Iarăși Trump-Biden. Criza marilor partide occidentale și schimbarea lumii

Capcana gerontocrației și dependenței candidaților de sume uriașe de bani a distrus practic cele două mari partide americane, transformându-le în caricaturi ale versiunilor lor credibile, decente și rezonabile din deceniile trecute.

Pe scurt:

1. 1. Repetarea atât de previzibilă a confruntării electorale de acum patru ani, între Joe Biden (82 de ani în noiembrie) și Donald Trump (78 în iunie), într-o atmosferă politică și socială exasperant de divizată și de plictisitoare ca lipsă a substanței dezbaterii, le arată americanilor și lumii democratice că marile partide au rămas fără soluții, că gerontocrația și puterea banilor fac ravagii în calitatea selecției democratice și că, în esență, poate că a venit momentul unor reforme ale bătrânului sistem politic democratic american. Nici alegerile generale din Marea Britanie, chiar mai apropiate ca dată decât cele americane dar insuficient discutate la noi, nu aduc altă impresie decât cea a crizei de identitate a partidelor majore ale democrațiilor occidentale, prinse între populismul de dreapta și populismul de stânga, între forța rețelelor sociale și scăderea calității clasei politice, între războaiele și crizele externe și interne care definesc un moment istoric crucial, pe de o parte, și schimbarea societăților, pe de altă parte.
2. 2. Este de multă vreme un loc comun observația că între politica internă și politica externă nu mai există o separare clară iar cea din urmă o reflectă în mare parte pe prima. Cele două seturi de politici ale unui stat sunt interconectate ca teme și interese fundamentale, aspirații, sensibilități culturale, idiosincrazii, linii discursive și „mitologii” populare, valori, convingeri, tensiuni, temeri și vulnerabilități specifice țării respective. Noutatea este că globalizarea a făcut nu numai posibilă, în ultimele 2-3 decenii, ba chiar tot mai relevantă, și relația inversă: dinamica internațională o influențează acum pe cea internă, într-o măsură tot mai mare. A se vedea cum războiul Hamas-Israel influențează negativ campania electorală a lui Joe Biden (de exemplu, absenteismul masiv al democraților din Michigan la alegerile primare, în semn de protest față de sprijinul administrației Biden pentru Israel), pentru că noul electorat al Partidului Democrat, care conține în mare măsură „minoritățile vizibile”, musulmanii și tineretul cu vederi stângiste, susține cauza palestiniană în timp ce Biden, un „clasic în viață” al politicii externe americane, susține în mod firesc Israelul în fața teroriștilor de la Hamas. Avem un exemplu de intricare extern-intern și în tabăra adversă, unde războiul din Ucraina a dat posibilitatea lui Donald Trump să puncteze în fața unui electorat (conservator) care este tot mai puțin dispus să plătească pentru a ajuta Ucraina în fața agresiunii Rusiei.
3. 3. Cele două dimensiuni ale politicii unui stat, internă și externă, s-au contopit practic într-un compact care definește modelul cultural profund al poporului respectiv („matricea” dominantă politic, măsurată simbolic la alegeri, din patru în patru ani), precum și dinamica accelerată în care se află majoritatea societăților din spațiul occidental, cu tot cu faliile și diviziunile ideologice din interiorul lor. A se vedea, ca exemple recente, cât de adânc au săpat în fundația societăților spațiului euro-atlantic pandemia de Covid-19 sau războaiele din Ucraina și Israel și cum au rupt în două opinia publică aceste agresiuni. De ce? Simplu, pentru că societățile occidentale înseși s-au schimbat și rezonează diferit la provocări, crize și războaie.
4. 4. Nu este așadar o exagerare să spunem că Occidentul și ordinea politică mondială de tip occidental, așa cum le-am cunoscut în epoca postbelică, au fost în mare parte rezultatul politicilor interne și externe ale celor patru partide istorice ale democrațiilor de limbă engleză – Partidul Republican și Partidul Democrat din SUA, respectiv Partidul Conservator și Partidul Laburist din Marea Britanie. Într-o analiză viitoare, ne vom ocupa de Franța și Germania, unde republicanii și socialiștii francezi, respectiv creștin-democrații și social-democrații germani au avut un rol decisiv în modelarea Uniunii Europene și relațiilor transatlantice. Partidele istorice occidentale au produs și, la rândul lor, s-au bazat pe o remarcabilă stabilitate socială, timp de 50-60 de ani.
5. 5. Deși aceste partide și-au avut fluctuațiile lor ideologice înainte de război, uneori chiar foarte mari, după 1945 cei patru giganți ai politicii din SUA și Marea Britanie au întruchipat binoamele tradiționale ale spațiului politic anglo-american. Cele patru partide au exprimat de-a lungul ultimelor generații curentul conservator și curentul progresist, multă vreme centriste, raționale și moderate, puternic concurente între ele dar totuși compatibile și având un set minimal de valori și principii comune, cu punți de comunicare, teme de dezbatere argumentată și uneori chiar interese comune. Între centru-dreapta și centru-stânga, diferențele de nuanțe politice, ideologice, culturale precum și idiosincraziile nu fuseseră niciodată ca între lumi total opuse, care se dușmănesc de moarte. Așa ni ve lom aminti din anii ‘50, ‘60, ‘70, ‘80, până spre sfârșitul anilor ’90, cu teme și accente specifice fiecărui deceniu. Existau, desigur, diferențe între aceste partide istorice, și așa era normal să fie în societățile pluraliste politic. Dar și unele, și celelalte promovau în esență același mare trunchi de gândire politică occidentală, capitalistă, liberală și democratică (cu ramificațiile aferente), pe baza căruia s-a fundamentat ordinea mondială post-1945, cel puțin în „lumea democrațiilor liberale”.
6. 6. Etapa inițială a globalizării, de la Vest la Est (1970-2000), o globalizare economică, tehnologică și culturală de limbă engleză, datorată în mare parte SUA și Marii Britanii, să o numim „globalizarea de tip Coca-Cola, a rockului, electronicii, internetului și erei digitale”, a avut suportul politic deplin al celor patru mari partide istorice americane și britanice. Fluxurile de influență globală și-au inversat demult sensul. Etapa actuală a globalizării, dinspre Orient spre Occident (după anii 2000), bazată pe o migrație masivă orientală în Vest, pe exporturi de mărfuri ieftine asiatice, cartiere ghetoizate, natalitate crescută și schimbarea proporției raselor și religiilor în metropolele din Vest, islamizare moderată sau radicală și chiar racolare de adolescenți din generațiile a doua și a treia pentru rețelele teroriste din Orientul Mijlociu, influență culturală și educațională orientală, iliberală, o „globalizare de tip shaorma”, toate acestea s-au asociat – întâmplător sau nu – cu avatarurile și incapacitatea celor patru mari partide din SUA și Marea Britanie de a menține principiile esențiale ale modelului lumii occidentale, model care a cunoscut gloria în secolul XX – capitalismul, piața liberă, competiția, meritocrația, apărarea libertăților, lupta împotriva dictaturilor și regimurilor autoritare, fie ele comuniste sau de tip junta militară.
7. 7. De la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, această țesătură articulată și performantă a gândirii politice occidentale, rezultată dintr-o bază solidă, educată și relativ consensuală a societăților vestice, a început să se destrame. Migrația orientală masivă, efectul nociv al rețelelor sociale, declinul culturii muncii și educației temeinice și glisarea spre cultura populistă, superficială, consumeristă și asistențială, cu nenumărate pretenții și beneficii sociale acordate unei populații din ce în ce mai leneșe, mai comode și mai puțin dispusă să muncească și să facă efort intelectual, plus războiul hibrid purtat de Rusia și China în ultimii 15-20 de ani, prin exploatarea libertății de exprimare totale a societăților occidentale și a „idioților utili”, au născut un curent contestatar distructiv, compus din două facțiuni radicale care se unesc în obiectivul lor anti-sistem comun – progresismul radical și ultraconservatorismul. Marxismul și fascismul au reapărut așadar în variantele „neo”, după deceniile de convergență ideologică postbelică de care vorbea Daniel Bell în volumul The End of Ideology (1960). Pe scurt, trăim de peste două decenii o epocă de reideologizare, radicalizare și polarizare, asociate cu atrofierea centrismului.
8. 8. Din nefericire, deteriorarea calității democrației în spațiul occidental atrage și consecințe nefaste pentru ordinea mondială. Criza marilor partide americane și britanice, ca și a celor franceze și germane, intrate pe mâna unor lideri slabi, fie gerontocrați cu început de senilitate sau miliardari „duși cu pluta”, fie mediocri intelectual (tipul european de funcționar public „politic corect” intrat în partid sau al jurnalistului spumos care și-a folosit notorietatea de la televiziune pentru a face carieră politică), a dus la un Occident fără viziunea, ambiția și instrumentele supremației, fără o strategie de putere și de competiție cu lumea regimurilor autocrate și fără voință de luptă. Desigur, se poate spune că aceste partide își reprezintă în mare parte electoratele specifice, conservator și progresist, care au glisat spre simplificări ideologice și spre mize interne.
9. 9. Capacitatea redusă a Vestului de a combate curentele populiste interne anti-sistem, de dreapta și de stânga, se reflectă în capacitatea redusă de a mai apăra valorile liberale clasice, democrația, dreptul internațional, precum și în teama, comoditatea sau chiar lașitatea de a înfrunta ferm, decisiv, acțiunile axei anti-occidentale Rusia-China-Iran-Coreea de Nord, aflată în plin proces de creștere a agresivității și intimidărilor pe plan internațional.
10. 10. În prezent, oamenii politici occidentali par mai degrabă tentați să se conformeze „vocii poporului”, să spună și să facă ce cred partidele că așteaptă electoratul lor de la ei, neavând anvergura intelectuală și politică (cu câteva excepții) de a propune soluții și viziuni proprii de dezvoltare sau chiar de a-și contrazice, cu argumente, alegătorii. Nimeni nu vrea să riște în politică și să se opună curentului majoritar al alegătorilor partidului său. Conformarea la așteptările bulei este mai comodă și mai benefică. Este principalul motiv pentru care dispare centrismul, criticat deopotrivă și dinspre dreapta, și dinspre stânga. Centrismul și moderația vin cu nuanțe, subtilități de evaluare și interpretare și tonuri intermediare, nu îți livrează satisfacția imediată de a auzi ce voiai să auzi, fiind de multe ori incomode pentru oamenii cu minți înguste și înfierbântate, calate pe câte o matriță discursivă, militanți care știu puțin dar cred că știu totul (definiția sfertodocților) și ca atare nu sunt dezirabile pentru marile curente ideologice de pe rețelele sociale. Cum se poate ieși oare din capcana populismului, care pare să fie forma finală, suicidară, a democrației?

*

Capcana gerontocrației și dependenței candidaților de sume uriașe de bani a distrus practic cele două mari partide americane, transformându-le în caricaturi ale versiunilor lor credibile, decente și rezonabile din deceniile trecute.

Alegerile primare mai mult încurcă decât ajută în prezent, fiind un factor de eliminare a candidaților ceva mai tineri, a celor moderați și centriști, care nu mai găsesc suportul votanților furioși de la baza partidului. Este mai mult decât evident că, printre reformele necesare ale îmbătrânitului și abuzatului sistem politic american, renunțarea la alegerile primare ar fi unul din punctele cele mai benefice, alături de renunțarea la sistemul FPTP (first-past-the-post sau „învingătorul ia totul”) și introducerea metodei reprezentării prooporționale, care ar duce foarte probabil la apariția mai multor partide și la nevoia de coaliții, negocieri, compromisuri raționale. Ideea că se „ascultă vocea poporului” nu a făcut decât să avantajeze candidații foarte cunoscuți în politica americană (vezi cazul Biden, politician din anii 1970) sau candidații histrionici, complet inculți politic și inepți în ideile exprimate (cazul Trump). Se cultivă astfel, prin alegeri primare, populismul radicalizat ideologic, intransigent, și diferitele forme de „miliție a gândirii” intrate în canoane tot mai rigide și simpliste, de genul celor pe care poți să le livrezi pe rețelele sociale în maxim 5-10 cuvinte, unui public care nu mai citește cărți. Fiecare tabără își demonizează adversarii într-o sărăcie de cuvinte decepționantă, prin crearea unei imagini-șablon care se dorește absolut inacceptabilă a celor care nu gândesc la fel – „globaliști” versus „naționaliști (suveraniști)”, „atei” versus „creștini”, „neomarxiști” versus „neofasciști”, „gays” versus „rednecks” etc. Nu mai este loc de nimic între aceste etichete care sunt destinate să atragă oprobriul camarazilor de bulă față de cei din bula opusă.

