Donald Trump, Viktor Orban si noua era a democratiei neliberale
E destul de hazlie cearta stânga vs. dreapta, care a luat viteză în România şi alte medii provinciale după victoria în alegeri a lui Donald Trump, doar pentru că atâta poate duce sărăcuţul aparat analitic al propagandiştilor de ambele părţi, care au urcat isteria până la cer şi se chinuie să ne convingă că la mijloc ar fi vreo mare înfruntare doctrinară, pe principii. Cum ar veni, marea conspiraţie comunist-globalistă a fost învinsă de un Batman al dreptei, etc.
Ce s-a întâmplat în SUA e în realitate perpendicular pe dimensiunea stânga-dreapta. Dacă te uiţi pe primele măsuri promise de Trump – renegocierea NAFTA; retragerea din acordul de liber-schimb Trans-pacific; aplicarea urgentă de tarife “ori de câte ori comerţul internaţional va afecta interesele muncitorului american”; chiar şi celebrul zid la graniţa cu Mexicul – regăseşti exact panoplia clasică a protecţionismului şi autarhiei, care poate fi la fel de bine de dreapta sau stânga, după cum liderul de partid se duce la biserică sau nu. Oricare din aceste măsuri ar fi stat la fel de bine în gura lui Alexis Tsipras, Ion Iliescu, sau pentru aia Vladimir Ilici Lenin.
Nu-i vreun secret că valul pe care s-a suit Trump e format din mici antreprenori şi proletariat pauperizat (însă termenul e relativ, fără legătură cu sărăcia reală din lumea a 3a) care suferă în urma schimbării structurii economice a statelor dezvoltate, pe care au fost obişnuiţi s-o asocieze cu procesul de globalizare. Slujbele ori au dispărut, pentru că tehnologiile s-au schimbat, ori s-au mutat în alte părţi de lume, pentru că nu poţi să coşi cămăşi de 10 dolari sau să asamblezi maşini cu acelaşi număr de muncitori ca în sec XIX, dar plătiţi cu 20 de dolari ora. Aşa ceva e pur şi simplu imposibil, numai că Trump (şi Clinton, la o adică) sunt ultimii oameni din lume care ar spune asta public.
Iar ce vine în viitor e şi mai şi, pentru că aplicaţiile software noi şi dezvoltarea machine learning vor elimina treptat şi joburi mai intelectuale, de clasă mijlocie, aşa cum roboţii industriali au înlocuit muncitorii manuali care sunt acum disperaţi şi votează anti-orice. Ce va fi când şi categoriile funcţionarilor cu studii şi a profesiilor liberale de orientare multi-culti vor fi lovite în leafă şi stima de sine de robotizarea cunoaşterii, până acum monopol uman, pe cine vor da ei vina şi cu ce consecinţe politice, nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Analiza proletariatului pauperizat şi clasei mijlocii-mici speriate de globalizare s-a tot făcut în ultimul an, până s-a banalizat. Ori dacă aşa stau lucrurile, e ridicol să-i prezinţi pe toţi oamenii aştia ca “valul dreptei” sau să-ţi închipui că furia lor de sfârşit de lume e provocată de nişte efeminaţi elitişti şi cultura de corectitudine politică. Corectitudinea politică e şi ea pe acolo, factor marginal, dar nu ea a distrus joburile manuale iar eliminarea ei nu le va aduce îndărăt din neant.
De unde şi până unde autarhia economică şi “reindustrializarea” promisă de Trump (utopică oricum) ar fi de dreapta mai curând decât de stânga? Cine a încercat-o data trecută (la Marea Criză) dacă nu o coaliţie eclectică, dar dominată de Partidul Democrat, cu tot cu liderii săi sudişti membri în Ku Klux Klan? De ce tot vorbim atâta în termenii ăştia când de ani de zile se vede cu ochiul liber că principalul clivaj politic în Occident a devenit populism – anti-populism?
