Femeile în politica românească: unde e problema reală?

S-a stârnit pe bună dreptate mare tărăboi zilele astea legat de reprezentarea femeilor la nivel înalt în politica românească. Nu doar că executivul include o singură ministră, dar apar şi discrepanţe greu de explicat între partide. Iar analiza trebuie oricum făcută pe cel puţin două dimensiuni: nu doar procentul femeilor trimise în parlament, la grămadă, de exemplu, dar şi importanţa reală a poziţiei pe care ele le ocupă în ierarhia decizie, de partid sau în instituţii; ultimul lucru e mai greu de cuantificat decât primul.

Nemulţumirile au răbufnit acum, la finalul ciclului se selecţie şi promovare, când e mai clar cine a răzbit la vârf. Dar e înşelător să te uiţi doar la această fotografie de finiş: cauzele dezechilibrului se află la bază, în fazele de întocmire a listelor de candidaţi, iar anumite evoluţii se puteau ghici pe parcurs. Expert Forum (EFOR) a anticipat problema şi a publicat două analize, una pe candidaturile în alegerile locale din 2020 (aici) şi alta pe cele parlamentare (aici).

Concluzia noastră este că lucrurile nu s-au îmbunătăţit semnificativ în timp faţă de rundele precedente de alegeri, deci putem vorbi de un dezechilibru cronic şi structural ce se perpetuează. Din cei peste 250.000 candidaţi înscrişi pentru funcţii judeţene sau locale în septembrie 2020, doar 23% au fost femei. În alegerile parlamentare din decembrie, 29% din candidaţii înscrişi au fost femei. Diferenţele între judeţe au fost însemnate, dar n-am observat vreo corelaţie cu nivelul de dezvoltare sau regiunea istorică: judeţe din diverse colţuri ale ţării, cu forţă economică şi grade diferite de modernizare socială, s-au găsit atât în top, cât şi la coadă în ce priveşte procentul de femei pe liste.

Diferenţele între partide nu sunt uriaşe, dar sunt semnificative, cu partidele naţionale mari (PSD şi PNL) având cele mai serioase probleme în a recruta candidaţi pentru cele aproximativ 45.000 de poziţii care trebuie ocupate în administraţia locală, după cum arată graficele. În alegerile naţionale situaţia între competitori e ceva mai echilibrată.

Disproporția cea mai mare se întâlneşte însă atunci când analizăm prezenţa femeilor pe tipurile de funcţii pentru care candidează: pentru poziţia de primar, sub 10% au fost candidați femei; şi la fel pentru cea de Preşedinte de Consiliu Judeţean. Prin comparaţie, media a fost de 24% pentru funcţia mai slabă politic de membru într-un consiliu, local sau judeţean. Cu alte cuvinte, funcţiile alese direct (primar, preşedinte CJ) şi care dau legitimitate şi putere executivă reală rămân în continuare cele mai inaccesibile femeilor.

Dar nici asta nu-i suficient pentru a înţelege de ce nişte cifre agregate, aşa cum se discută din viteză în presă, pot fi înşelătoare. Ducând analiza un pas mai departe, am observat că dacă pe listele pentru consiliile locale cam jumătate din femei au fost pe locuri eligibile (peste locul 8), la consiliile județene situația s-a prezentat diferit, doar 21% din consilierii peste poziția 8 fiind femei. Asta confirmă observaţia precedentă: cu cât greutatea funcţiei e mai mare, cu atât probabilitatea ca ea să fie ocupată de o femeie e mai mică.

Există multe situaţii, aşa cum se constată în cazul listelor pentru Consiliul Județean, unde la prima vedere procentele par în regulă, dar de fapt mare parte din femei sunt de figuraţie, pe locuri ne-eligibile. Cea mai mare discrepanță între sexe se observă la poziția 1 pe listele de candidaţi în alegerile naţionale, ocupată predominant de bărbați. Asta nu-i deloc irelevant ci reprezintă un bun indicator al influenţei reale a femeilor în partid. Mai departe, explică în bună parte de ce, în negocierile dure pentru o coaliţie din trei partide ce trebuie să-şi împartă număr limitat de ministere, titularii de portofolii tind să se aleagă dintre aceşti şefi de liste. Cu alte cuvinte, lucrurile pleacă cu o anumită tendinţă chiar de jos, de la baza de organizaţii politice pe care stă democraţia românească. Fără diagnostic corect nu vom găsi nici soluţiile care să funcţioneze.

Şi dacă tot am ajuns să vorbim de măsurări şi indicatori, trebuie spus că dincolo de retorica pioasă şi legi (aplicate oricum nesistematic), interesul pentru aceste lucruri e mic. Ne place să ne indignăm periodic, dar în orb, pentru că monitorizările lipsesc. De exemplu, birourile de circumscripție au publicat în 2020 mai puține date decât în iunie 2016, pe proceduri mai rudimentare, nu se ştie din ce motiv. Între informațiile care s-au scos se află data nașterii și genul candidaților, deci în principiu n-aveai de unde să ştii dacă partidele politice respectă reglementările și bunele practici privind echilibrul de gen pe listele electorale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro