Într-un moment de tulburare planetară, „care ne macină neuronii zi de zi”, să revenim la ce e important

Filozoful și scriitorul Gabriel Liiceanu publică în HotNews un articol în care spune că, „dincolo de bârfa planetară” care ne înconjoară și ni se pare de viață și de moarte, curajul oamenilor este ceea ce ne salvează. Acest curaj, de pildă cel al lui Constantin Noica, poate „99% dintre români nu știu că Noica a existat”, este lucrul pe care ne întemeiem instituțiile care cu adevărat durează și au impact asupra vieții noastre. 

• Patriotismul, scrie editorialistul, înseamnă, de fapt, „altceva decât bătutul cu pumnul în piept”. „Înseamnă să-ți pese de țara ta și de imaginea ei în ochii lumii. Și care implică să faci ceva pentru toate astea”.
• „A crea” implică mai mult decât a-ți scrie propria operă. „Implică deopotrivă destinul unei comunități. De aceea, Noica era convins că trebuie să apară creatori care să-i învețe și pe alții să creeze. „A învăța“ înseamnă în acest caz a trezi în oameni ființa lor culturală uitată”.
• Editorialul este unul scris la 35 de ani de la fondarea Editurii Humanitas, pe care Gabriel Liiceanu o conduce. 

Nu cred că vreuna din temele pe care agenda zilei ne face să le discutăm până la nesaț, clipă de clipă, este cu adevărat importantă. Nici cea despre turma noastră de candidați la președinție (majoritatea lor n-a făcut nimic care să-i recomande pentru înalta funcție), nici cea despre eroul nostru de peste ocean, nici cea despre rusul nedialogabil, nici cea despre războiul taxelor și alte lucruri pe care le socotim „actuale” doar pentru că sunt „pe măsura timpului”. Până la urmă, toate sunt despre „valeții istoriei”, cum i-a numit cineva pe oamenii politici. 

Poate a venit momentul să evadăm măcar o clipă din balta stătută a „evenimentelor”, din bârfa planetară care ne macină neuronii zi de zi. Poate a venit momentul să ne întoarcem, terapeutic și salvator, la singurul lucru care ne înființează și ne hrănește umanitatea: la cuvântul care gândește și la felul în care, prin el, splendoarea spiritului intră în lume. 

Să ne întoarcem la acel fel de a fi care să ne permită să spunem că am fost mai mult decât spectatori la bâlciul lumii, că nu am făcut umbră pământului degeaba, nerămânându-ne, la capătul vieții, decât să cerem scuze că am existat. 

„Într-un fel, spune Noica, orice om fără îndăruire face asta.” Prea mulți „neîndăruiți” iau astăzi cuvântul, prea mulți se agită bezmetic prin lume, împiedicându-ne să mai auzim muzica vieții și să ne dăruim faptei ce lasă urme. Și Noica a adăugat: „Idealul e să ajungi la ceasul când le ceri [celorlalți] scuze că trebuie să-i părăsești…“. Despre ce a lăsat el în urma lui, părăsindu-ne, va fi vorba în rândurile mele. 

*** 

E adevărat că anul acesta se împlinesc 35 de ani de la nașterea editurii Humanitas. Am afirmat în câteva rânduri că acest an este un nou prilej pentru a-l omagia pe Constantin Noica, de vreme ce existenţa Editurii Humanitas, în felul cel mai adânc, i se datorează; un prilej de a-l omagia așezându-l la locul unic pe care el îl ocupă, fără să ne dăm seama, în istoria acestei țări.

Ceea ce românii nu realizează (pesemne că 99% nici nu știu că a existat) este faptul că Noica, retras în Păltinișul său printre cărți și momindu-i pe tineri cu „antrenamentul cultural”, era departe de a fi fost un idealist impenitent care întorcea spatele istoriei și ne împiedica să devenim disidenți, profesând „rezistența prin cultură”.  

Toată biografia lui de după război pledează exact contrariul. Și nici un disident de la noi, dintre puținii pe care i-am avut în comunism, nu și-a pus viața la mezat așa cum a făcut-o el. În toate manualele din România ar trebui să existe colajul celor trei fotografii pe care, anul acesta, l-am pus să străjuiască holul mare al editurii Humanitas. Iată-l. E bine să-l privim cu atenție. 

