Ia-l pe tac-tu de urechi! (de Razvan Exarhu)

Gunoieri se numesc cei care aduna gunoiul. Cum se numesc cei care il colectioneaza? Colectionari, connoisseur-i, initiati? Sau sunt oameni care au hobby-ul ca in timpul lor liber sa nu arunce nimic din ce nu le trebuie?

Hobbisti, pentru intimi. Nefiind o meserie, trebuie ca aceasta preocupare constanta a unei majore parti a populatiei poarta un nume innobilat de pasiune. Gunoisti sau gunoiari. Ori, poate, mult mai bine, venind direct din franceza de pubela: gounnoieurs.

Poate ca nici nu are importanta cum se numesc, am putea sa-i definim oricum, importanta e intensitatea cu care aceasta uniune cu obiectele este dusa la capat. Ai zice ca Nenumitul le-a legat cununiile din tabla oamenilor si obiectelor lor pana ce numai moartea ii va desparti.

Vorbeam cu niste prieteni despre cum ar reactiona lumea la indemnul de a renunta, o data pe an, la cativa metri cubi din deseurile inestimabile depozitate prin casa cu titlul de amintiri dragi sau de las-o acolo, ca nu cere de mancare si nu stii cand iti trebuie.

Fac o paranteza si intreb. De ce nu s-or organiza sociologii pentru un studiu national asupra balconului si continutului sau in spatiul carpato-danubiano-pontic? De ce nu or arata televiziunile balcoane, in loc de accidente?!

Sigur rezultatul ar fi mai terifiant, mai neasteptat si mai ilariant la un loc, decat multe dintre stirile cu sange si circ.

Mi-aduc aminte de o vizita cu un agent imobiliar intr-un apartament de vanzare, prevazut cu un balcon aproape simbolic, plin de o gramada de troace. Pentru ca era noapte si nu se ghiceau dimensiunile reale ale spatiului, am deschis usa – ca sa te vad mai bine, cum ar fi spus bunicuta Scufitei-Rosii.

V-ati prins ca nu se putea patrunde nici un centimetru in balcon si va jur ca nu era la mijloc niciun butoi cu varza.

Atunci proprietara, cu o voce si o figura ca din „Marile sperante”, a tipat la mine vizibil deranjata: ce cautati in balcon? In balcon nu se intra. Atunci am inteles ca si casa, la fel ca si lumea, contine spatii in care se intra si spatii in care nu se intra.

Nu atat din cauza de mari taine, ci pentru ca oamenii nu stiu sa-si lepede pielea, ca serpii. Inchei paranteza si revin la prieteni, care mi-au spus ca ar fi greu sa le ceri oamenilor direct sa renunte la ceva ce nu le trebuie, pentru ca nu ar intelege. S-ar simti stingheriti, daca nu chiar jigniti ca cineva crede ca ei ar putea fi asa si pe dincolo.

Nu ar putea arunca ceva sau renunta din toata inima la obiecte pentru ca nu simt nevoia sa o faca, pentru ca nu au intiparit acest model in codul lor genetic recent. Poate ca nici valorile intre care am crescut si traim aici nu contin modelul renuntarii, al purificarii dezinteresate a spatiului vital.

O fi si lipsa culturii de consum si a eficientei suficiente, dar nu e doar atat. E la mijloc si un disperat sentiment al posesiunii, mai accentuat cu cat valoarea posesiunii e mai mica.

Propuneam in gluma ca pentru cei care nu identifica nimic in plus la ei acasa, sa se organizeze un fond de obiecte de unde sa-si aleaga unul pe care sa-l arunce.

Ca sa prinda miscarea. Si ce miscare frumoasa si armonioasa ar fi aceea care ar trimite la loc luminat, loc de odihna, toate sarmele, pungile, trentele, zdrentele, sticlele, cutiile de care oamenii, bietii de ei, isi agata teama nemarturisita ca nimic nu e vesnic.

Citeste articolul complet in Evenimentul Zilei