Frigul, iarna și industria germană nu așteaptă după gazoducte inexistente

Războiul din Ucraina modifică din temelii paradigma aprovizionării comode cu gaze rusești. Dacă unele țări europene anunță restartarea unor capacități de producție energetice, de tipul centralelor nucleare sau chiar pe cărbune, altele, gen Ungaria sau Germania, admit incapacitatea de a renunța la prețiosul combustibil estic.

De altfel, excluderea principalelor bănci rusești din sistemul internațional de decontare SWIFT s-a făcut fără a sancționa banca prin care se plătesc aceste gaze către Moscova.

REPowerEU, planul anunțat acum câteva zile de către Comisia Europeană, presupune reducerea dependenței Uniunii Europene de gazele rusești la o treime din cantitatea actuală, cumpărată cu euro. Adică jumătate din cantitatea de gaze naturale total necesară în spațiul comunitar, în condițiile în care UE produce doar 10% din total, restul reprezentând import.

Cel mai important punct al planului european presupune umplerea depozitelor de gaze în proporție de minim 90% în fiecare an, în principal din surse alternative clasice (țările arabe, Norvegia, Marea Neagră, Marea Caspică) sau de gaz lichefiat (LNG), cu focus pe mixuri cu biometan sau hidrogen verde.

Într-un univers politic în care toată lumea vorbește despre surse de aprovizionare, de fapt stocarea și transportul gazelor sunt “călcâiul lui Ahile”, atât la nivel de UE, cât și pe plan intern. Premierul Ciucă și ministrul Virgil Popescu ne spun despre alternativele energetice ale României, menționând sursele de aprovizionare din exterior (Grecia-Bulgaria, Azerbaijan sau gaz lichefiat adus cu vapoarele) sau despre mărirea capacității de producție energie electrică, dar, de fapt, direcționează atenția publică într-o direcție falsă. De ce?

Kilowatul generat electric este de minim 2-3 ori mai scump decât cel generat din gaze naturale

Imaginați-vă cât ar crește costul pâinii dacă brutăriile ar fi nevoite să funcționeze de mâine doar pe cuptoare electrice. Idem în cazul încălzirii locuințelor consumatorilor casnici.

În al doilea rând, chiar dacă am recupera incredibil de rapid decalajul investițional în zona Mării Negre, ce facem cu gazele, în condițiile în care capacitatea de depozitare a României este una redusă, la jumătatea capacităților din Ungaria, iar gazoductele dinspre litoral sunt încă pe hârtie?

Dacă politicienii care au orbitat, în ultimii 20 de ani, în jurul deciziilor strategice din sectorul energetic național ar fi fost interesați și de alte chestiuni în afara comisioanelor de achiziție de la Gazprom sau numirea consoartelor în funcții călduțe, în cadrul companiilor de stat, România ar fi putut profita imediat de acest context geopolitic și ar fi devenit un furnizor stabil pentru UE, prin intermediul coridorului Marea Neagră – BRUA. Care, repet, nu există fizic!

Pe plan social, avem “norocul” că peste 50% din gospodăriile din România nu sunt conectate la rețelele de gaze naturale și că acești cetățeni, plătitori de taxe și ei, sunt obișnuiți să se descurce pe cont propriu cu lemne de foc sau alte surse de combustibil, în lipsa unei minime griji a statului pentru lipsurile lor.

În concluzie, principala problemă, atât pentru România, cât și pentru întreg blocul european, este înlocuirea unui sistem de aprovizionare just-in-time, prin gazoductele rusești, cu altul care, momentan, nu există și va trebui construit rapid. Pentru că frigul, iarna și industria germană nu așteaptă.