Hersoniada. Calea spre pace între Federația Rusă și Ucraina

„Mulți judecă așa și-n vremea noastră, nădăjduind că simțămintele clocotitoare de care suntem cuprinși vor putea fi abătute printr-un război în vecinătate, de teamă ca, nerevărsate în altă parte, umorile dăunătoare ce-au pus stăpânire pe corpul societății noastre să nu-i întrețină febra, ducându-ne în cele din urmă la pieire.”[1]

Michel de Montaigne

De unde a pornit totul? Să ne reamintim: Moscova nu poate concepe supraviețuirea imperiul rus fără asigurarea unui spațiu vital, în acord cu teoriile clasice ale geopoliticii (vezi teoriile lui Halford Mackinder). Prin urmare, pentru a asigura securitatea Federației Ruse – consideră Kremlinul – este nevoie ca fostele state ce au făcut parte din defuncta URSS să fie strâns controlate economic, politic și militar.

Altfel spus, state precum Ucraina, Belarus, Armenia, Moldova, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan sau Azerbaidjan (ba chiar și Țările Baltice, Finlanda și Europa de Est, în subsidiar) nu pot avea decât o foarte limitată libertate de alegere, care trebuie să treacă prin acordul prealabil al Moscovei și nu poate depăși liniile roșii fixate de Kremlin.

Până spre finele anului 2013, Ucraina prezenta anumite garanții privind menținerea în sfera de influență a Federației Ruse, în ciuda presiunii populare exprimată prin așa-numitele „Revoluții Portocalii”.

VIKTOR IANUKOVICI, ACTORUL POLITIC SIMBOL AL ASERVIRII

Viktor Ianukovici a fost guvernator al Donețk-ului și a candidat la alegerile prezidențiale din Ucraina în noiembrie 2004 de pe o platformă explicit pro-rusă. În 24 noiembrie 2004, după al doilea tur de scrutin, Parlamentul Ucrainei l-a declarat oficial învingător al alegerilor pe Viktor Ianukovici, cu 49,61% din voturi, față de 46,61% ale contracandidatului pro-occidental, Viktor Iușcenko (care nu a recunoscut rezultatul alegerilor, acuzând fraude masive).

Curtea Supremă de Justiție de la Kiev a suspendat rezultatele scrutinului prezidențial, până la examinarea contestațiilor depuse în legătură cu victoria lui Viktor Ianukovici. Între timp, la Kiev protestatarii (prima „Revoluție Portocalie”) au ridicat presiunea publică pentru reluarea scrutinului, ceea ce s-a și întâmplat. Iar în urma acestei a treia runde de alegeri din 2004, câștigător a fost declarat candidatul pro-occidental Viktor Iușcenko.

Încă din toamna-iarna 2004, Viktor Iușcenko, fost guvernator al Băncii Naționale și fost premier, cunoscut pentru politica sa favorabilă orientării Ucrainei către spațiul democrațiilor euro-atlantice, a început să manifeste vizibil semnele unei suferințe care a fost pusă pe seama unei intoxicări cu dioxină[2]. Și-a dus mandatul până la capăt, în 2010, dar nu a mai candidat, lăsându-i calea deschisă lui Ianukovici.

În 2010, scrutinul prezidențial a opus în faza sa finală doi candidați pro-ruși (mai mult sau mai puțin asumați), adică pe Viktor Ianukovici și pe Iulia Timoșenko, primul obținând victoria. Victoria lui Ianukovici, care a depus jurământul la 25 februarie 2010, a tensionat din nou atmosfera în țară.

Votul din 2010 a oferit (așa cum se vede și în imagine) perspectiva unei Ucraine divizate, cu sud-estul (care geografic se suprapune în bună parte peste istoricul guvernorat de secol XVIII numit „Novorossia”) votând preponderent (Donbass-ul, în special) pentru candidatul asumat pro-rus.

Viktor Ianukovici era însă în mod cert omul de care Moscova avea nevoie la Kiev. Ianukovici a refuzat să semneze Acordul de Asociere a Ucrainei cu Uniunea Europeană („Parteneriatul Estic”), a acceptat să prelungească acordul de închiriere a bazelor militare din Crimeea pentru Flota rusă din Marea Neagră și a cerut intervenția armatei ruse pentru a „proteja” populația pro-rusă din Crimeea.

Mandatul lui Ianukovici a adus din nou protestele în stradă la Kiev (a doua „Revoluție Portocalie”), care au fost întâmpinate violent de forțele de ordine, în parte și la solicitarea expresă a Kremlinului, personal a lui Vladimir Putin. În 22 februarie 2014, Viktor Ianukovici este înlăturat de la putere, interimatul fiind preluat de Oleksandr Turcinov, președinte al Radei Supreme.

În aceeași zi, Viktor Ianukovici a părăsit Kievul, declarativ pentru a participa la un congres al mișcărilor pro-ruse ce era programat să se desfășoare la Harkov. Nu a mai ajuns la Harkov și a preferat (se pare în dezacord cu cerințele lui Vladimir Putin) să se refugieze în Federația Rusă (Rostov pe Don). A transmis, însă, prin mass media, un discurs preînregistrat prin care acuza că a fost înlăturat de la putere în mod nelegal și nu a demisionat, puterea la Kiev fiind preluată de „neofasciști”.

