Dino De Laurentiis – intre neorealismul italian si industria americana: De la Noptile Cabiriei si La Strada, la Conan barbarul si Dune

„Sa faci filme tine de instinct. Nimeni nu l-a invatat pe Picasso cum sa picteze”, spunea Dino De Laurentiis intr-un interviu din 2001, anul cand primea, in cadrul galei Oscarurilor, Premiul omagial „Irving Thalberg”. Instinctul si intuitia i-au fost de ajuns acestui fiu de proprietar al unei fabrici de paste sa dea lovitura si sa produca peste 600 de filme in Italia si Statele Unite, multe dintre ele memorabile pentru istoria cinematografiei. Dino De Laurentiis a decedat joi, la varsta de 91 de ani.

Instinctul i-a spus tanarului Agostino De Laurentiis, nascut in 8 august 1919 in Torre Annunziata, provincia Napoli ca, daca ramane in oraselul natal, nu va deveni decat un producator de paste. Dar Torre Annunziata i-a dat ideea de a produce si altceva in afara de spaghetti. Pentru ca era pasionat spectator de cinema inca de copil, a vrut sa intre in domeniul filmului.

A plecat la Roma, a studiat intai actoria la Centro Sperimentale di Cinematografia, a fost om bun la toate pe platou, apoi figurant, asistent de regie, asistent de productie. In 1943 a fost trimis in razboi. Avea sa povesteasca mai tarziu ca s-a retras alaturi de alti dezertori, ferindu-se de trupele germane, pana cand trupele aliate au facut ordine in tara. Nu mai avea rabdare. Trebuia sa faca film.

Dino De Laurentiis (isi schimbase numele de Agostino in Dino cand intrase in bransa) a avut sansa de a prinde de la bun inceput aparitia neoralismului si, mai ales, intuitia de a-l sustine. A produs „Orez amar” (1946) al lui Giuseppe De Santis, „La Strada” (1954) si „Noptile Cabiriei” (1956) de Federico Fellini. Adesea a produs impreuna cu Carlo Ponti. Amandoi mici de statura, De Laurentiis si Ponti s-au casatorit cu vedetele planturoase pe care le-au lansat – Silvana Mangano, revelata de „Orez amar” pe cand era doar model, respectiv Sophia Loren.

Ambele mariaje au durat cateva decenii. Silvana Mangano a decedat in 1989, la putin timp dupa divortul de Dino De Laurentiis, dupa ce fusesera casatoriti din 1949.

Dino De Laurentiis nu a avut doar intuitie si instinct (simtul afacerilor e o calitate subinteleasa), dar a avut curajul sa se arunce in intreprinderi riscante. Cel mai dramatic moment a fost cand SF-ul lui David Lynch din 1984, „Dune”, a reprezentat un esec sonor care aproape l-a dus la faliment.

De fapt, a fost mereu in timing perfect cu epoca. Dupa perioada neorealista a trecut, in anii ’50, la filme epice, cu montari spectaculoase si in Technicolor. Din aceasta perioada dateaza „Razboi si pace” (1956), cu Henry Fonda si Katharine Hepburn, sau „Ullyses” (1954) cu Kirk Douglas si Silvana Mangano.

Cand cariera sa a capatat suficienta consistenta, Dino De Laurentiis si-a construit propriile studiouri pe care le-a numit Dinocitta, dupa studiourile Cinecitta. Cel mai mare succes al acestei perioade a fost „Barbarella” (1968) cu Jane Fonda, dar, cand afacerile n-au mai mers pentru ca nici industria italiana nu se simtea prea bine, Dino De Laurentiis si-a imbarcat familia (a avut patru copii cu Silvana Mangano) si a plecat in America, unde a capatat la un moment dat (in 1986) si cetatenia. Aici nu a lucrat cu casele consacrate de productie, ci si-a infiintat propria companie, De Laurentiis Entertainment Group.

In Statele Unite, De Laurentiis s-a adaptat din mers la o cinematografie care mergea ca un angrenaj bine uns. I-a si placut in America. Dupa cum spunea cu alta ocazie, noul continent nu se uita urat la cei care au succes, asa cum se intampla in Italia. Singurul regret a fost ca n-a fondat Dinocitta la New York.

Printre filmele pe care le-a produs in Statele Unite se numara: „Serpico”(1973) de Sidney Lumet, „Cele trei zile ale condorului” (1975) de Sydney Pollack, „King Kong” (1976) de John Guillermin, „Ragtime” (1981) de Milos Forman, „Oul de sarpe” (1977) de Ingmar Bergman, „Conan barbarul” (1982) de John Milius, „Blue Velvet” (1986) de David Lynch.

Asa cum se intampla, Academia Americana de Film l-a omagiat tarziu, in 2001, cand i-a oferit Premiul „Irving Thalberg” pentru intreaga cariera. Dar n-a murit atunci (!), ci a asteptat sa implineasca 91 de ani. Avea, oricum, 82 de ani cand a produs (tot in 2001) continuarea filmului „Tacerea mieilor”, „Hannibal”, la care a lucrat cu Anthony Hopkins si regizorul Ridley Scott.

(Ca amanunt extra-cinematografic, Giada De Laurentiis, prezentatoarea emisiunii „Giada’s Weekend Getaways” de pe canalul TV Fine Living Network, este nepoata lui.).