Gânduri despre Lazăr Vlăsceanu, așa cum l-am cunoscut

L-am cunoscut în toamna anului 1993, anul în care am devenit student al Facultății de Sociologie a Universității din București. Primele mele întâlniri cu sociologia poartă amprenta gândirii sale și a chipului său. Mi-l amintesc cu jovialitatea și eleganța care l-au însoțit întotdeauna, chiar și în ultimii ani de încercări și suferințe, pe holurile sediului din Schitu Măgureanu. Contrasta cu tot ce era în jur, cu vechiul (sediul era pe atunci o clădire șubredă și neprimitoare), cu blazarea, cu superficialitatea. Cu autosuficiența și închistarea. Radia inteligență, lumină, curiozitate și europenism.

În cei peste 30 ani care au urmat momentului în care l-am întâlnit, mi-a fost mereu în preajmă. Parcursul meu academic și profesional a debutat atunci, în toamna lui ’93, în zodia dlui Profesor. Alături de Profesorul Adrian Miroiu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Lazăr, personalitatea Profesorului Vlăsceanu a fost călăuza devenirii mele. Le datorez evoluția mea academică, intelectuală, socială și umană. Nu doar am învățat de la Lazăr Vlăsceanu, dar mi-am definit și structurat reperele valorice, ideatice, aspirațiile și proiectele academice sub îndrumarea sa. A fost, alături de tatăl meu, o figură paternă pe care am simțit-o alături, mereu aproape, mereu optimistă, mereu încurajatoare. Valoare și model de urmat, la a cărui îndrumare am apelat ori de câte ori am simțit nevoia unui sfat. Sau atunci când pur și simplu îmi lipsea. Des, pentru că discuțiile cu Lazăr mi-au fost întotdeauna dragi și necesare.

Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, una dintre contribuțiile sale teoretice fundamentale, publicată inițial în 1982, apoi republicată în mai multe ediții, a însemnat prima mea interacțiune serioasă nu doar cu sociologia, ci cu metoda științifică și științele sociale în general. Îmi aduc aminte că discutam cu domnul Profesor, după ce am recitit-o câțiva ani mai târziu, și îi mărturiseam că mi se părea extraordinar să constat că analiza asupra inferențelor micro-macro sociale pe care o realiza remarcabil într-unul dintre capitolele cărții am regăsit-o în literatura internațională de specialitate aproape un deceniu mai târziu. Mi se părea că e o nestemată, o sleeping beauty cum am zice azi în știință și scientometrie, care stătea oarecum în umbră, ascunsă într-un volum metodologic apărut în România socialistă. Ideea avansată de Lazar Vlăsceanu avea să creeze, ani mai târziu, dezbateri aprinse în știința socială occidentală. Îmi amintesc ce mi-a răspuns atunci cu modestia care l-a caracterizat întotdeauna: Mihai, ăla e cel mai important capitol din carte, a fost atunci o intuiție, pur și simplu mi-a venit! Din păcate, așa cum se întâmplă adesea în politica științei, recunoașterea și creditele nu au revenit domnului Profesor decât într-o prea mică măsură. Dar lui Lazăr nici că-i păsa. Tot ce gândea și scria făcea din pasiunea pentru cunoaștere, adevăr și dezvoltare socială, aceasta din urmă fiind o temă care l-a preocupat întotdeauna și asupra căreia a avut contribuții uriașe.

Personalitatea lui Lazăr Vlăsceanu m-a fascinat de la început. M-a fascinat fiindcă a fost genul de profesor care nu a rămas închis în lumea academică. A adus, susținut și promovat ideile în societate, a încercat din diversele poziții pe care le-a ocupat să determine o transformare socială spre modernitate, pornind de la reforma educației, convins fiind de faptul că ea reprezintă pilonul cel mai important al oricărei încercări sustenabile de schimbare socială.

A încercat să construiască instituții sociale, în sensul de reguli și habitus-uri care să stimuleze meritocrația, performanța și competitivitatea, să elimine impostura academică, balcanismul și superficialitatea.

A fost greu, aproape imposibil, fiindcă a avut prea puțină susținere. Uneori deloc. A stârnit invidie și, de multe ori, ostilitate. O mare parte a comunității academice pe care a vrut s-o orienteze spre modernitate și competitivitate europeană și internațională i s-a împotrivit. L-a privit cu neîncredere și animozitate. Căci îi afecta interesele, îi zdruncina modelul de business mercantilist, bazat pe privilegii acordate de stat prin diverse tipuri de influențe și mecanisme politice. I-a antagonizat chiar și pe unii pe care îi considera amici, dar a făcut-o mereu având convingerea că dezbaterea și confruntarea ideatică erau necesare și a crezut până la capăt în ideile pe care le-a susțineut cu pasiune. A avut nu doar inteligență și viziune, ci și forță, curaj și, mai ales, un profund simț al datoriei. Dacă ar fi urmărit preponderent bunăstare personală, realizare și recunoaștere academică, ar fi rămas la Londra și ar fi avut o carieră universitară ce l-ar fi transformat cu siguranță într-o figură proeminentă a sociologiei mondiale. Dar el a vrut să schimbe lucruri aici, să reformeze, să acționeze și să-și ofere cunoașterea în proiectul modernizării României. A ales calea grea, anevoioasă, riscantă și a plătit prețul acestei alegeri.

Și-a pus cunoașterea, experiența, întreaga putere de muncă și entuziasmul în reformarea educației din România de după 1990. Eforturile sale au culminat cu elaborarea legii educației din 2011, un proiect instituțional pe care l-a inițiat și elaborat împreună cu Mircea Miclea, susținut politic de Daniel Funeriu. Un proiect care s-a dovedit pe cât de vizionar și reformist, pe atât de dificil de acceptat și de transformat în realitate. Îmi aduc aminte cum încercările de clasificare instituțională a universităților, de ierarhizare a programelor de studii, de evaluare de programe și benchmarking pe care le susținea împreună cu echipa din care am avut onoarea să fac parte s-au lovit de o rezistență acerbă care, în cele din urmă, le-a anihilat în mare parte. Și astăzi, la peste 13 ani distanță, termenul de ierarhizare este în continuare tabu pentru mediul universitar. Mai degrabă vorbim de metaranking, mai criptic, mai neutru și ne ferim să pronunțăm conceptul de ierarhizare națională a programelor de studii. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro