Imaginile extraordinare de la Alba Iulia care n-au mai ajuns în atenția oamenilor, la finalul unei zile pline de proteste, huiduieli și îmbrânceli

Ziua Națională de 1 Decembrie a fost, anul acesta, unică prin nivelul tensiunii și polarizării. Chiar și manifestațiile „contra” au fost separate una de cealaltă. Fotoreporterul Cosmin Bumbuț a avut răbdare și, când ceea ce ne separă s-a domolit, el a surprins imaginile acestea. 

La ora 8 și jumătate seara, fotoreporterul Cosmin Bumbuț s-a uitat la cetatea Alba Iulia, dinspre cartierul Recea. În sud curgea Mureșul, în față se vedeau zidurile cetății medievale. Departe, dincolo de norii joși care au stat toată ziua pe cer și au anulat zborul avioanelor militare, se ghicea întunericul profund al Munților Apuseni, spre Abrud și Roșia Montana.

Cum s-a simțit tensiunea la Alba Iulia

A fost o zi încordată de 1 Decembrie, la Alba Iulia. „Am simțit privirile oamenilor, ori de câte ori făceam fotografii, în Cetate”, a spus Bumbuț. Organizatorii au stat în tensiune, cetățenii au stat în tensiune, protestatarii în haine populare veniți din București, la mai multe marșuri de protest separate, au stat la rându-le în tensiune. Oamenii sunt egali și fiecare are dreptul să manifesteze pentru ceea ce consideră adevăratul sens al istoriei.

Uneori s-a huiduit, au fost și îmbrânceli cu jandarmii.

„Libertate” pe mai multe voci

Pentru că nici natura umană și nici orașele nu suportă însă atâta neliniște, ziua de la Alba Iulia a avut și momente de detensionare, de pozne involuntare. Într-unul dintre colțurile cetății, povestește Cosmin Bumbuț, s-au recreat, cu actori, scene de la Marea Adunare Națională din 1918. Domni îmbrăcați în haine de epocă citesc documentele timpului. 

Ei rostesc adevărurile întemeierii statului nostru din Proclamația de la 1 Decembrie: egalitate, libertate și consensul de a trăi după legi precum în „cele mai avansate state industriale din Apus”. La un moment dat, câțiva protestatari, rătăciți de ai lor, nimeresc în scenografia istorică. 

Bucuroși de atâta asistență, cu un megafon impresionant în mână, ei încep să strige „Libertate! Libertate!”. Spectatorii, care veniseră pentru recreerea momentelor Marii Uniri, se foiesc, revoltați. Măi, oameni buni, le zic ei protestatarilor, același lucru îl spun și actorii, „Libertate”, de ce e nevoie să țipați? 

După o clipă de confuzie, oamenii cu megafoanele s-au relaxat. Au lăsat mâna cu megafonul jos. Au ieșit din mânia cotidianului și au intrat în cererile, nu mai puțin exigente, ale istoriei. 

Când pleacă autocarele

„La ora trei, patru, autocarele au plecat”, spune fotoreporterul Cosmin Bumbuț. În luna cu cele mai scurte zile ale anului, lumina a scăzut deja. Obosiți și înfrigurați, oamenii au luat în piept, în mașini, drumul lung al Bucureștiului. S-au construit ceva autostrăzi, dar nu pe toată ruta. Mai ales la revenirea din zilele libere, e groaznic de aglomerat. „În realitate, viitorul cuprins în Proclamaţia de la Alba Iulia este unul care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată”, după cum a observat profesorul Ioan Stanomir. 

Și peste oamenii rămași în oraș, frați cu cei plecați, a coborât frigul. S-a făcut aproape liniște în vechea localitate a castrului roman Apulum, apoi cetate a prinților transilvăneni și epicentrul nașterii României moderne.

Final de zi

E ca atunci când, dintr-o destinație turistică de un prestigiu imens, pleacă bărcile sau autocarele venite peste zi. În locul cohortelor exuberante de oameni, rămân străzile goale. Se lasă seara. 

Numai că aici, la Alba Iulia, nimeni nu e în vilegiatură. Sau, dacă suntem turiști, suntem toți vizitatori care ne îmbrâncim, mânioși și neconsolați, pe corabia propriei noastre istorii. Am ars cam tot ce era de ars pe punte. 

Vasul Proclamației de la 1 Decembrie pare că s-a împotmolit, fără să vrem să ne mai vorbim unii altora. 

Când a privit de la distanță cetatea, fotoreporterul Cosmin Bumbuț a văzut că, dintr-o dată, dintre ziduri s-au înălțat stropi de lumină. 

Au început jocurile de artificii. Culorile sunt cele pe care le cunoaștem cu toții: roșu, galben și albastru. Orașul s-a dezvăluit, iar lumina a arătat ca un catarg cu pânze, o construcție care străpunge cerul în continuare înnorat. Fără catarg, nicio corabie nu ajunge nicăieri. 

L-am întrebat pe Cosmin Bumbuț cum s-a simțit când a făcut fotografiile. A zâmbit. „Dacă mă întrebi dacă m-am simțit mai român, să știi că am vrut doar să combin bine cadrul, să-mi fac bine treaba”.