SUA. Pe 5 noiembrie, se vor înfrunta pentru a doua oară aceiași doi vârstnici, deveniți în prezent șocant de vulnerabili fizic și mental, unul de 82, celălalt de 78 de ani. Ei patronează două mari curente de opinie, unul progresist, celălalt conservator, radicalizate în mare măsură. Joe Biden este categoric mult mai rațional politic, mai experimentat și mai cunoscător decât Donald Trump, dar asta nu ajută prea mult la calitatea dezbaterii politice americane, pentru că nu mai există demult nicio dezbatere, ci doar monologuri care au menirea „să desființeze” opțiunea adversă. Nicio figură nouă nu a putut să spargă acest baraj al alegerilor primare în cele două partide, neavând suficiente resurse pentru a pătrunde în mintea unui electorat stresat, aproape nevrozat, care nu mai are timp de nimic și se informează frugal, „la botul calului”, din postări isterice pe rețelele sociale și emisiuni tot mai lipsite de substanță, la televiziuni tabloidizate.

Partidul Republican este astăzi captivul lui Donald Trump. Este limpede de ce și cum s-a ajuns aici. A avut loc o reacție supradimensionată („overreaction”) a americanilor neasistați social (în 2016 s-a vorbit de „white working class”, deși conceptul este restrictiv) la sentimentul că „își pierd habitatul” – în sensul de mod de viață tradițional și beneficiile aferente – în fața unui val de schimbări, imigranți, scumpiri etc. care le transformă în rău viața pe care le plăcea să o trăiască acum 20-30 de ani. Dorința lor este „să-și ia țara înapoi”, să se întoarcă la ce cred ei că ar mai putea fi viața tradițională americană în secolul al XXI-lea, chiar dacă își fac iluzii. Acum 20-30 de ani, un muncitor din industria autovehiculelor, de exemplu, se considera parte a clasei mijlocii americane, în timp ce astăzi sunt multe șanse să îl descoperim în rândul celor care se zbat în pragul sărăciei.

Pe de altă parte, forțarea dogmelor progresiste de către democrați și promovarea insistentă a minorităților și „corectitudinii politice”, de multe ori împotriva criteriilor de muncă și merit, uneori chiar de bun simț (a se vedea cazul recent al fostei președinte antisemite de la Harvard University, ajunsă în acea poziție de mare prestigiu pe criterii ostentativ identitare, pentru că era femeie și negresă, pentru că în mod evident niciun bărbat alb la nivelul ei mediocru nu ar fi ajuns rector la Harvard), dincolo de capacitatea de înțelegere, suportabilitate și adaptare a famiilor americane obișnuite și-a avut, bineînțeles, partea ei de contribuție la contrareacția conservatoare puternică la care asistăm din 2016 încoace. Faptul că, adițional, mișcarea evanghelică și-a găsit aici un cuib politic ideal nu este decât o asociere care potențează efectul de radicalizare a conservatorilor americani din ultimele două decenii. Da, o parte a votanților republicani sunt niște bigoți, se știe bine și acest lucru.

Pe plan extern, spectrul unei noi guvernări a lui Donald Trump trezește îngrijorări severe în întreaga lume occidentală – îngrijorări cu privire la relațiile transatlantice cu puterile europene (Germania, Franța, Marea Britanie), îngrijorări cu privire la viitorul NATO și respectarea Tratatului din 1949, îngrijorări cu privire la oprirea sprijinului militar pentru Ucraina, îngrijorări cu privire la eventuale înțelegeri cu Vladimir Putin legate de sfere de influență și la o „nouă ordine de securitate europeană”, în schimbul unei păci nedrepte în Europa de Est, care să avantajeze Rusia agresoare.

Partidul Democrat, la rândul său, a intrat în criza erei Biden deși știa clar, încă din momentul în care Biden a câștigat greu în 2020 în fața lui Trump, că aici se va ajunge. Este foarte dificil să schimbi candidatul, când ai președinte în funcție, deși realizezi, fără cel mai mic dubiu, că Joe Biden efectiv nu are cum să mai ducă încă un mandat de patru ani în deplinătatea puterilor și în condiții optime pentru această funcție, presupunând că ar mai putea câștiga încă o dată, deși are în prezent o rată de aprobare de doar 38%.

Oare ia cineva serios în considerare la Washington, în conducerile celor două partide, că SUA ar putea rămâne fără președinte în mandatul următor, indiferent că e vorba de Biden (82+4) sau de Trump (78+4), depinzând astfel în continuare de prestația vicepreședintelui desemnat în ianuarie 2025? Sunt oare, acestea pe care le trăim, vremuri atât de liniștite în lume încât SUA să își permită luxul de a rămâne fără președinte sau având unul cu mințile rătăcite, la jumătatea mandatului? Ambii candidați încep să facă deja confuzii care pot fi considerate benigne pentru un bunicuț din parc, dar periculoase pentru șeful puterii executive a SUA, prima mare putere a lumii. Chiar și contraargumentul auzit tot mai frecvent că „nu contează persoana în sine a președintelui”, că deciziile strategice ar rămâne oricum pe mâna unor instituții puternice și a unor oameni supercalificați, responsabili și lucizi, din umbră (consilieri, strategi, generali etc.) tot nu este în măsură să liniștească îngrijorările. Discreditarea funcției de Președinte al SUA ar fi o uriașă pierdere de prestigiu pentru lumea liberă. Iar partidele istorice americane joacă un rol major în apariția acestei crize.

Urmează așadar un mandat prezidențial plin de pericole, în ambele variante. Nu ne dorim decât să trecem cu bine peste el și să ne vedem cât mai repede la alegerile prezidențiale americane din 2028, fără daune majore ale ordinii mondiale, cu noi candidați din partea ambelor partide, de data aceasta adecvați.

Marea Britanie. Foarte probabil, alegeri generale la începutul verii (sfârșit de iunie – început de iulie) sau în septembrie. Laburiștii conduc detașat în sondaje, dar ambele partide care pot da premieri la Londra au trecut și trec printr-o criză de identitate politică, doctrinară și programatică importantă.

La Conservatori, care au intrat în turbulențe ideologice majore după Brexit și încă nu își pot reveni (probabil, din orgoliul de a-și recunoaște greșeala gravă de atunci), se vorbește tot mai intens de varianta aducerii ca lider a aventurierului politic populist de dreapta Nigel Farage, plecat din partid în 1993, fost lider UKIP și mare susținător al Brexitului la referendumul din 2016. Probabil, pentru a duce dezastrul politicii conservatoare până la capăt. Scurta epocă a simpaticului Rishi Sunak se va încheia curând, peste doar câteva luni, iar apoi va urma Congresul Partidului Conservator, spre sfârșitul anului sau începutul anului viitor. Perspectivele pe termen scurt și mediu nu arată bine pentru „partidul albastru” britanic (cândva un templu al înțelepciunii politice din insulă), tot mai tentat să o apuce pe drumul absurd al „partidului roșu” american.

Laburiștii au trecut și ei prin epoca penibilului socialist Jeremy Corbyn, crezând că în felul acesta, cu o poziționare de tip marxist care să se opună ostentativ conservatorismului și economiei capitaliste, pot câștiga credibilitate în societatea britanică în care a fost inventat… capitalismul. S-au făcut doar de râs, atâta tot. Sub conducerea noului lider, avocatul Keir Starmer, lucrurile par ceva mai rezonabile ca poziționare a conducerii, dar rămâne mult de corectat în a reajusta așteptările stângiste ale electoratului asistențial laburist, malformate atât de grav în timpul mandatului lui Corbyn. Între Tony Blair, de exemplu, și Jeremy Corbyn părea să fie o distanță astronomică, la fel ca între două lumi și două secole diferite, însă cu varianta mai evoluată în urmă și cu cea în declin mai recentă.

Principala provocare pentru Starmer, înainte de confruntarea electorală cu dreapta conservatoare, este chiar „reforma propriului electorat” laburist și aducerea acestuia spre centru.

De ce s-or fi deplasat conservatorii și laburiștii britanici atât de mult spre dreapta și, respectiv, spre stânga, părăsind centrul politic? Poate tocmai pentru că în lumea rețelelor sociale care a pus stăpânire pe societățile de astăzi, nu mai există votanți centriști, ar fi răspunsul cel mai simplu și mai logic, dacă acceptăm că ceva mai este logic.

Peste câteva luni, vom afla rezultatele alegerilor cruciale din 2024 și direcțiile în care se vor îndrepta democrațiile occidentale. Este cu atât mai relevant cu cât aceste alegeri au loc într-un context exploziv, în care în vecinătățile geopolitice ale UE au loc două războaie care riscă să se extindă în regiunile respective iar alte războaie pot începe în lume, privirile fiind îndreptate spre Asia. _Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro