Familii nobiliare de Maramures

Castele imbracate in iedera, ceaiuri dansante acompaniate de pian, parcuri grandioase cu arbori rari si flori cu miros puternic, trasuri, servitori, comori ascunse, arendasi, grofi si baroni. O lume disparuta de aproape o jumatate de secol, ale carei singure dovezi de existenta sunt cateva castele darapanate si amintirile nostalgice ale catorva batrani.

GAZETA de Maramures initiaza un serial despre vechile familii cu titluri nobiliare care au trait in Maramures.

A fost odata, nu prea demult incat sa nu mai fie naratori, nici prea recent incat sa nu mai fie nevoie de povestitori, un Maramures al arendasilor, grofilor si baronilor. Un Maramures impartit intre „Maria Sa”, „oamenii Mariei sale” si ceilalti. Astazi, istoria acelor vremuri are miros de praf, ruine si magnolii.

Toate, amestecate cu lacrima pe care batranii o mai strivesc in pumn la amintirea acelor vremuri. Pentru ei, era „epoca” malaiului, a opincilor si a saraciei. Pentru grofii si arendasii maramureseni era „epoca gloriei”. E drept ca unii au rupt din belsugul lor pentru a-i ajuta si pe ceilalti, si pentru asta batranii le sunt recunoscatori si astazi.

Au tinut legatura cu urmasii lor, i-au ajutat sa gaseasca ramasitele strabunilor si le-au oferit o masa calda. Despre altii nu se mai stie nimic. Nu s-au intors niciodata la mosiile de altadata, de parca ar fi vrut ca oamenii sa-i tina minte asa: bogati, puternici, severi si ….grofi. Si asa s-a intamplat.

„Traiasca Maria sa cu sanatate!” Vasalica lui Grigoras, adica Vasile Pop din Gardani locuieste in centrul comunei. Pe vremuri, pe locul gospodariei sale se intindea mosia baronului Blomberg Gyula. De fapt, jumatate din sat era proprietatea baronului Blomberg.

Vasalica lui Grigoras parca il vede si acum trecand calare sau cu trasura pe Gyula Baron: „Vai de mine cum nu l-oi cunoaste? El era dirijoru’ satului. Ii spunem Maria Sa. Traiasca Maria Sa cu sanatate! O avut paznici cu el, si iti luai clopu’ din cap langa Maria Sa si salutai respectuos. Nevasta me’ o fost vecina cu el. Da’ n-o intrat oricine in castel.

Care o fost oamenii lui o intrat, care nu, nu”. Batranul nu-si aminteste cu exactitate chipul omului, dar tine minte ca era „om blastamat. Curvoi nu era, si de n-o fo’ insurat. Fecior? Fecior statut o fo’. Da’ era cam blastamat. N-ai avut voie sa intri nici dupa bureti, dupa hribe in padurea lui, daca te-o prins te-o inchis in gainar sa te umpli de paduchi”.

Emilia Vasalichii lui Grigoras da din cap, in semn de aprobare fata de explicatiile sotului sau. Ea stie mai bine cat era de bogat Blomberg, doar avusese onoarea de a-i fi vecina: „Avea ciurda de vaci, boi, cai de rasa. Si castelul era frumos tare, avea si un pian. Un parc mare, cu flori frumoase si multi, multi servitori. Avea echipe de oameni care sa ocupau numai cu agricultura.

Unii era cosasi, altii purtau cu boii ce era de purtat. De-ai mei n-o lucrat la baron, ase-i Vasalica?”. „Nuuuuu”, raspunde barbatul aruncandu-si privirea spre usa care tocmai se deschise. „Ia, batranul lui o fo’ samadau la grof”, spune batranul aratand spre barbatul care cauta un loc pe lavita de lemn.

„Ase-i ma? De platit i-o platit bine pa ceia ce lucrau la el, le-o dat patru dici de malai, 100 kg de malai la luna si un purcel. Zai ma, tu ce stii de grof?”. Omul n-apuca sa raspunda ca batranul continua: „tu n-ai de unde stii, c-ai fost mic. Avea un frate, Fridesz Baron, si el mare arendas. Acela o fo’ insurat si o avut copii.

