Discutind serios despre coruptie, oligarhi, moguli

Cartea lui Johnston este una dintre acele lucrari academice destul articulata si cuprinzatoare cit sa fie citata des in lucrarile de gen, dar si destul de interesanta pentru a fi accesibila publicului larg.

Studiile de caz incluse in volum sint deosebit de utile si, dincolo de partea introductiva necesara unui volum academic, autorul reuseste sa iasa din obsesia cantitativista care bintuie ca o molima studiile despre coruptie.

Pentru Johnston, exista patru mari categorii de coruptie, functie de gradul de acaparare al statului si de mecanismele de contrareactie dezvoltate de societate. Pentru fiecare dintre cele patru categorii, discuta cite trei tari reprezentative, cu istoricul lor in ultimele decenii si cu cazuri de coruptie importante.

Prima categorie priveste coruptia ca ”piete de influenta” – se manifesta in democratii consolidate, cu economii mature si liberalizate, care dispun de institutii si birocratie puternice.

In aceste cazuri, oamenii cu bani cumpara decizii politice, politicienii corupti ”inchiriaza” deciziile si cele mai multe cazuri se refera la fraudari ale regulilor de finantare electorala.

Cele trei studii de caz sint SUA, Germania si Japonia. Din pacate nu e loc de detalii aici, dar este interesant de aflat cum a ajuns America de la cumparatul alegerilor cu whisky in secolul XIX la coruptia de cu totul alt nivel de astazi.

Autorul insista masiv in cazul american pe legislatia privitoare la contributiile electorale si la scandalurile care au facut necesara aceasta legislatie.

A doua categorie – ”cartelurile de elite” – apare in state cu birocratie fragila si democratii in curs de consolidare, unde partidele se aliaza pentru a deturna in special fondurile publice.

Cele trei cazuri discutate sint Italia, Coreea de Sud si Botswana – toate trei tari cu cresteri economice constante si durabile combinate cu coruptie sistemica.

In aceste cazuri, jocul dezvoltare – coruptie poate dura decenii sub conducerea unor elite putin competitive (partide care detin zeci de ani puterea prin coalitii sau semidictaturi).

Dar la un moment dat modelul isi epuizeaza resursele datorita unei combinatii de liberalizare economica (coruptia devine prea scumpa) si actiunea unor magistrati curajosi.

In cazul Italiei s-a vorbit chiar de refondarea republicii la inceputul anilor `90, dupa anchetele anti-coruptie ultracunoscute. Totusi, rezultatele pe termen lung nu sint spectaculoase, observa Johnston, desi o intoarcere la vechiul model este putin probabila.

O discutie interesanta este legata de predictibilitatea coruptiei. In aceste tari, coruptia a fost sistemul de stabilizare a regimului politic si economic si chiar a functionat o vreme.

Asta imi aminteste de o lunga conversatie pe care am avut-o cu un investitor strain in Romania. Omul fusese invitat sa investeasca in zona Moldovei. I se ceruse o suma destul de importanta in euro pe care o platise la nivel de ministru. Apoi, totul a mers struna, imi spunea.

A primit autorizatii, titluri de proprietate si un contract cu statul din care si-a recuperat intr-un an toata investitia, inclusiv banii din mita. Investitorul nostru era absolut multumit de sistem. Din punctul meu de vedere, imi descria un cosmar, dar se pare ca afacerile chiar mergeau (totul se petrecea sub guvernul Nastase).

Este coruptia un mod de a dezvolta o tara? Johnston face aceasta discutie si trage concluzia ca la un moment dat sistemul devine prea inflexibil, costurile ascunse prea mari si totul colapseaza, asa cum s-a petrecut in cele trei tari discutate aici.

In cea de-a treia categorie – ”oligarhi si clanuri” – politica si statul devin captivi ai unui grup de oameni influenti, deciziile administrative domina economia, iar statul este prea slab pentru a reactiona. Aici sint discutate exemplele Rusiei, Mexicului si Filipinelor.
Democratia este prea fragila pentru a dezvolta anti-corpi, frauda electorala este regula, economia paralela o inabusa pe cea oficiala.

A patra categorie – ”moguli oficiali” – reprezinta cea mai grava forma de coruptie. Elitele politico-economice se bucura de impunitate aproape totala. Statul este el in sine un sistem mafiot de extorcare a economiei. Autorul plaseaza aici China, Kenia si Indonezia. Nu insist cu detaliile.

Unde este Romania in categoriile lui Johnston?

In tabelele de la inceput, Romania apare in a treia categorie ”oligarhi si clanuri”. Reforma justitiei dupa 2004 si anchetele la nivel inalt cred ca ne plaseaza intr-o etapa intermediara intre categoria a treia si ce-a de-a doua. Sintem practic in situatia Italiei la inceputul ofensivei anti-coruptie.

Avem sansa sa trecem pragul daca eforturile magistratilor vor continua. Deocamdata, vedem ceva semne ale unui efect colateral observat si in Italia: destructurarea vechiului sistem de partide sub socul anticorpilor. Dar sintem foarte la inceput si deja contraofensiva este bine structurata si viguroasa.

Cind mandatul Monicai Macovei era la inceput si DNA abia incepea sa-si faca treaba am facut o comparatie cu Italia in articolul ”Cinci lectii italiene despre anticoruptie”.

Observam acolo strategiile de contrareactie dezvoltate de politicieni in Italia si vedem acum cite similaritati exista cu Romania. Din pacate, printr-un pur exercitiu comparativ observ ca am avut mai multa dreptate decit mi-as fi dorit.

PS
Pentru ca autorul pleaca in vacanta, si acest jurnal va lipsi in urmatoarele doua saptamini.