Populism, adică o colecţie laxă de doctrine simpliste, care nu leagă efectele (evoluţii sociale) de cauzele lor socio-economice reale, ci de mituri urbane şi utopii, totul bazat pe ideea infantilă că dacă anumite probleme sunt realmente complicate şi cer analiză, expertiză şi nu permit soluţii facile, înseamnă că e la mijloc un complot al “elitei” ca să ascundă ceva de popor. Şi Occidentul e plin slavă Domnului de populism răspândit prin toate taberele: de dreapta ca şi de stânga, populism agrarian, populism eco şi populism proletcultist, populism rasist şi populism neobolşevic, populism creaţionist şi populism de tip Occupy.
Ce îi adună pe toţi la un loc e insecuritatea şi nevroza într-o lume pe care nu şi-o pot explica, aşa că se aliniază în spatele unor lideri care să îi mintă simplu şi frumos. Furia uneşte pe oameni mai mult decât doctrinele, ei trecând uneori de la o extremă la alta (aşa cum legionarii noştri se transformau în cei mai înverşunaţi comunişti – şi invers, în anii ’70-’80). Radicalism să fie. Până acum nu erau majoritari, ci pescuiau în ape tulburi pe la marginile spectrului politic. Noutatea este că au ajuns să fie, încurajaţi de reflexul natural al mass media din societăţi libere de a trata cu mai multă atenţie pe omul nervos decât pe cel calm: cu cât te arăţi mai indignat, cu atât înseamnă că ai mai multă dreptate.
Nu-i mai puţin adevărat că Hillary Clinton a fost o reprezentantă foarte imperfectă a taberei anti-populiste, din cauza oscilaţiilor de policy şi obişnuinţei de a triangula între chestiuni, care pe Bill l-a servit foarte bine la vremea lui, dar pe ea nu. In plus, bagajul personal, zidul de ostilitate pe care i l-au constuit cu migală adversarii în decenii şi impresia că se pune de o preşedinţie dinastică a SUA i-au dat lovitura finală.
Ce vor votanţii americani ai lui Trump este, evident, nu vreun stat minimal “de dreapta” sau închiderea guvernului, cum au încercat republicanii în anii ’90. Ci un stat la fel de mare ca până acum, dar mai întors cu faţa către ei, mai grijuliu cu “muncitorul alb” şi pensionarul nesigur de ziua de mâine (deşi are în proprietate casă de jumătate de milion), care să-I protejeze şi să-I ajute, după ce isteria Occupy, conspiraţionismul conservator şi alte milenarisme la modă le-au băgat tuturor în cap ideea că statul a fost deliberat exploatat în favoarea “elitei” (1%, cosmopoliţii, multinaţionalele, sau cum vreţi s-o definiţi) şi unor minorităţi privilegiate.
Desigur, genul ăsta de salvaţionism isteric şi iraţional n-a început în 2016 cu Trump: s-a practicat într-un mod la fel de ruşinos şi iresponsabil acum opt ani, în campania de punere pe tron a Papei Obama, care urma să se pogoare din ceruri şi să aducă pace pe pământ (de unde şi jenantul premiul Nobel pe credit, pentru merite viitoare). Inclusiv de unii care au sărit în cealaltă barcă între timp, cu aceeaşi fervoare, pentru că bietul om s-a dovedit a fi doar un preşedinte relativ decent care a făcut şi el ce-a putut la vremuri de criză – dar n-a izbutit înmulţirea pâinilor şi restul de miracole aşteptate.
După ziua de marţi văd că unii trumpişti, îngrijoraţi probabil şi ei de perspectiva derapajului total, livrează acum teoria “responsabilizării în funcţie”. Cum ar veni, staţi aşa, că n-o să facă omul chiar tot ce-a zis, se dă pe brazdă, aţi văzut discursul împăcuitor din noaptea alegerilor, vicepreşedintele e un moderat, etc. Ceea ce este foarte ironic: după o campanie întreagă construită pe ideea că establishmentul politic minte, Trump ar urma să dea acum cea mai mare ţeapă din lume electoratului său şi să se transforme în non-Trump. Cât de plauzibil e asta?
INTERVIURILE HotNews.ro