Foștii proprietari ai caselor naționalizate mai primesc o șansă
I. Context
Conform art. 35 alin.(2) din Legea nr. 165/2013, „(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.„
Termenul de decădere de 6 luni s-a calculat în mod diferențiat, în funcție de gradul de încărcare al entităților învestite cu soluționarea notificărilor de restituire, acesta expirând cel mai târziu la 30 iunie 2017. După acest moment, jurisprudența a fost în mod covârșitor majoritară în sensul respingerii ca tardive a contestațiilor împotriva refuzului de soluționare al unităților învestite întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 și/sau Legii nr. 165/2013.
Astfel, în mod nesurprinzător, în dosarul nr. 8316/3/2018, având ca obiect legea 10/2001, obligaţia de a face, Tribunalul București a respins cererea de obligare a Municipiului București la soluționarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 ca tardiv formulată.
În apel, Curtea de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „După apariţia Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv a prevederilor art. 33, 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013, mai subzistă obligaţia entităţii investite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?”
În mod similar, în dosarul nr. 45709/3/2017, unde în primă instanță Tribunalul București a respins ca tardivă cererea de obligare a Municipiului București la soluționarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Prevederile art.35 alin.2 din Legea nr.165/2013 se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor / cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?”
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
În şedinţa din 14 octombrie 2019, prin decizia nr. 45/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a hotărât că: în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, stabilește următoarele: Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Obligația entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.
Cu alte cuvinte, contestația împotriva refuzului de soluționare a notificării de către entitatea învestită cu soluționarea acesteia este tardivă în măsura în care reclamantul solicită soluționarea notificării direct de către instanța de judecată, dar este admisibilă în măsura în care reclamantul solicită doar obligarea la soluționarea notificării de către entitatea învestită în acest sens.
III. Efectele soluției
În primul rând, conform art. 521 alin.(2) Cod procedură civilă, dezlegarea dată chestiunii de drept este obligatorie atât pentru instanța care a solicitat dezlegarea, cât și pentru celelalte instanțe judecătorești, fiind diferit momentul de la care intervine obligativitatea respectivei decizii: de la pronunțare, pentru instanța care a ridicat chestiunea, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial pentru celelalte.
La acest moment, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 45/2019 nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial, deci nu poate fi încă invocată cu forță obligatorie în alte cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești.
În al doilea rând, decizia privitoare la dezlegarea chestiunii de drept încetează a-și mai produce efectele începând cu data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale ce a făcut obiectul interpretării. Așadar, în cazul în care legiuitorul va decide să modifice prevederile art. 35 alin.(2) din Legea nr. 165/2013 (în sensul de a specifica că termenul de decădere de 6 luni se aplică și în cazul în care se solicită obligarea entității investite cu soluționarea notificării de restituire la soluționarea acesteia), și contestațiile prin care solicită obligarea entității la soluționarea notificării vor fi din nou respinse ca tardiv formulate.
În al treilea rând, obligația de soluționare a notificării de restituire este una a face, dispoziția/decizia de restituire fiind emisă de către primar/conducătorul entității.
În aceste condiții, nu este posibilă executarea silită în natură a unei hotărâri judecătorești prin care entitatea învestită cu soluționare notificării este obligată la soluționare (cum este cazul în care instanța soluționează ea însăși notificarea și dispune restituirea).
În aceste condiții, s-ar putea apela, însă, la procedura prevăzută de art. 905 Cod procedură civilă care prevede că „dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare”.
IV. Concluzii
Persoanele care au formulat în termen notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pot contesta în continuare în instanță refuzul de soluționare a notificării de către entitățile învestite, solicitând obligarea entităților la soluționarea notificării prin emiterea unei dispoziții/decizii (care va putea fi de restituire, de propunere de compensare sau de respingere, după caz).
Un articol semnat de Laura Elena Radu, Senior Partner (lradu@stoica-asociatii.ro) și Marius Chelaru, Managing Associate (mchelaru@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.