In interesul cui joaca Victor Ponta? Ce spun cifrele despre legalizarea plicurilor din spitale

Să nu ne mai ascundem după deget. Propunerea lui Victor Ponta de legalizare a plicurilor din spitale, aşa cum a fost ea formulată marţi de premierul României, este în interesul unei singure categorii din populaţie. Nu în interesul pacienţilor, nici al rezidenţilor, nici al medicilor obişnuiţi din spitalele de provincie.

Este strict în favoarea acelei minorităţi medicale, extrem de influente, care câştigă legal 10.000 de Euro pe lună (vezi cifrele oficiale aici) şi încă odată pe atât din plicurile ilegale. Subiectul este foarte delicat pentru că cere luciditate, nu politicianism sau artificii emoţionale.

Cele trei condiţii de legalizare a plicurilor, aşa cum au fost enunţate de Victor Ponta, sunt:

Actul medical „să nu fie condiţionat de medic” – se pune întrebarea cum vor determina autorităţile dacă există sau nu condiţionare? În realitate, cazurile în care medicul condiţionează explicit sunt rare.

De cele mai multe ori mecanismul este mult mai subtil, similar celui descris chiar în motivaţia Înaltei Curţi: „personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare a supus pacientul oricărei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze, inclusiv prin menţinerea în cadrul unităţii sanitare la nivel de zvon public, prin lipsa oricăror acţiuni de combatere, a faptului că pentru acordarea serviciilor medicale este necesară efectuarea de plăţi de către pacient”. Nu trebuie să fii jurist sau mare specialist ca să ştii că aşa funcţionează lucrurile în spitalele româneşti. Trebuie doar să fii pacient într-un spital românesc obişnuit, nu într-o clinică de lux din Turcia.

„Să fie după încheierea actului medical” – din nou se pune întrebarea cum vor afla autorităţile când s-a dat plicul? Mai ales că obiceiul este ca majoritatea plicurilor să se dea înainte de începerea tratamentului – în 60% din cazuri.

Cât de ridicolă este această condiţie care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea dură a spitalului românesc! Doar prin schimbarea momentului acordării plicului un act imoral va deveni unul moral? Iertată să-mi fie comparaţia, dar „înainte sau după” e un criteriu care face diferenţa în bordeluri, nu în spitale.

„Să fie declarate, aşa încât să fie şi fiscalizate” – acesta este singura condiţie, din cele trei menţionate de Victor Ponta, care merită o discuţie serioasă. Din nou se pune întrebarea cum vor afla autorităţile dacă medicul nu va declara primirea plicului?

Există două răspunsuri posibile la această întrebare, ca şi la cele două similare de mai sus:

• Prin montarea de aparatură de supraveghere în spitale – imposibil întrucât se încalcă confidenţialitatea relaţiei medic-pacient.

• Prin posibilele delaţiuni ale pacienţilor sau colegilor medici – variantă care ar funcţiona chiar împotriva principiului recunoştinţei pacientului pe care s-ar baza toată această arhitectură.

Mai exact: eu-pacientul îi dau medicului un plic pentru că-i sunt recunoscător. Să spunem că, telepatic, aflu că medicul nu a declarat plicul. Mă voi transforma eu, pacientul recunoscător, într-un Javert fără scrupule care-şi toarnă vindecătorul?

Aşadar tot eşafodajul de mai sus depinde de bunăvoinţa medicilor care vor alege dacă declară sau nu plicurile. Căci e imposibil să concepi un mecanism de control serios care să ţină cont de cele trei condiţii enumerate de Victor Ponta. Dar guvernul Ponta iese câştigat şi într-o situaţie şi în cealaltă.

În primul rând nu-i supără pe marii „domni profesori” care au făcut averi imense în România chiar din aceste plicuri: în 2013, în Bucureşti, un plic dat pe secţia de chirurgie a avut în medie o valoare de 275 de Euro. La o medie de trei operaţii pe săptămână, un chirurg bucureştean care acceptă plicuri obţine un venit de 3300 de Euro pe lună. Şi vorbim doar de o medie, nu de acele somităţi pentru care „scorurile” sunt mult peste 300 de Euro.

Acordând acestor „domni profesori” (îi numesc generic astfel, fără să omitem că există şi personalităţi în medicina românească caracterizate de multă onestitate) libertatea de a declara cât vor şi ce vor, politicienii guvernului Ponta îşi asigură în continuare sprijinul sau non-combatul lor în anul electoral ce urmează.

Statisticile existente, care oferă cifre mult subestimate, evaluează piaţa plicurilor la 25 milioane de euro doar în Bucureşti (pentru anul 2013) şi la peste 300 de milioane de euro în toată ţara. O grămadă de bani. Dacă vor începe să se plătească taxe fie şi numai pentru o parte din aceste plicuri, guvernul va face rost de o sursă financiară suplimentară binevenită.

Practic, guvernul Ponta nu dovedeşte acea tărie managerială mult solicitată de vocile lucide din sistem: să mărească bugetul Sănătăţii româneşti (care este cel mai mic procentual din Europa, chiar şi în urma Albaniei) pe seama scăderii banilor din marile puşculiţe de hoţii politice (Transporturile fiind doar un exemplu). Cei care vor suporta măririle salariale din Sănătate vor fi tot pacienţii, guvernul Ponta urmând doar să se laude cu asta.

DE CE MENŢINEREA PLICURILOR, ÎN VARIANTA PREZENTATĂ DE VICTOR PONTA, ESTE NOCIVĂ ATÂT PENTRU PACIENŢI, CÂT ŞI PENTRU MEDICII OBIŞNUIŢI?

