Imigrant in Germania: Foarfeca inegalitatilor sociale si de sanse sfarteca locomotiva Europei

In timp ce managerii de varf si comilitonii lor incaseaza milioane, pe succes sau chiar pe esec, cei mai multi oameni de rand din Germania se bucura sa poata trai macar, din salarii. Incepand cu anul 2000, o prapastie tot mai adanca s-a deschis intre veniturile pe cap de locuitor, din tara considerata altadata model de „capitalism social”. Specialistii si unii politologi vorbesc de „lipsa de dreptate” si de „marea prapastie” dintre casta alesilor si marea masa a populatiei. Copiii nascuti in ghetto-uri sau medii sarace, din familii de nemti, dar mai ales de imigranti, sunt neoficial condamnati la ratare si trai mizer.

Aroma de paine neagra

Dragos s-a nascut in Romania, insa scoala a facut-o in Germania. E de 18 ani aici si abia mai ingana limba materna. Parintii lui au lasat in urma Bucurestiul asaltat de mineri in primavara lui 90, cu un gand de mai bine. Mai binele a fost un ulterior divort, doua posturi modeste, datorii la banci. A ramas speranta in Dragos si viitorul lui.

Dupa o ratata incercare in structurile militare, bine platite, dar si riscante, ale statului german, lui Dragos i-a cam trecut pofta de aventura si a intrat „in paine”. La propriu, caci lucreaza intr-o brutarie, se scoala la trei noaptea si adulmeca zilnic aroma de chifle proaspete si de banuti cam putini.

A gresit el, sau parintii lui, pe undeva? Nu prea. Sanse si sorti similare impartasesc milioane de tineri in Germania, carora parintii nu le pot croi, de mici, un CV de elita.

Inegalitatea luata la bani marunti

Markus Grabka e omul care „cauta Germania in portmoneu”. Este economist la Institutul german pentru cercetari economice (DIW) din Berlin. In fiecare an, DIW analizeaza, pe esantioane reprezentative, conditiile de viata ale cetatenilor de pe teritoriul federal. Parametrii sunt simpli: cat castiga acestia, ce impozite platesc, unde locuiesc, cat platesc chirie, la ce scoala merg copiii lor si ce economii au puse deoparte.

Din raspunsurile acestora si studiile de caz concrete, reiese „cum le merge cetatenilor” si se poate calcula „coeficientul de inegalitate”, prin care specialistii masoara diferenta dintre bogati si saraci.

Multa vreme, situatia in Germania a fost stabila, graficul evolutiei veniturilor, raportat la clasele sociale, a mers pe linii paralele. Politica „mijlocului de aur” functiona, sociologii vorbeau, pe buna dreptate, de „respectarea unei balante fundamentale”.

Iata insa ca, in mileniul al treilea, coltii foarfecii se casca din ce in ce mai mult. Raportat la anul de referinta 1992, in anul 2000, venitul real mediu al varfurilor (reprezentand 10% din populatie) a inregistrat o crestere de 12%. Cei mai saraci 10%, au avut o crestere de venit mediu de 6%, toata lumea parea multumita.

In anii care au urmat, foarfeca veniturilor si-a deschis gura enorm, ajungand in 2007 la o diferenta de peste 43 de procente. Saracii au saracit cu 13%, bogatii s-au imbogatit cu 31%. In timp ce patura celor superbogati, reprezentand 10% din populatia Germaniei, detine 60% din averea federala concretizata in capital bancar, imobiliar si de actionariat la bursa, populatia cu venituri modeste nu are decat…datorii. Studiul a fost publicat de DIW si preluat de publicatia Spiegel, in decembrie 2007.

Punct pe nesiguranta

Problematica a declansat in mass-media germana, dar si la nivel politic, aprinse dezbateri. Stanga propune un nivel minim de salarizare, dreapta se sprijina pe lobby liberal. Presedintele Germaniei, Horst Koehler atinge diplomatic problema, printr-un apel deschis la „libertate si responsabilitate”.

El considera ca accentuarea diferentelor la nivel de venit, in consecinta sociale, ar duce la situatia in care „multi oameni se simt nesiguri”, ceea ce impune o conduita responsabila a patronilor si managerilor de firma.

„Cine cere angajatilor respectarea unor masuri de austeritate, trebuie insusi sa se intrebe, de doua ori, daca este adecvat sa isi acorde lui insusi, cresteri salariale generoase”, mai spus Koehler.