Uitați-vă la imaginea din stânga. Este a unui tânăr care pare că a absolvit Oxfordul și că viața i se-ntinde la picioare. Pare că pozează pentru imaginea „tânărului de viitor” pe care-l așteaptă o strălucită carieră de cărturar. Universitățile îi deschid porțile, editurile îl publică, academiile îl laurează.  

26 de ani mai târziu. Momentul arestării (11 decembrie 1958), după 10 ani de domiciliu forțat. Neîngrijit, nemâncat, sărăcăcios îmbrăcat. Dar ochii sunt vii și în ei spiritul se oglindește în plină vigoare. E condamnat la 1 martie 1960 de Tribunalul Poporului la 25 de ani de pușcărie pentru „activitate contrarevoluționară”. Este eliberat după 6 ani în urma unei amnistii generale. Petrece cei șase ani în mai multe închisori comuniste administrate de Ministerul de Interne  (Pitești, Jilava, Văcărești), dintre care cea mai faimoasă prin condițiile de încarcerare este Fortul 13 Jilava (la 10 km. sud de București), cu celulele îngropate la zece metri sub pământ: 

Secţia centrală avea 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime. În fiecare cameră existau 20 de paturi suprapuse. Celelalte două secţii erau împărţite în 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime, în fiecare cameră fiind amenajate 27 de paturi suprapuse. 

Într-un pat dormeau şi câte doi, trei deţinuţi. După 1948, în faţa penitenciarului au fost amenajate patru curţi interioare de plimbare. Cei încarceraţi erau scoşi la plimbare pe camere şi la intervale de timp diferite, pentru a nu se întâlni. 

La sosirea în penitenciarul Jilava, deţinuţii erau obligaţi să treacă printr-un „tunel” format din gardieni aşezaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu bâte, cozi de topoare şi cazmale, mături, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timpul acestei treceri, gardienii îi loveau pe deţinuţi în cap şi în alte părţi ale corpului, astfel încât nici un deţinut nu scăpa nebătut. După această „primire”, deţinuţii erau duşi într-o cameră pentru percheziţii. În timp ce gardienii controlau „bucată cu bucată îmbrăcămintea, desfăcând tivurile şi căptuşeala” , deţinutul aştepta „gol puşcă pe pardoseala de ciment” . După această verificare a îmbrăcămintei, se trecea la percheziţia corporală, care era făcută de un gardian supervizat de un subofiţer. Deţinutul era controlat peste tot pentru a nu ascunde obiecte interzise de regulament: „Ni s-a cerut să deschidem gura, să desfacem degetele de la mâini şi de la picioare, să ridicăm braţele, ca nu cumva să fi ascuns ceva la subţiori”. După aceea, urma partea „intimă” a percheziţiei: „cu faţa la gardian trebuia să arăţi bine că acolo nu ai nimic de ascuns, apoi, cu spatele la gardian, cu picioarele depărtate, aplecat în unghi drept, trebuia să le desfaci în aşa fel încât gardianul şi şeful lui să se convingă că nici acolo nu se ascunse nimic de vigilenţa lor” . 

Într-o celulă se găseau câte două rânduri de priciuri (paturi suprapuse) cu câte două etaje fiecare. Primul rând de paturi era amenajat la circa 40 cm de sol, iar al doilea la aproximativ 1,2 m . Între rândurile de paturi exista un culoar despărţitor de 90 cm, care era folosit ca loc de „promenadă”, de trecere între fereastra cu gratii groase de fier şi uşa celulei . În cameră se mai găseau şi două tinete, una pentru spălat, cealaltă pentru nevoile fiziologice. Din această cauză, la intrarea în celulă „te izbea mirosul de urină şi fecale” . Deţinuţii abia veniţi dormeau pe beton, sub primul etaj de paturi, cunoscut sub numele de „şerpărie”, iar pe măsură ce se elibera un loc, deţinutul avansa astfel încât ajungea să doarmă la primul etaj şi apoi la cel de-al doilea. Interiorul celulei era luminat de un bec slab care atârna de tavan. Din 1951, în urma evadării a doi „deţinuţii contrarevoluţionari” , Nicolae Moromote, comandantul penitenciarului, a ordonat ca ferestrele celulelor să fie închise cu obloane şi bătute în cuie pentru a nu mai putea fi deschise. 

