Doctoratul cu arginți

Conform adresei Ministerului Educației cu Nr. 7704/02.04.2024 se dorește clarificarea sporului de doctorat din sistemul preuniversitar de învățământ, spor ,,în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, care se acordă lunar numai dacă [profesorul] își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul și dacă are prevăzute în fișa postului un set de atribuții obiective și cuantificabile care să permită verificarea lunară a modului în care activitatea acestuia este valorificată în mod suplimentar”. Parlamentul a dezbătut fals și fără efect această chestiune când vorbim de doar 5-600 de lei pe lună, la nivelul salariului minim net din anii 2017-2018, fără indicele de inflație adiacent și creșterea salariului minim real, care au suferit modificări simțitoare în ultima perioadă. În anul 2024 se încearcă fără miză, dar cu emfază, rezolvarea unei probleme ivite acum două decenii, care a prins contur, a explodat după 2010 și s-a accelerat în forme maligne până în prezent. În ce constă patologia instituțională tipic românească prezentată de doctorate? Pentru înțelegerea acestei inexorabile boli se cuvine a merge înapoi în trecutul apropiat.

Doctoratul ca privilegiu funcționăresc

Până la tăierile bugetare de tristă amintire din 2010, când austeritatea lovise din plin România, iar guvernul Boc-Băsescu aplica directivele FMI cu mânie proletară, doctorii în diferite științe primeau 15% din salariu sub formă de spor. Într-o societate echilibrată și cât de cât normală în privința funcționării aparatului său de stat, doctorii în științe se găsesc îndeobște activând în universități și în centre de cercetare. Excepțiile pot cuprinde și alte domenii, însă este greu de crezut că un primar, un consilier local, un senator, un profesor de învățământ primar au timp și cunoștințe să-și elaboreze de unii singuri lucrări de doctorat dificile în exercițiul lor politic, administrativ și educațional de bază. Această inadvertență elementară nu a constituit un impediment când, sub auspiciile reformei Bologna, s-a permis, cu sprijinul academic de rigoare, popularizarea până la grotesc a stagiului de doctorat, ajuns la îndemâna oricui are conexiuni, interes, răbdare, bani sau doar tupeu. Doctoratul s-a transformat într-un al doilea masterat, unul cu panaș, pentru cei care își doresc un titlu onorific, posibil lucrativ. În acest fel dezolant, nu neapărat pentru sumele mari de bani sub formă de sporuri, care nu există, să fim serioși, s-a ajuns la zeci de mii de doctori în diferite domenii, cei mai puțini în științele exacte de vârf, să ne înțelegem, ceea ce produce mirare. De ce au permis universitarii proliferarea unei practici care a diluat public valoarea doctoratului, spre hazul galeriei cu liceul terminat la 30 de ani, nu putem decât bănui. Banii aferenți, rețelele de influență politică imediată au jucat rolul capital în această schemă Ponzi care promitea mari beneficii simbolice, dar care a dus, printre altele, la ironizarea unui prim-ministru de către însuși președintele statului român în 2013-2014 și la delegitimarea publică a valorii intelectuale înalte în rest. Cu adevărat tragicomică este practica socială românească ca, pe fondul unor standarde îndoielnice din punct de vedere știintific sau a unora cel puțin superficiale, doctorii români să nu mai citească și să scrie altceva, nici măcar articole la gazetă, după redactarea tezei de doctorat. Cum este posibil ca practica fundamentală a unui intelectual cu studii aprofundate, aceea de a se cultiva și a cerceta în continuare în domeniul său de pregătire, să dispară odată cu susținerea lucrării de doctorat în cadrul examinării orale finale? Dar ce nu se poate în România?