După cum se știe, a doua zi armata rusă, printr-o acțiune neasumată (soldații nu aveau însemne și nici nu au acționat sub steagul federației), a invadat Crimeea și a preluat-o cu forța; apoi a susținut separatismul pro-rus din Donbass, dar nu a reușit să ocupe și Mariupol, Odessa sau Hersonul, pentru a recrea (simbolic și nu numai) vechiul guvernorat „Novorossia”.

ACORDURILE DE LA MINSK SAU ASERVIREA CONTRA PACE

Minsk 2[3]:

1. Încetarea imediată și extinsă a focului;

2. Retragerea armelor de calibru mare ale ambelor tabere;

3. Monitorizare și verificare a OSCE;

4. Inițierea dialogului despre înființarea auto-guvernării regiunilor Donețk și Lugansk;

5. Iertare și amnistie pentru persoanele implicate în conflictul armat;

6. Schimb de ostatici și prizonieri;

7. Furnizarea de asistență umanitară;

8. Reluarea legăturilor socio-economice, inclusiv a plății pensiilor;

9. Restaurarea controlului granițelor statului ucrainean;

10. Retragerea tuturor grupurilor armate străine, a echipamentului militar și a mercenarilor;

11. Reformă constituțională în Ucraina, inclusiv descentralizare și mențiuni specifice pentru Donețk și Lugansk;

12. Alegeri (libere) în Donețk și Lugansk;

13. Intensificarea activității Grupului de Contact Trilateral, inclusiv a reprezentanților Rusiei, Ucrainei și ai OSCE.

Părțile implicate în „Acordurile de la Minsk” erau Trilaterala (Grupul de Contact format din Ucraina, Federația Rusă și OSCE) și „Formatul Normandia” (mediatorii Franța și Germania). Din nefericire, fiecare dintre părțile implicate în negocierea și implementarea Acordurilor de la Minsk înțelegea altceva în privința finalității procesului trasat prin respectivele documente (în speță Minsk 2).

Moscova voia să mențină Crimeea, deja unilateral alipită Federației Ruse, să o scoată total din discuție, ca să se asigure că își va menține controlul asupra Mării Negre, Gurilor Dunării și a Strâmtorilor, dar și să obțină din partea Ucrainei o validare pentru ca provinciile Harkov, Lugansk, Donețk, Dnepropetrovsk, Zaporoje, Herson, Mikolaev și Odessa să obțină autonomia față de Kiev, cu posibilitatea de a opta în viitor fie pentru o federație cu restul Ucrainei, fie pentru alipirea la Federația Rusă.

Franța și Germania nu au achiesat la această viziune rusă (să o numim extremă), asupra căreia nu ar fi putut niciodată să fie obținut un acord din partea Kievului, dar nu ar fi avut nimic împotriva unei soluții prin care Federația Rusă să păstreze Crimeea, Donbass-ul să obțină o autonomie (cu autoguvernare), dar în cadrul granițelor Ucrainei și, mai departe, acest status quo să permită Europei să continue relațiile economice vitale cu Federația Rusă, așa cum erau stabilite acestea anterior lui februarie 2014.

Ucraina nu a acceptat sugestiile de negociere ale Franței și Germaniei, tocmai pentru că a considerat că dacă va ceda o dată, Moscova nu se va opri până nu va obține ceea ce de fapt și-a propus, adică crearea „Novorossiei” și ciuntirea a 45% din teritoriul său, în care se regăsește peste 60% din baza economică a statului (fără a mai vorbi de pierderea ieșirii la mare).

În general, cei care îi acuză pe Petro Poroșenko și, cu deosebire, pe Volodimir Zelenski că s-au opus implementării Acordurilor de la Minsk, căutând cu orice preț războiul cu Federația Rusă, ignoră cu obstinație (din diverse motive, firește) faptul că Moscova a avut (și încă mai are, deși după 250 de zile de război a fost nevoită să-și recalibreze serios obiectivele) tot timpul încredere că poate lua ce vrea de la Ucraina, fie prin presiune diplomatică și șantaj economic, fie prin război deschis.

Chiar dacă și-ar fi asigurat „Novorossia” – ca să definim generic teritoriul sud-estic, de la Odessa la Harkov – pe care și-o dorește fără a recurge la război deschis, Moscova tot nu ar fi renunțat să controleze politic și restul Ucrainei, printr-un guvern marionetă, așa cum nu a renunțat nici la Țările Baltice ori la Europa de Est.

Prin izbucnirea războiului, însă, dată fiind rezistența eroică a marii majorități a ucrainenilor și a sprijinului Occidental pentru Ucraina, planurile Moscovei vor trebui serios ajustate, adaptate la realitatea din teren și la capacitatea Federației (militară, economică, politico-diplomatică) de a susține atingerea obiectivelor pe care, înainte de 24 februarie 2022, credea că le va atinge cu ușurință în numai 18 zile.

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributros.ro