În primele 4-5 săptămâni de la luarea acestei măsuri, trei deţinuţi au murit asfixiaţi într-o cameră, iar din cauza lipsei de aer toţi deţinuţii aveau corpul acoperit cu pete roşii. (https://anp.gov.ro/penitenciarul-bucuresti-jilava/fortul-13-jilava/) 

Cea de a treia  fotografie este de la „ieșire”, din august 1964. Gura celui eliberat este edentată, cu buzele lipite direct pe gingii. Lumina din ochi s-a stins și privirea bate într-o parte, către niciunde. Un autentic uomo finito, sfârșit fizic și sufletește, scuipat în viață de sub pământ, mai mult mort decât viu. Noica nu mai e Noica, e doar fantoma lui. Un muribund. 

*** 

Ne-a povestit la un moment dat cum, în preajma eliberării din detenţie, în august 1984, puşcăriaşii politici fuseseră urcaţi într-un autobuz şi făcuseră turul Bucureştiului pentru a lua act de „înfăptuirile regimului socialist“ survenite în răstimpul cât ei stătuseră la închisoare. „Aţi făcut lucruri frumoase, le-am spus, dar pe mine m-aţi urâţit. Şi am întors spre ei capul cu gura suptă şi fără dinţi.“ 

În fapt, după război, Noica murise de mai multe ori. Murise mai întâi în domiciliul forțat de la Câmpulung, când dădea meditații de matematică sau de limbi străine cu 5 lei ora pentru o bucată de brânză sau pentru un litru de lapte, ca să nu moară de foame. „Murise” când, cu paltonul pe el și cu căciula pe cap, traducea De magistro a lui Augustin, în timp ce apa din ligheanul aflat în cameră înghețase. Ar fi putut ca, în loc să apuce drumul mizeriei, să ia mâna întinsă spre colaborare de regimul lui Gheorghiu-Dej, așa cum făcuseră Tudor Vianu („sărut mâna Partidului”, a spus el într-un moment de euforie al pactizării cu noua putere), George Călinescu și câți alții, care aleseseră nu drumul domiciliului forțat și al închisorii, ci pe cel al Academiei comuniste, cum cu atâta discernământ etic a observat Virgil Ierunca.  

„Murise” apoi, în repetate rânduri, pe crucea închisorii, mai întâi în infirmeria închisorii de la Văcărești când, făcând o ocluzie intestinală, a fost operat de un coleg chirurg, un deținut și el, cu un cuțit de bucătărie ascuțit ad hoc.  

„Murise” în camera de tortură, când fusese întins pe jos, gol, cu burta pe podea. Nu ne povestea niciodată ce suferise în detenție, dar într-o bună zi, la Păltiniș, întrebându-l dacă fusese torturat, a răspuns „tehnic”, ca și cum ar fi descris un fenomen fizic și cu o mină vag-amuzată de amintirea „pățaniei”. Iată relatarea din Jurnalul de la Păltiniș: 

„Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea. Ţi se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor. Apoi, cu un bici sau cu o cravaşă, primeai pe fiecare fesă câte două lovituri. Prima îţi despica pielea; a doua, care cădea exact pe locul primeia, te făcea să leşini. De atunci nu mai pot să stau pe scaun fără o pernă.“ Deabia aşa am înţeles de ce când l-am cunoscut şi când îl întâlneam la Biblioteca Academiei purta cu el mereu în geantă, alături de hârtii şi cărţi, o mică pernă gonflabilă din cauciuc. Tot închisoarea îl ajutase să înţeleagă „justeţea vorbelor populare“. „Niciodată nu ştiam de ce se spune «stele verzi». Abia când am primit o palmă teribilă la o anchetă şi am văzut la propriu, vreme de câteva minute, oriunde îmi întorceam privirea, stele verzi, am înţeles cât adevăr e în vorba asta.“ 

După zece ani de domiciliu obligatoriu și șase ani de recluziune și tortură, Noica era singurul care știa ce spune când reformula toate definițiile date omului până atunci: „omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desființează“.  

