Gânduri despre Dan Petrescu la împlinirea a 75 de ani

Scriitorul Dan Petrescu a împlinit pe 26 februarie 75 de ani. Frumoasă, delicată și complicată vârstă – în funcție de om. A fost unul dintre tinerii intelectuali ieșeni activi în revistele culturale Dialog și Opinia Studențească reținuți și anchetați de Securitate începând de pe 18 mai 1983. Dan Petrescu, Luca Pițu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Liviu Antonesei, Dan Alexe, Mihai Dinu Gheorghiu ș.a., vor fi identificați după revoluție drept o comunitate. „Grupul de la Iași” ar fi reprezentat o „întâlnire unică și imprevizibilă a unor oameni care gândeau la fel” (în formularea lui Dan Alexe), dar și „un mit cultural cu dimensiuni politice” (Sorin Antohi) a cărui imagine a fost „impusă definitiv în spațiul public” după căderea comunismului[1]. Paradoxal, relevanța simbolică a Grupului, de comunitate liberală contraexemplu la Școala de la Păltiniș, va fi percepută de abia în anii 2000.[2]

Dintre intelectualii ieșeni treziți în zorii zilei de 18 mai 1983, Dan Petrescu a dus iconoclasmul (nu doar politic), autonomia interioară și manifestările ei subversive, dimensiunea ludică a spiritului regăsită și în umor ori ironie, instinctul rebel cu variante refractare și recalcitrante, cuprinderea și claritatea culturală, care îi caracterizau pe toți, cu diferite măsuri, până la explicitul afront anticeaușist și anticomunist care l-a transformat în disident.

Dan Petrescu se aflase în vizorul Direcției I-a, care se ocupa de opozanți, înainte de reținerea lui din 1983. Într-un raport din 27 martie 1981, fusese deja semnalat că ar scrie un roman autobiografic „în conținutul căruia ar face referiri tendențioase la unele probleme social-politice din țara noastră”[3].

În 1984 va intra și în atenția Direcției a III-a, ca urmare a legăturilor stabilite de el și de soția lui, Tereza Petrescu, cu fratele acesteia, Ioan Petru Culianu, aflat atunci în Olanda. În raportul din 11 ianuarie 1984 cu propuneri de începere a urmăririi informative, ofițerii de securitate notează urmărirea lui Dan Petrescu într-un dosar de contraspionaj „întrucât a apărut ca legătură a lectorilor francezi Mathieu Jean[-] Noël și Romain Rechou [Réchou]”. Aceleași măsuri au privit-o și pe soția sa, „care are un frate Culianu Ion-Petru rămas ilegal în străinătate și stabilit în Olanda și cu care întreține legături frecvente prin intermediul celor doi lectori”.[4]

Citez documentul de mai sus mai ales pentru a introduce nota olografă de pe margine, a ofițerului care conducea supravegherea: „Atunci când am discutat acțiunea, am indicat sarcini și măsuri în vederea compromiterii sale sau a influențării – cât de cât – pozitive. Apreciez că atât pe Petrescu Dan cât și pe soția sa putem să-i mai avertizăm de câteva ori fără a influența concepțiile lor [subl.mele]”. Dan Petrescu le oferise deja ocazia „avertizării lui”[5] și le va asigura satisfacția de a-și face meseria și de atunci încolo[6], inclusiv prin pregătirea unei acțiuni penale[7].

Prudența comentariului este desigur neobișnuită. Ea se regăsește și în acțiunile ofițerilor menite să prevină radicalizarea familiei Petrescu. La 5 mai 1984, Direcția a III-a trimitea Inspectoratului Județean Iași-Securitate o adresă în care atenționează:

„Prin măsurile pe care le vom întreprinde în continuare asupra familiei Petrescu din Iași, să nu dăm nici o posibilitate de a acționa ostil intereselor țării noastre de către ei și legăturile pe care le au în Occident. În acest scop să nu li se îngrădească sub nicio formă posibilitatea de a lucra și câștiga în mod cinstit – conform pregătirii lor (subl.mea)”.[8]

Ar rezulta că ofițerii percepuseră psihologia refractară a urmăriților și țineau cont de ea. Aveau la îndemână probe la vedere astăzi, după deschiderea Arhivei Securității. Printre altele, la dosar se află o copie a „Scrisorii trimise Domnului Nicolae Dan Fruntelată de Dan Petrescu”, pe care o reproduc cu multă plăcere. Prin cuvintele și tonul ei, aceasta răzbună obediența aproape generalizată a acelor vremuri:

“Stimate Domnule Redactor șef [“Domnule” subliniat de securist!],

În fața repetatelor atacuri pornite din inspirata pană a protejatului Dumneavoastră Artur Silvestri, și dirijată împotriva domnului Ioan Petru Culianu, am onoarea de a vă cere să respectați legea presei actualmente în vigoare și să publicați neîntârziat în revista pe care o conduceți următoarele câteva precizări […]; subsemnatul împreună cu familia șî un grup de prieteni suntem chiar în momentul de față victime ale unei anchete severe a Securității, care, în cursul prechezițiilor efectuate la domiciliile noastre, a căutat exact aceleași material de care se servește angajatul Dumneavoastră: ce explicație puteți oferi la aceasta? Personal, țin să subliniez că în cazul în care voi fi acuzat penal de a-mi fi informat cumnatul de cele ce se întâmplă la revista « Luceafărul », ori de faptul de a fi deținut așa-zisă « literatură subversivă », voi cere cu tărie la rândul meu ca același tratament să se aplice și revistei « Luceafărul » și celui care semnează în paginile ei cu numele Artur Silvestri.

Precizez în încheiere că prezenta este o scrisoare deschisă și că în situația nepublicării ei întocmai cum este scrisă, potrivit cu prevederile Legii presei, voi lua măsurile pe care le voi crede de cuviință împotriva revistei « Luceafărul » și a numitului Artur Silvestri personal.

Fără nicio stimă, Dan Petrescu, 24 mai 1983”.[9]

Radicalizarea lui Dan Petrescu. Disidența din ultimii ani ai deceniului comunist

Dan Petrescu va continua în anii următori astfel de jocuri de-a „pisica cu pisica”. În anii 1988 și 1989, va trece de la afronturi la manifestări abrupte de opoziție. La începutul lui 1988, va acorda ziaristului Gilles Schiller un interviu al cărui titlu din Libération, „Ceaușescu nu e singurul vinovat!”, reprezenta deja lèse majesté. Într-un alt articol, publicat în același an, pe 15 februarie, în Libération, „Mic studiu de anatomia răului”, intelectualul ieșean condamna sistemul ticăloșiei selectate „după chipul și asemănarea celui ce-o dictează”. Alt interviu, înregistrat la Iași în luna aprilie 1988, acordat agenției franceze de știri Gamma, va fi difuzat pe TV France 3 și la Europa Liberă după un an. El surprinde perfect obsesiile momentului: cozile au devenit o instituție națională, climatul de disperare a ajuns să le schimbe oamenilor până și fizionomia. Dan Petrescu a început să scrie împreună cu Liviu Cangeopol (se succedau la mașina de scris a primului, așa cum Dan Petrescu mai făcuse cu Sorin Antohi, scriind despre Jurnalul de la Păltiniș) dialogul devenit ulterior cartea Ce-ar mai fi de spus în primăvara lui 1988. Înregistrarea textului inițial pe casetă, în lectura lui Dan Petrescu, se va finaliza în toamna aceluiași an, va ajunge pe la Crăciun la Paris prin lectorița italiană Anna Alasio, care i-a dat-o Monicăi Lovinescu. În 1989, după ce înregistarea fusese transcrisă de Dan Alexe, emigrat în 1988, convorbirea avea să fie publicată în revista Agora. Mai multe fragmente au fost citite pe post de Monica Lovinescu.