CEO si grasele lor premii

Tocmai la aceasta se refera dezbaterea actuala din Germania: unii manageri si CEO primesc salarii anuale de milioane de euro, indiferent daca prestatia lor e buna sau rea.

In eventualitatea unei prestatii defectuoase la nivel de management, exista riscul pierderii postului, urmat insa de o grasa compensatie, stipulata in contract. Tot aceste contracte, abil formulate si secretizate, tin spatele varfurilor manageriale, in cazul unor decizii gresite, care pagubesc firma. Pe sume serioase, firmele de asigurari platesc „riscul decizional”, insa asigurarea este platita tot de firma, si nu din buzunarul „prostului” manager.

Adesea, slabul manageriat se datoreaza si faptului ca CEO are in vedere mai mult profitul propriu, decat pe cel al firmei sau concernului in care este angajat la varf. Strategii si actiuni riscante pe piata de bursa sau afaceri, sunt lansate de CEO, pe termen scurt, sub chip de „bombe inovative” sau strategice.

Acestea asigura o explozie de profit al firmei pe termen scurt si, in consecinta, managerii isi pot incasa grasele „premii de succes”, argumentate cu scurtele lovituri la bursa ce fac actionariatul firmei sa saliveze de placere.

Miliardarii la control

Pe termen lung insa, aceste manevre manageriale de tip „loveste si fugi” duc la pierderi de profit in firma, nu sustin inovatia si cercetarea cu bataie lunga. Ele se finalizeaza, indeobste, cu reduceri masive de personal -deci de costuri-, care sa aduca firma, din nou, in zona cifrelor negre.

Pe de o parte, infloresc smecherii cu papion, angajati pe contracte stipulate in cadrul legal -asa deficitar, cum este el- si recompensati cu salarii cu sase zerouri. Pe de alta parte, fraierii o trag, pe salarii de cativa euro pe ora, primiti pentru munci de jos, frustrante si abrutizante.

Pentru unii, o lume de zahar, pentru altii mizerie si griji. Suna leninist? Chiar ca nu e. Din pacate, lacomia rechinilor economici si parvenitilor aduc in actualitate gandul nedreptatii, din ce in ce mai evidente, nu numai in Germania.

Poate ca nemtii sunt printre primii decisi sa se confrunte, frontal si public, cu aceasta problema. In Franta lui Sarkozy, ghetto-urile cu declasatii sortii mocnesc si ele sub jar. In Federatia Rusa, 38 de miliardari fac cartile, in cadrul unei strategii conform careia, „38 de miliardari sunt mai usor de controlat, decat cateva sute de milionari”. Exemplele de tari ar putea continua.

Copii care nu joaca golf

Coltii foarfecii inegalitatii de venit taie, inevitabil, si la nivel social. Pe langa infractionalitatea crescanda, mai ales in randul tineretului -a carei sursa evidenta este saracia si comparatia cu imagini din lumea de zahar-, apare efectul ratarii. Un copil nascut intr-un mediu sarac -chit ca, in Germania, cuantumul saracie are alte valente decat in Romania sau Bangladesh- e o victima sigura a inegalitatii de sanse.

Scoala si educatia pe care si le poate permite, graba cu care incearca sa fie pe picioare proprii, pentru a nu mai depinde de familia nevoiasa, optiunea „de avarie” pentru banul castigat usor, in medii interlope, fac ca teen-agerii de azi, din Germania, sa se inhaite volens-nolens, la caruta perdantilor, al caror orizont de asteptare si realizare profesionala e automat circumscris. Nu tu scoala internationala, nu ore de pian sau de golf, nu relatii in casta sus-pusilor, no sugar-world.

Egalitatea de sanse este, in zilele noastre, un principiu la fel de important ca multe altele care fundamenteaza reperul organizatoric social si statal, numit democratie. Se bate toba puternic pe el, insa se aplica foarte putin, cand cineva vrea sa sara peste gardul despartitor de caste. Un gard batut in cuie, in titluri, in mosteniri, relatii si legi nescrise ale „cui are voie sa intre in club”.

Personal, nu cred ca regula de club vrea sa fie stricata in Germania, sau aiurea. Mai degraba cred, ca politicul de stanga german incepe sa iasa mai puternic pe ring si ca dreapta si centrul nu mai pot, nici ele, inchide ochii la dezechilibrul iminent, care ameninta linistea de pe terenul de golf.