugo o ajuta pe Isabelle sa se ridice, in timp ce privea fix cheia”. Desenele introduc elemente noi in poveste, creioneaza atmosfera, marcheaza momentele tensionate.

Si urmeaza o tehnica cinematografica: nu doar imagini de ansamblu, ci si prim-plan-uri, zoom-uri, detalii, plus o camera mobila si un montaj alert, de benzi desenate.

In sfarsit, atrag atentia insert-urile care depasesc mixajul de literatura si B.D.

Nostalgia pentru iluziile lui Meliès si pentru anii de inceput ai cinematografiei este una bine documentata: secvente din filmele regizorului-magician, introduse in carte, fotografii ale unor modele si machete folosite in diverse pelicule, dar si cadre dintr-unul din filmele de inceput ale fratilor Lumière, „Un tren intra in gara”.

Fictiunea este sectionata, la fiecare pas, de lamele ascutite ale realitatii palpabile, deschizand o dubla lectura: de istorioara infantila, instructiva, care proiecteaza cinematograful intr-o alta lumina – fantastica, entuziasta si candida -, si de omagiu matur pentru o figura uitata, Georges Meliès, inconjurata in atmosfera de mit a vietii si a creatiilor sale.

In acelasi timp, romanul lui Brian Selznick este, in sine, un act de pionierat. Ca si primele filme, experimenteaza un nou limbaj: text, imagine si fotografie intr-o curgere narativa fluenta, benzi desenate si film, fabulatie si document istoric. E paraliteratura si supraliteratura in acelasi timp, punct de tranzit intre doua medii de neimpacat: pagina scrisa si ecranul de cinema.

Si, nu in ultimul rand, este un roman-obiect amuzant si instructiv. Macar pentru ca ajungeti, in felul acesta, sa aflati mai multe despre Georges Meliès (www.mshepley.btinternet.co.uk/melies.htm).

Brian Selznick a ilustrat numeroase carti pentru copii – printre care se numara „Frindle” de Andrew Clements, „The Dinosaurs of Waterhouse Hawkins” de Barbara Kerley, „Amelia and Eleanor Go for a Ride” de Pam Muñoz Ryan – si a scris si ilustrat cateva povesti proprii: „The Houdini Box”, „The Robot King”, „The

Boy of a Thousand Faces”. Dupa absolvirea unei universitati de design a aranjat rafturi si a pictat vitrine intr-o librarie newyorkeza, de unde „a invatat tot ceea ce stie despre cartile pentru copii”. „Inventia lui Hugo Cabret” este, asa cum declara el insusi, cea mai lunga si mai complicata carte la care a lucrat.