Să lăsăm din nou să vorbească datele, nu impresiile.

Deşi teoretic beneficiază de o asigurare medicală atotcuprinzătoare, românii sunt europenii care se împrumută cel mai des şi îşi vând cel mai frecvent din bunuri pentru a reuşi să-şi acopere cheltuielile legate de sănătate. Doar ucrainenii sunt mai împovăraţi decât noi. Chiar şi în SUA capitalistă fenomenul poartă denumirea de „faliment din motive medicale” şi este considerat complet imoral, simptomul unei societăţi incapabile să manifeste o minimă solidaritate cu cei loviţi de boală. Menţinerea plicurilor va întări existenţa acestui fenomen.

Segmentul din populaţie care dă plicuri este în special cel al clasei mijlocii. Clasa mijlocie din România plăteşte astfel o taxă dublă pe sănătate, fiind defavorizată de acest sistem comparativ cu toate celelalte categorii sociale din România. Faţă de clasa mijlocie, bogaţii României dau mult mai rar plicuri pentru că ei se tratează doar în spitalele private, acolo unde totul este fiscalizat.

Cei mai săraci din România sunt şi ei defavorizaţi de sistemul plicurilor. Toate studiile existente arată că ei dau mult mai rar plicuri, dar nu pentru că ar fi scutiţi de ele, ci pentru că îşi amână prezentarea la medic „de frica plăţilor informale” până când ajung într-un stadiu grav al bolii. Asta înseamnă de obicei atât un prognostic mai rău, cât şi costuri mai mari de tratament.

Plicurile stimulează şi risipa din sistem. Cel mai rar se dau plicuri la medicii de familie şi cel mai frecvent specialiştilor din spitalele mari. În toată Europa se iau măsuri de stimulare a medicinei preventive, dependentă de medicul de familie care, de aceea, este din ce în ce mai motivat de către autorităţi. Prevenţia e nu doar mai bună pentru pacient, dar şi mai ieftină.

Dar menţinând plicurile, în forma prezentată de Victor Ponta, se continuă stimularea medicilor din spitalele mari, acolo unde duratele de internare în România sunt printre cele mai lungi din ţările UE, generând şi costuri mai mari şi inutile. Ce pacient „se simte” cu plicul dacă e tratat doar în ambulator, în loc să fie internat?

Nu în ultimul rând, menţinerea plicurilor în varianta propusă de Victor Ponta îi dezavantajează chiar pe medicii de care România trebuie să aibă foarte mare grijă: generaţia de mâine, cea a rezidenţilor şi specialiştilor care sunt vânaţi astăzi de statele europene mai bogate sau cu guverne mai competente. Această categorie primeşte foarte rar plicuri şi, atunci când asta se întâmplă, ele au un conţinut simbolic.

Cei care contestă necesitatea măririi substanţiale a salariilor medicilor uită un lucru foarte important. În prezent, pe piaţa europeană statele se concurează acerb pentru a atrage această categorie profesională înalt calificată. Spre deosebire de profesori sau poliţişti, un medic pregătit în România poate lucra oriunde în Europa.

Suntem aşadar pe o piaţă liberă, iar dacă lucrează în interesul pacienţilor români Guvernul (oricare ar fi el) trebuie să facă tot ce e posibil să-i păstreze în ţară pe cei mai motivaţi şi bine pregătiţi medici dintr-o generaţie. E ceea ce fac deja autorităţile locale din Spania şi Italia, ai căror medici sunt recrutaţi agresiv de spitale din nordul Europei.

Mărirea cu 25% a salariilor medicilor, urmată de măriri consecutive până la dublarea acestora în 2017, este categoric o măsura benefică, mai ales dacă va fi aplicată diferenţiat (cum a explicat corect Moise Guran aici). Personal nu mă interesează dacă această măsură este aplicată de un guvern condus de PSD, PNL sau UNPR, cât timp ea se întâmplă.

Dar dacă nu este dublată de menţinerea ilegală a plicurilor şi de pedepsirea categorică a medicilor care vor continua această practică în ciuda creşterii salariilor lor, suntem doar în faţa unui populism periculos şi a continuării politicilor de sănătate în favoarea unei minorităţi influente, imorale şi fără scrupule.

Guvernul României este pus astăzi în faţa a două opţiuni. Fie să scrie un proiect legislativ bazat pe cele trei condiţii anunţate de Victor Ponta – varianta periculoasă, imorală şi injustă.

Fie să continue planul de mărire a salariilor medicilor dublat de pedepsirea categorică a celor care mai iau plicuri. Această ultimă formulă a fost aplicată cu succes chiar în ţara unde s-a inventat ciubucul: Turcia. Acolo plicurile în spitale erau foarte răspândite, dar practica a fost mult diminuată în ultimul deceniu datorită introducerii unui sistem de plată suplimentară a doctorilor în funcţie de performanţă. Salariul mediu oficial al medicilor în Turcia a crescut de la 1200 de dolari în 2003, la 4900 dolari în prezent.

Mă mir că domnul Victor Ponta s-a întors din Turcia doar cu o moschee nouă, dar nu a găsit timp să studieze şi acest model de succes.

Toate datele din acest text provin din următoarele studii:

* The performance of public health-care systems in south-east Europe. Friedrich-Ebert Stiftung Romania. June 2014.

* Bucurestenii si sanatatea. Departamentul de Sociologie, SNSPA. 2013.

* Informal payments: from gratitude to corruption. Center for Policy Studies, Central European University. February 2013.

* Informal payments in developing and transition countries. International Policy Centre/World Bank. June 2010.

* Health at a Glance, OECD, 2010 si 2013.