Fukuyama se intoarce – sau cum sa lasi un cowboy fara pistol

Francis Fukuyama a devenit cunoscut prin celebra sa carte „The End of History”. Genul de lucrare care te face celebru, dar iti si atirna de coada o tinichea, pentru ca exprima o idee clara, novatoare si usor de luat in deridere. La noi este mai mult citata decit citita.

***Francis Fukuyama ”America at the Crossroads: Democracy, Power, and the Neoconservative Legacy` – Yale University Press, 2006; `America la rascruce – Democratia, puterea si mostenirea neoconservatoare”, Antet, 2006

Pentru a va feri sa cadeti in capcana, v-as indemna sa cititi macar eseul original aici si neaparat postfata la ultima editie a cartii, unde Fukuyama raspunde criticilor ce i s-au adus de-a lungul timpului (postfata publicata ca articol in linkul de mai sus).

Dupa acel volum, a devenit un intelectual vedeta si fiecare carte a sa intra rapid in topuri. Pe linga faima personala, exista si motive intemeiate: omul este profund si destept. Are acel talent de a emite descrieri simple ale unor realitati complicate si de a oferi sentinte credibile.

Aparitia cartii pe care o comentez astazi a produs ceva vilva in America in 2006. Vazut pina atunci ca un neoconservator, Fukuyama a parut ca rupe rindurile. Si intr-un fel chiar o face.

Este critic cu politica presedintelui Bush, considera ca neoconservatorismul ca doctrina intelectuala are o mostenire istorica mixta, cu multe realizari, dar ca a ajuns sa fie confundat cu esecurile actualei administratii americane.

In fine, propune o alternativa intelectuala si o alternativa de filosofie de politica externa.

Precizez ca volumul a fost tradus in romaneste la editura Antet. Cum apucasem sa imi cumpar editia americana, am citit-o in engleza, mai ales ca am experiente triste cu traducerile si conditiile editoriale de la Antet. Oricum, vestea buna e ca volumul este usor accesibil publicului din Romania.

Trimiterile din aceasta recenzie se refera insa la varianta americana si traducerile imi apartin.

Pentru a intelege contextul discutiei, Fukuyama prezinta cele patru abordari majore de politica externa ale SUA:

1) Realismul (Henri Kissinger) – priveste politica internationala ca un joc de putere intre state, indiferent de natura interna a regimurilor.

2) Internationalistii liberali (in sens american, de stinga) – care doresc sa depaseasca jocul de putere si militeaza pentru o ordine mondiala bazata pe legislatie si institutii.

3) Nationalistii americani – interesati doar de interesul national in sens restrins, izolationisti si reticenti fata de multilateralism (dreapta republicana clasica).

4) Neoconservatorismul.

Administratia Bush jr. nu a avut o viziune neoconservatoare pura, spune Fukuyama, ci a fost o combinatie intre punctele 3 si 4, cu nationalismul mai pregnant inainte de 11 septembrie 2001 si neoconservatorismul ridicat in rang de socul atacurilor teroriste.

De fapt, ce este neoconservatorismul?

Poate cea mai interesanta parte a cartii este cea despre originile acestui curent intelectual. Plasate, paradoxal, la stinga spectrului politic, intr-un grup de intelectuali proveniti din medii modeste, cei mai multi cu simpatii socialiste in anii 1940, dar vehement anticomunisti si antistalinisti.

Fukuyama rezuma evolutia intelectuala a acestui grup in anii `40, `50, `60, inclusiv concentrarea lor in jurul revistelor „Commentary” si „The Public Interest” (mult mai tirziu, si „The Weekly Standard”).

Momentul de turnura a fost in anii `60, cind grupul de intelectuali devine vehement in combaterea noii stingi, care privea sceptic la ordinea capitalista si cu bunavointa spre comunismul real. Treptat, curentul se deplaseaza spre dreapta, tocmai pentru ca isi mentinea virulenta anticomunista.

Are pagini excelente despre mostenirea lui Reagen, influentat de acest curent, mai ales in pozitia dura luata fata de URSS. In vreme ce lumea buna americana si din vestul Europei il tratau de sus, imaginea sa in Estul Europei era excelenta si a ramas la fel pina astazi (pg. 51).

In fine, odata cistigat razboiul rece, neoconservatorismul intra in umbra si se diversifica. Radicali ca Robert Kagan si William Kristol vorbesc despre exportul agresiv de democratie si indeamna America sa-si foloseasca suprematia militara, economica si tehnologica in acest scop.

Momentul 11 septembrie a produs un soc care a favorizat acest curent, in ideea: atacati acasa, nu mai avem nici un motiv de retinere.

Mic test de personalitate: sinteti neoconservator?

Fukuyama incearca sa sistematizeze toata aceasta evolutie intelectuala si reduce curentul la patru principii comune (pg. 48):

1) Credinta ca pe scena internationala este importanta forma de regim din fiecare stat, ca politica externa americana trebuie sa tina cont de asta si sa favorizeze / promoveze democratia

2) Credinta ca puterea americana poate fi si trebuie folosita in scopuri morale si ca America trebuie sa ramina angajata, nu izolata, in politica internationala

3) Neincrederea in proiectele de inginerie sociala (fie ca e vorba de comunism sau de proiectele noii stingi de schimbare a societatii)

4) Scepticism in legatura cu legitimitatea si capacitatea institutiilor internationale de a obtine securitatea sau justitia globale; atitudinea critica fata de ONU (deturnata de diverse state cu agenda limitata sau chiar de coalitii de dictatori), criticism care nu se extinde insa la orice forma de multilateralism, de pilda, cei mai multi dintre neoconservatori sint favorabili NATO.

Daca va regasiti in cele patru idei de mai sus identificate de Fukuyama, tocmai ati descoperit ca sinteti un neoconservator (sau ca ati fi, in caz ca va nasteati american).

In fine, revenind la zi, autorul crede ca neoconservatorismul este victima propriului succes, dupa caderea comunismului. A parut atunci ca lumea intreaga se va schimba la fel de rapid si de bine cum a facut-o Europa Centrala. Bun, veti putea spune pe drept cuvint: nu este tocmai Fukuyama cel care anunta sfirsitul istoriei intr-o ordine democratica universala?

Raspunsul sau este urmatorul: „The End of History” anunta o aspiratie catre libertate a tuturor oamenilor si o evolutie lenta catre aceasta stare:

„Cred ca democratia se va raspindi in mod universal pe termen lung. Dar nu e clar daca tranzitia rapida si relativ pasnica spre democratie si economie de piata efectuata de polonezi, unguri si chiar de catre romani poate fi copiata in alte parti ale lumii, sau promovata prin forta, din exterior” – pg. 55

Fukuyama nu recomanda nici atunci (si nu o face nici acum) o serie de politici pentru a grabi sau forta aceasta evolutie. Si aici se desparte de neoconservatorii radicali. Cum spune chiar el oarecum ironic, e ca diferenta intre marxism, care se dorea o analiza a evolutiei naturale spre comunism, si leninism, care recomanda mijloace revolutionare rapide de punere in practica.

Comparatia nu prea tine dupa parerea mea, si parca e prea comod sa te plingi ca altii au incercat sa-ti puna rapid in practica profetia. Si, oricum, nu cred in diferenta marxism inocent / leninism criminal, vezi si polemica recenta provocata la noi de Dragos Bucurenci.

Ce e de facut?

In urmatoarele capitole, Fukuyama face o analiza a statutului Americii in lume, a deciziilor care au dus la razboiul din Irak (supraevaluarea riscurilor reprezentate de Saddam Hussein, strategia deficitara post-conflict, etc).

Nu ii neaga lui Bush buna credinta in incercarea de a promova democratia, dar recomanda folosirea mai intensa a instrumentelor de „soft power” decit cele de „hard power”.

Soft power este un termen la mare moda lansat de Joseph Nye, un mogul in domeniul relatiilor internationale, pe care il publicam lunar in Dilema veche.

Instrumentele de „Soft power” se refera la diplomatie publica, asistenta pentru dezvoltare, media, societate civila si altele asemenea. Capitolele despre reforma institutiilor si bugetelor de asistenta externa americana sint mai degraba specializate si poate plictisitoare pentru cei neinteresati de democratizare si teoriile aferente.

In ce priveste curentul de idei ca atare, Fukuyama recunoaste ca neoconservatorismul este prea strins asociat cu administratia Bush in imaginea publica si lanseaza sintagma de `wilsonianism realist` (de la numele presedintelui Woodrow Wilson, care a militat pentru implicarea Americii in lume si pentru institutii multinationale).

Ce ar insemna wilsonianismul realist? Fukuyama nu e foarte clar si am ramas suprins ca nu ofera mai multe detalii conceptuale. Inteleg ca ar fi un fel de neoconservatorism mai putin agresiv si care pune mare pret pe cooperarea multilaterala, fara a renunta la obiectivul promovarii democratiei.

Deci, ca orientare generala de politica externa, America ar trebui sa revina la multilateralism. Daca i se pare ca ONU este prea lenta si dominata de puteri ostile, atunci ar trebui sa lucreze la crearea unor institutii noi, nu pe post de contrapondere la ONU, ci pentru a reflecta complexitatea lumii actuale.

De pilda, ar trebui reluat proiectul acelei Comunitati a Democratiilor lansat de Bill Clinton.

Fukuyama vrea un neconservatorism cu mai multa diplomatie si mai putine arme, care sa-si schimbe si numele.

Un fel de cowboy fara pistol, ca sa parafrazez un recent articol (`Cowboy Nation`) al celui pomenit mai sus, Robert Kagan (daca va intereseaza un neoconservator care ramine pur si dur, bagati-va nasul aici si aici.)

Revenind la Fukuyama, acesta nu ofera solutii pe termen scurt, lanseaza idei pentru viitorul mediu si indepartat. Este briliant in analiza si mai degraba dezamagitor in solutii.

Francis Fukuyama ”America at the Crossroads: Democracy, Power, and the Neoconservative Legacy` – Yale University Press, 2006; `America la rascruce – Democratia, puterea si mostenirea neoconservatoare”, Antet, 2006