*** 

Ce vreau să spun cu toate acestea? Că, la Noica, nu frica de moarte îi dictase comportamentul, ci un – să-l numim – „eroism de o a doua instanță”. La Păltiniș, Noica n-a înlocuit disidența din Est (în speță pe aceea, câtă a fost, sporadic, în România) prin – cum s-a spus prostește – „rezistența prin cultură” ca băgare a capului în nisip. Și asta pentru simplul fapt că Păltinișul, așa cum îl gândise el, era o subversie la rădăcină, altceva decât tipul de înfruntare directă pe care-l pune în joc disidența clasică de tip politic.  

Luându-ne pe câțiva dintre noi, la sfârșitul anilor ’60, în preajma lui, Noica ne-a trecut, apți pentru un alt scenariu al eliberării și libertății, pe celălalt mal al istoriei, pentru un „mai târziu” al ei. Când a ieșit din închisoare, „a înviat“ ca să ne caute și să ne strângă pe toți laolaltă în cercul iubirii lui. S-a îndurat de posibilul tinereții noastre și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a nu ne lăsa să ne pierdem în lume. Și-a luat numele de „antrenor cultural“, vestindu-ne o parusia a spiritului, o reînviere a lui, și prevenindu-ne că vom fi cu toții judecați la Judecata de Apoi a culturii. Acesta a fost eroismul de a doua instanță al lui Noica. Plin de riscuri și el. Știa prea bine că și acest gest ar fi putut fi pedepsit, ca profund culpabil, printr-un „al doilea lot Noica” de pușcăriași politici, de vreme ce lucrul se petrecuse deja o dată în 1958-59.  

*** 

Și aici intervine patriotismul lui Noica, singurul frumos și adevărat, care e altceva decât bătutul cu pumnul în piept, purtatul de ie și ițari sau gargariseala cu „noi suntem români!”. 

Care înseamnă să-ți pese de țara ta și de imaginea ei în ochii lumii. Și care implica să faci ceva pentru toate astea. 

Pentru Noica „a crea” implica mai mult decât a-ți scrie propria operă. Implica deopotrivă destinul unei comunități. De aceea era convins că trebuie să apară creatori care să-i învețe și pe alții să creeze. „A învăța“ înseamnă în acest caz a trezi în oameni ființa lor culturală uitată. Și aceasta a fost cea de a doua vocație a lui, realizată prin „modelul paideic” al Păltinișului. 

Ne povestise că la ieșirea din închisoare, în 1964, când maiorul de Securitate care se ocupa de „reeducarea” deținuților l-a întrebat ce ar vrea să făcă odată ajuns „afară”, a dat răspunsul acela straniu: „antrenor cultural”. Și, văzând perplexitatea acestuia, i-a explicat că ar vrea să pună sub ochii câtorva tineri marile cărți ale culturii universale. Nu știu ce o fi înțeles maiorul din explicația lui Noica. Dar sigur e că Noica și-a ținut promisiunea.

Dublând geniul speculativ cu o inteligență adaptativă la care fractura vieții de după război l-a obligat, Noica a căutat un tip de rezolvare a problemelor ivite în calea sa nu prin înfruntarea directă a obstacolului, ci prin depășirea lui. Amintiți-vă zborul lui Făt-Frumos peste pădurea păzită de fiare din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Sigur, pentru asta, spre deosebire de eroul politic care intra în pădurea cu fiare și calcula cu devorarea lui, era nevoie de un cal năzdrăvan. Iar Noica îl avea în dotare. Era calul năzdrăvan al culturii: cartea, cel mai formidabil sfătuitor, pentru că în ființa lui era depozitată, strat peste strat, inteligența tuturor generațiilor. Și oare nu pentru că toate regimurile totalitare au simțit cât de uriașă este forța cărților și a cuvântului, primul lucru pe care l-au făcut când au pus mâna pe putere a fost acela de a suprima libertatea cuvântului și de a arde cartea ca suport material al lui? 