Ce nu fac doctorii

Mediul universitar românesc nu știe și nici nu vrea să afle ce locuri de muncă și ce venituri au absolvenții săi după zece sau douăzeci de ani de la absolvire. Nu există studii riguroase în acest sens pentru că, de-ar fi puse la punct demografic și statistic, rezultatul general ar oscila între șomaj mascat și locuri de muncă străine de domeniul pregătirii superioare obținute. Vorbim de procente mari din asemenea cohorte generaționale. Universitatea nu pregătește forță de muncă înalt calificată decât în măsura posibilităților de absorbție a pieței, care sunt sub numărul absolvenților cu multiple calificări universitare. De aici predominanța studiilor medii în România și proasta integrare în viața economică reală a celor supracalificați. Cui să-i mai pese de cei aproximativ 100,000 de doctori din România, majoritatea angajați la stat? Ne întrebăm dacă nu cumva sporul de doctorat nu va devine în curând sursă de avantaje materiale suplimentare și în învățământul universitar, unde lucrarea de doctorat este piatra de temelie a unei cariere intelectuale academice și nu ar trebui să fie mai mult de atât. Orice se îngăduie în România, considerând că nimic din ce este necesar nu poate depăși condiționalul optativ și dansul în ceață.

Doctorii din preuniversitar

Aceștia sunt în general absolvenți pentru care nu a existat debușeul unui institut de cercetare sau a unei catedre universitare adiacente la momentul absolvirii. Este greu de crezut că un viitor profesor de ciclu gimnazial a ajuns să predea la acest nivel și pe sume de bani modeste în urma unui plagiat sau a unor legături de puteri suspuse. Dacă ar fi fost așa, un doctor în filologie nu ar fi ajuns profesor la un liceu teoretic, ci consilier personal al unui președinte de consiliu județean sau secretar de stat. De cele mai multe ori, lucrările de doctorat ale unui profesor de filozofie de liceu apar publicate în colecții prestigioase la editurile de nișă, dar valide, ale României. Aproape niciodată nu se poate spune același lucru despre tezele de doctorat ale unor înalți demnitari, ascunse sub cheie și ferite de ochii presei sau ai universitarilor onești, câți mai sunt din aceștia. În altă ordine de idei, nu considerăm nimic anormal în echivalarea cu gradul didactic I a unei lucrări de doctorat oneste. Cine a reușit să scrie un studiu savant de literatură română, eventual publicat la o editură cu vad comercial, nu poate fi, în mod normal, o calamitate științifică predând diatezele, timpurile și modurile verbelor din limba română. Nu credem, de asemenea, că un doctor în drept poate fi atât de ușor o nulitate de jurist sau avocat, cum s-a sugerat malițios când s-a vorbit acum mulți ani de situația în care doctorii în drept sunt acceptați fără examen de intrare în barou. Întrebarea arzătoare este, însă, alta: cum de sistemul universitar permite un etaj profesional inferior ierarhic în care avem deja mii de doctori activând ca profesori la standarde curriculare și chiar intelectuale mult reduse față de competențele lor teoretice prezumtive? Nu este și aceasta o risipă sau o alocare greșită a capitalului uman existent? Firește, dar nimănui nu-i pasă de realitatea socială în sferele de sus ale guvernului României.

Imposibilitatea de a măsura doctoratul la liceu și clasa gimnazială

,,Monitorizarea și verificarea, de către conducerea instituției, a îndeplinirii de către angajat a atribuțiilor care reflectă valorificarea în mod suplimentar atât a competențelor profesionale specifice, cât și a competențelor transversale dobândite ca urmare a obținerii titlului științific de doctor în domeniul în care își desfășoară activitatea se realizează prin aprobarea raportului de activitate, pe care angajatul îl elaborează lunar, respectând modelul prevăzut în anexă”. Dincolo de perdeaua de termeni birocratici seci (dacă are un doctorat în fizică, nu poate preda foarte bine și matematică la gimnaziu cu sporul implicit de doctorat?) se ascunde un vid al cunoașterii: expertiza dobândită de către un doctor în științe nu se poate reflecta și, ca atare, nici măsura în activitatea didactică realizată cu elevi de primar, gimnaziu și liceu. Este o imposibilitate care derivă din specialitatea rafinată din punct de vedere academic a cercetării realizate anterior, care nu cadrează cu standardele învățământului de masă. Cu siguranță că un doctor în literatura germană expresionistă poate fi un profesor extraordinar de liceu, dar, având în vedere cerințele fișei postului, un profesor cu gradul I, fără doctorat, le poate îndeplini egal de bine. Plata doctoratului în preuniversitar nu se poate justifica prin activitatea din clasă, ci în lucrările de cercetare, care sunt tipice competențelor lumii academice și specificităților ei neîndoielnice.-Citeste restul articolului pe Contributors.ro