Gyula Baron s-o stabilit apoi in Satu Mare si s-o insurat cu o doamna acolo. Poate ca o avut si ceva copii. Zace-se ca ar fi venit sa vada ce mai este aici, da’ l-o fugarit cineva”. Batrana completeaza: „O fost si zace ca o castigat ceva din treburile aieste, da’ numa o vorba era”.

Miss Ecaterina La cativa metri de la intrarea in satul Ticau (orasul Ulmeni) troneaza fostul conac al familiei Pecsi. Pe vremuri imobilul era preferatul respectabilei familii, astazi e un morman de ruine. Castelul a fost construit la inceputul secolului al XIX-lea, de Mihai Pecsi, la vremea aceea subprefect al Solnocului de Mijloc si mai apoi prefect si deputat in Parlamentul Ungariei.

Familia Pecsi detinea la vremea respectiva proprietati intinse in toata zona Somesului, la Budapesta si Londra, insa castelul de la Ticau era preferatul familiei. Batranii din Ulmeni isi amintesc de “domnul Pecsi”. Voichita Alucai culegea flori de tei din curtea curiei de la Ticau: “cand eram copii, meream la domnul Pecsi sa culegem flori de tei.

Avea o gradina frumoasa, cu parc, pomi. Si parca mai aveau o casa pasta drum de castel si stateau si acolo. Da’ io stiu mai bine de familia Reicei. Ei o sezut aici langa noi, la curte, cum zicem noi. O fost oameni foarte cumsecade. Ei nu erau grofi, numa’ arendasi”.

Batrana isi aminteste cel mai bine de Ecaterina, nora arendasului care avea o frumusete rapitoare: “Era inalta, dreapta, nici slaba-nici grasa. Ea era fata unui arendas bogat de langa Cehu Silvaniei si era o vorba ca o fost la un concurs de frumusete si o luat premiu. Era frumoasa tare, da’ si gospodina. O avut doi copii: Zimike si Laici. Io ma jucam cu Zimike, Laici era mic.

Si tin minte ca si doamna batrana, si nora stateau pana la amiaza in bucatarie, chiar daca aveau servitori. Si nu lasau pa altcineva sa spele scutecele lui Laici, si daca le luau servitoarele pa ascuns, le plateau in plus. Erau doamne, da’ gospodine”. Dupa-amiaza, familia Reicei se delecta in gradina cu arbori rari, de care mai aminteste astazi parfumul magnoliilor.

Familia de arendasi s-a stabilit ulterior la Oradea sau Cluj, spun batranii si a mai fost o singura data la Ulmeni: pentru a vinde mosia “de la curte”. Voichita Alucai isi minteste si de Teodor Kalman: “se ocupa tat cu agricultura, din asta traie, da era medic veterinar. Ave’ plantatie de plante medicinale, unde lucrau oamenii din sat.

Dar daca mere cineva la el cu un vitel bolnav se ridica imediat si daca era la masa, si nu astepta ciubuc”. Castelul cu iedera Din castelul Teleki Pal din Pribilesti au mai ramas doar zidurile. Scarile interioare ce duceau spre sala cu pian, sobele de teracota alba, peretii capitonati in catifea au disparut la fel de brusc ca si proprietarul mosiei.

Pe vremuri, ca sa intri in sat pe partea dinspre Somes trebuia sa treci de o bariera. Astazi castelul e “pazit” doar de cativa muncitori care-si iau masa la umbra castelului. Acum mai bine de o jumatate de secol, in zona castelului era o umbra atat de deasa, incat femeilor le era frica chiar si ziua.

Grigore Stegeran a auzit de la batrani ca: “initial castelul avea numai un nivel, pe urma s-o facut si celalalt nivel. Mesterul se numea Keovari, era chiar din Ungaria. E scris numele pe castel pe cealalta parte. Aici a locuit Teleki Pal, prim-ministru al Ungariei. Dar castelul era numai o resedinta de vara a familiei. Avea un parc nemaipomenit.

Erau intr-adevar plante si niste flori de le puteai mirosi de pe drum, asa puternic era. Mama povesteste ca-i era frica sa intre ziua din cauza desisului in parc. Erau pomi ornamentali canadieni, in parcul din Satulung mai exista cativa. Si pe langa parc era gard natural.

Castelul era tot cu iedera, da’ o tras-o cu tractoarele in perioada comunismului ca erau birouri in castel si se urcau serpi sus. Unde-i caminul cultural avea o herghelie de cai, avea si porci, si bineinteles foarte mult teren agricol. La capatul satului era o bariera si nu avea voie oricine sa treaca”.

Teleki Pal venea numai vara la Pribilesi, in restul anului, castelul era lasat in grija unui administrator si a unui gradinar. Slujitorii erau bine platiti in produse agricole, iar de Craciun primeau de fiecare data un porc.

Stegeran isi aminteste ca se plimba prin salile impozante ale castelului manat de curiozitatea copilareasca: „Avea un pian extraordinar de mare, eu cu un verisor calcam cu picioarele pe clape. Eram copii, ne placea sa cantam cu picioarele. Pianu era la etaj, in cea mai mare sala. Erau niste sobe de teracota cu niste vulturi in pozitie de atac, de culoare alba.

Peretii erau tapitati cu catifea. Avea chiar si un generator de curent, era mare lucru p-atunci, si o fantana foarte mare in fata”. Demult, pe vremea cand facea scoala de maistri la Oradea, Stegeran a avut ocazia sa vada si o poza cu Teleki Pal: „mi-o aratat-o o contesa. Era mic si cu ochelari rotunzi. Asa cum mi l-o descris si bunicu.

El facea schimb cu groful: ii dadea malai si primea paine. O facut si pentru sat: biserica si scoala. Unde ati mai vazut o biserica care nu-i cu fata spre drum? Era cu fata spre o aleee care ducea la castel. Castelul avea si paratraznet,asa de puternic incat ne apara si pe noi. Mai incolo o furat cineva pamantarele, ca erau din cupru si mi-o traznit sura, si mie si la altii.

Castelul rezista, ca-i cladit din caramida cu var nestins. Si are pereti de peste o jumatate de metru”. Desi satenii au auzit ca Teleki Pal s-a sinucis, castelul e „batuit” doar de …cucuvele. Croitoreasa grofoaiei Teleki Pal facea parte din aceeasi familie nobiliara cu Laszlo Teleki, varul sau care isi avea resedinta la Satulung.

De fapt, castelul din Satulung se pare ca a fost construit de generalul Samuel Teleki si lasat mostenire. Satenii nu-si amintesc sa fi auzit de general si nu putini l-au cunoscut si pe nepotul acestuia, Laszlo. Acesta a murit prin anii ’30 si batranii spun ca a fost ingropat in cimitirul satului. Cei mai multi isi amintesc insa de “grofoaie”.

Maria Mutter a fost croitoreasa doamnei Teleki si isi aminteste ca: “O stimam pe doamna Teleki Laszlo. Asta o fost inainte de razboi, ca dupa razboi n-o mai venit aici nimeni. Grofoaia era batrana, ase ca si mine amu. Nu avea materiale scumpe, ca nu era ase cum e acum luxul. O avut gospodarie, o avut loc frumos…. O avut flori, pomi, trandafiri. O avut sluji. Eu i-am cusut.

Pe atunci se imbracau doamnele cu rochii lungi. Dar nu o fost ase domnoasa sa nu stea de vorba cu orisicine. Ea venea aici la cimitir si fugeau copiii dupa ea si cand strigau ciocolom, ea le dadea bani. Era ca orice femeie batrana. O iubit-o oamenii pe aici. Ea o avut slujile ei si o purtau cu trasura, cu cai mandri. O avut bucatareasa ei. O avut si copii dar eu nu i-am cunscut.

Copiii lor nici n-o stat cu batranii. Am auzit ca o stat prin Budapesta. In casa o fost foarte frumos, da’ in timpul razboiului s-o jefuit”. Batranele care s-au adunat in zona sa vada despre ce-i vorba, explica in soapta ca: “Si parc o fost, da’ tat s-o furat, tare mult s-o furat. Mobila si-o dus oamenii. Ruja lui Petru cu un dulap de acela s-o maritat”.

Batranele povestesc ca, „grofoaie” organiza cate o claca care se transforma in bal: „acolo s-o strans tineretul. Asa de-ar face amu si noi am mere, babele. Se distra lumea mai bine ca acuma. N-a mai fi veci ce-o fost atunci”, incheie batrana privind cu nostalgie inspre castel. Pe ulita se simte parca miros de magnolii, ceai si istorie.

O istorie care astazi incepe cu a fost odata…. O istorie care astazi, are miros de praf, ruine si magnolii. O istorie despre un Maramures impartit intre „Maria Sa”, „oamenii Mariei sale” si ceilalti.

S-a sinucis, in virtutea onoarei

Teleki Pal, conte de Szek, s-a nascut in 1 noiembrie la Budapesta . A fost prim-ministru al Ungariei din 1920 pana in 1921 si din 1939 pana in 1941. A fost cunoscut ca expert in geografie, a fost membru al Academiei ungare de stiinta si seful organizatiei maghiare de cercetasi numita :Magzar Cserkeszsz?vetseg .

Tatal sau, Geza Teleki a fost scriitor si politician si pentru scurt timp ministru de interne, iar mama sa, Iren Mur?ti, era fiica unui negustor grec. A fost unul dintre reprezentantii delegatiei Ungariei la Dictatul de la Viena.

Pe 12 decembrie 1940 la Belgrad a semnat contractul de prietenie cu Iugoslavia, insa, deoarece pe 2 aprilie 1941 Horthy permite ca trupele germane sa treaca prin Ungaria spre Iugoslavia, Teleki s-a sinucis in ziua urmatoare, in virtutea codului onoarei nobililor maghiari, considerand aceasta actiune drept tradare.

Aurul de sub podele Ciurtiu Liviu are 52 de ani si, de aproape trei decenii, de cand s-a angajat la scoala ajutatoare din Gardani e pasionat de povestea aurului lasat in urma de groful Blomberg. A auzit povestea de Lelea Marisca si de atunci regreta mereu ca nu putut gasi el comoara: „Era o casa mica langa castel unde o stat Lelea Marisca, asa o chemat-o.

Si io am tat intrebat-o de o suta de ori de aur, ca eram tare curios, de-l aflam eram om pa veci. Cand s-o facut instalatiile, de s-o bagat caloriferele puteam da de aur ca io am spart tat-tat-tat, da n-o fost sa fie. Barbatul lui Lelea Marisca era paznic acolo, la castel. Si odata o venit fetele grofului, ori nepoate, nu stiu ce-o fost.

Si batrana o dat de rand ca ar fi oarece acolo, ca ele tare s-o hututat pa podele, ca si cum acolo ar fi ceva. Se stia ca o ramas aur, ca groful o plecat in fuga. Si noaptea, s-o dus Lelea Marisca cu lompasu, o desfacut podelele, ca era prins in holz-suruburi si o gasit un cos de nuiele plin cu tacamuri de aur. Da’ s-o scapat de i-o dat o lingura de aur la un muncitor si acela o fi parat-o.

Ca avea o casa prapadita si n-avea cum sa aiba linguri de aur. Apoi o vinit militia si o dus-o si pa ea si pa barbat in Baia Mare la inchisoare si i-o luat tat aurul. Da’ ea o apucat de-o ascuns o furculita in strujacul de la pat, si n-o aflat-o nici cu detectorul de metale. Bugatu-ti bugat, ca pa fundul cosului era un inventar in ungureste a tacamurilor.

Si i-o spus ca mai trebe sa fie una. Ea, smechera, ca n-o fost proasta baba, o zas ca da daca s-o jucat fata cu ea. O lasat-o sa vina pana acasa, da’ pa barbat l-o tanut la puscarie. O vinit si o dus furculita. S-poi s-o ales numai cu o gradina ajutatoare si doua pite. Poate de aflam io aurul, ma duceau pa mine in puscarie, mai stii?”

Nepoata grofului Maria Mutter i-a intanit ulterior pe urmasii lui Laszlo Teleki: „O fost o nepoata pa aici, erau fetele mici. O venit la cimitir si sotul o fost in gradina si le-o chemat aci si le-am dat o masa. De atunci n-o mai venit. Ziceau ca s-o refugiat in Elvetia si am corespondat un timp, apoi s-o rupt relatia, nu stiu nimic de ea. Murit-o, ce-o facut, nu stiu”.

Tigrii, rinoceri si hipopotami impaiati Teleki Pal avea o pasiune pentru vanatoare. Grigore Stegeran, din Pribilesti, isi aminteste ca pe vremea cand era copil a descoperit niste trofee ciudate in subsolul castelului: „era un mare vanator, avea trofee din Africa: un rinocer, tigru, in pivnita.

Eram mic si am vazut un hipopotam impaiat, da’ nu indrazneam sa ma apropii, ca imi era frica de el”.