Nu s-au aprins ruguri pentru cărți în toate epocile de teroare ale omenirii iar imolarea cărților a devenit un ritual public? Nu s-a introdus, în toate țările căzute sub dictatură, cenzura? Și nu în toate s-au epurat bibliotecile? Nu s-a ajuns oare până acolo încât în primii cinci ani ai Revoluției Culturale Proletare sub Mao (1966-1971), din cei zece ani ai celei mai sălbatice dictauri din istoria lumii, singura carte tipărită (în circa 1 miliard de exemplare, concurând recordurile Bibliei și Coranului de-a lungul secolelor) a fost Cărticica Roșie? Iar pedepsirea celor care nu-și goleau bibliotecile spre a fi arse în piața publică mergea de la „autocritica publică” (infractorul era purtat în public având atârnate de gât pancarda pe care scria „dușman al poporului”), până la deportarea în lagăre (laogai), la tortură sau execuție? Nu erau educați copiii să-și denunțe părinții fie și pentru o singură carte aflată în casă în afara Cărticelei lui Mao? 

Primul lucru pe care l-a făcut Securitatea după ce au arestat-o în noaptea de 23 mai 1958 pe Ecaterina Bălăcioiu (avea 71 de ani), mama Monicăi Lovinescu, a fost să arunce de la etajul I al blocului din Bd. Elisabeta 96 toată biblioteca lui Eugen  Lovinescu pe fereastră, în curtea interioară, și să-i dea foc. Nu întâmplător distopia americanului Ray Bradbery, Fahrenheit 451 (din 1953) – genială prevestire a ceea ce au făcut 13 ani mai târziu Gărzile Roșii ale lui Mao – imaginează o societate în care gândirea liberă este socotită dușmanul suprem și cartea, ca rădăcină a ei, este confiscată din toate casele și arsă de echipe de pompieri. 

*** 

În recuzita de „antrenor cultural” a lui Noica se afla, așadar,  redutabila armă de atac și apărare care era cartea. S-a comportat ca un strateg (sau, dacă vreți, ca un „manipulator”, cum se spune astăzi) care a pus în joc combinarea celor mai variate tehnici de atingere a țelului propus: adoptarea perspectivei largi (versus „imediatism”), evitarea confruntării directe care poate duce la eșec, răbdarea trăită sub forma credinței în timp ca aliat, cabotinismul de „papă-lapte” (la o anchetă ofițerul îi împinge peste masă o portocală. „Domnule maior, spune Noica, aș prefera un iaurt. Știți, eu sunt mai «papă-lapte»”), un anume „bizantinism înăscut”, utilizarea rafinată a măștii, preluarea adversarului în proiectul propriu. Pe scurt,  tehnica „zborului peste…”, a ocolirii, a drumului șerpuit etc. Astuția, viclenia geniului. Ce intuiție remarcabilă a avut Horia Patapievici când, într-un text publicat în România literară în 2013, a văzut în Păltinișul lui Noica „o victorie politică, obținută cu arme care ocoleau politicul”. 

Noica avea acea calitate pe care Machiavelli o includea în recuzita oricărui principe autentic: virtù, virtutea definită de un comentator al Principelui ca întrupându-se în „individul dotat cu însușiri de excepție care încearcă să pună mâna pe realitate pentru a o ataca și modifica, fără a fi copleșit de desfășurarea ei imprevizibilă (de soartă)”. Virtù, calitatea supremă a principelui machiavellian, este altceva decât virtus romana și decât virtutea din etică; ea este o alcătuire optimă de personalitate pregătită pentru o faptă mare, o stranie împletire de ingenuitate, temeritate, eficacitate și pre-vedere. Virtù este ceea ce permite unui om de format mare să își creeze propriul destin, în loc să fie un simplu pion al hazardului. 