O altă scrisoare deschisă, adresată or­ga­ne­lor de represiune, a ajuns la Europa Liberă pe 30 august 1989. În ea, Dan Petrescu condamna persecuțiile împotriva prietenilor săi și, cireașa de pe tortul deconspirării, enumera ofițerii de securitate care-i urmăreau și anchetau pe tinerii iconoclaști de la Iași. La începutul lunii octombrie a acelui „ultim an”, Dan Petrescu a intrat în greva foamei. Va iniția o declarație împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român și va strînge o listă de semnatari care începea cu Doina Cornea. Declarația va fi difuzată la postul de radio de la Munchen în ziua de 9 octombrie 1989[10]. În luna noiembrie 1988 va semna Apelul pentru organizarea zilei de acțiune România. Ziua aleasă, 15 noiembrie, afirma solidaritatea internațională cu muncitorii brașoveni ieșiți pe străzi cu un an înainte.

Pentru a ne întâlni cu „Dan Petrescu al acelui timp”, revin la interviul dat de el ziaristului Gilles Schiller[11]. Următorul fragment aduce în fața cititorului stilul lui Dan Petrescu, într-o anumită măsură chiar „stilul Grupului de la Iași”: radical dar relaxat, cu mult conținut în formulări simple, de un umor grozav, dar parcă discret. Iată:

„Noi în mo­men­tul de faţă alcătuim un soi de enclavă în această parte geografică a lumii, dar îmi place să cred că după un anumit principiu, pe care l-aş numi al vaselor comunicante, nu e departe vremea când ne vom pune la unison cu ceea ce se întâmplă în zona noas­tră geo-politică. Este adevărat că această enclavă despre care vorbesc capătă în momentul de faţă un caracter de albanizare forţată. De aceea îmi permit să spun că, dacă preşedintele Nicolae Ceauşescu a acuzat pe patru dintre cei şase demnitari de partid, care i-au adresat o scrisoare de a fi agenţi ai diferitelor puteri, în mod logic mi se pare că şi el însuşi este un agent, şi anume agent albanez”[12].

Fostul disident după revoluție

Dacă aș face o ierarhie de notorietate între disidenți, subiectivă și bazată exclusiv pe impresie, dar nu gratuită, aș susține că în primele luni ale anului 1990, Dan Petrescu se afla pe un loc trei, după Doina Cornea, marea eroină a ultimului deceniu comunist, și a lui Paul Goma, eroul celui precedent[13]. Activismul său din ultimii doi ani fusese larg mediatizat prin Europa Liberă și deci faptele sale erau vii în memoria oamenilor. A fost aproape inevitabil ca imediat după căderea regimului să fi fost cooptat în Consiliul Frontului Salvării Naționale din Iași. A demisionat curând, când l-a văzut cucerit de fidelii fostului regim. A fost apoi numit ministru adjunct al Culturii, sub mandatul lui Andrei Pleșu. Și-a păstrat spiritul limpede și s-a exprimat public, precum îi era felul, asupra veninului răspândit în viața publică de indivizi precum Cornel Vadim Tudor. A fost atacat fără încetare în ziarele Frontului (precum Azi) și ale ultranaționaliștilor de tranziție. A fost dintre puținii demnitari români (de fapt, eu nu știu un altul) care a cerut demisia ministrului de Interne în urma conflictului de la Târgu Mureș. S-a sesizat ziarul Adevărul, instalat deja pe frontul antimaghiar[14].

S-a retras din viața politică, care-i era în fond familiară temperamental, pentru una culturală, apropiată profesional. A fost director al Muzeului Literaturii, apoi s-a refugiat într-o activitate și mai retrasă: director la Editura Albatros, redac _Citeste restul articolului pe Contributors.ro