*** 

Noica a fost un recuperator de minți. Eu însumi mă consider produsul libertății de gândire pe care el m-a învățat să o câștig. Iată de ce Humanitas e o ctitorie a libertății de gândire pe care Noica a predat-o și iată de ce el este ctitorul acestei instituții. Am scris cândva, sub titlul Bătrânii noștri, o pagină care cred că spune tot despre indigența actuală a stării de spirit din România de azi și despre primejdia la care o expune întreruperea „trecerii torței” de la o generație la alta. Iată de ce o reiau aici: 

Bătrânii noștri – Am găsit în arhiva mea o scrisoare pe care am botezato Spovedania lui Steinhardt. Era scrisă lui Noica în iunie 1984, la 20 de ani după ieşirea din închisoare, după cutremurul lor existenţial comun. Steinhardt devenise între timp „călugărul de la Rohia“. M-am întrebat, citind această piesă formidabilă, ce anume ne deosebeşte, pe noi, cei din generaţia mea, de o parte din generaţia tânără de astăzi. Şi răspunsul lam primit întrunul din rândurile de început ale scrisorii, când lui Nicu Steinhardt i se pare că descoperă în câteva propoziţii ale lui Noica din Trei introduceri un sens creştin. Cultura nu e altceva, spune Noica, decât idealul devenirii noastre în celălalt, modul nostru de a le trece celorlalţi cunoştinţe, viaţă, idei. Pe scurt, cultura e iubire de cel ce vine după tine.  

„Îndrăgostirea“ noastră de bătrânii noştri de atunci aşa sa produs. Ei neau căutat pentru că ştiau că devin în noi şi că sensul lor de a fi era în fond dincolo de ei, în acea misterioasă nevoie de a împinge viaţa mai departe, făcândo, în cazul omului, să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări. Iar noi iam căutat înfriguraţi de frigul istoriei, pentru că ştiam că fără ei vom muri de îngheţul în care intraserăm. Am simţit de la bun început că fără ei, fără deprinderile lor de „vânători culturali“, noi nu vom şti cum se urmăreşte în cultură vânatul şi că, fără lecţia lor, vom muri de foame, proşti, suficienţi şi neavând, la rândul nostru, nimic de oferit şi de trecut altora. Iam iubit aşa, vânătoreşte şi omeneşte, ca pe cei care erau în posesia marelui secret al continuităţii, fără de care nimic nu se leagă pe lumea asta şi fără de care viaţa speciei, făcută din perindarea fără sfârşit a generaţiilor, se stinge.  

Mânaţi de un instinct bun, am privit mai întâi înapoi, pentru a putea căpăta apoi vederea pentru cele ce urmau să vină. În locul urii, pe care existenţa noastră o provoacă în câteva suflete fragede contemporane, noi am trăit cu ei o iubire care are ceva din splendoarea iubirii pentru tatăl biblic (suntem fii ai lui Avraam) şi din care în fond ne tragem până astăzi forţa. Spre deosebire de mulţi dintre cei de azi, trişti, lipsiţi de iubire şi ignari, care nu au resimţit niciodată măreţia respectului şi care au fost obligaţi, pentru a sări, să bată de pe loc şi în gol, noi am făcut saltul având sub picioare solul ferm pe care ni la pregătit iubirea, primită şi întoarsă de noi, a fiecăruia dintre ei. 

În fond, Noica este adevăratul ctitor al Humanitas-ului, căci științele umaniste sunt terenul de joc pe care Noica ne-a antrenat.  

În formă, ctitor al editurii e Andrei Pleșu, care, ca ministru al culturii, m-a întrebat, în ianuarie 1990, dacă vreau să construiesc un palat pe locul rămas liber după demolarea Editurii Politice, adică a acelei pagode de gunoi a ideologiei comuniste.  

Zicând „da“, eu am devenit ctitor în fapt. Am dat profilul editurii, am pus pe picioare primele portofolii, am format o echipă care, la capătul celor 35 de ani, a pus pe lume 6000 de titluri și 35 de milioane de volume. Cel mai frumos omagiu adus editurii a venit de la Lucian Boia: „Dacă ţara întreagă şi-ar fi găsit drumul cum l-a găsit Humanitas din primul moment, fără nicio şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.“ 

Iată, așa de simplu a fost totul: în fond, în formă, în fapt…  

Acest text a fost publicat inițial în Contributors.