„În locul mult aşteptatului Messia al belșugului american, a apărut un neputincios grefier de falimente”. Războaiele comerciale ale SUA, de la 1890 până acum

Cititorul român a învățat de prin gazete, încă din 1889, sintagma „război comercial”. Trecuseră 12 ani de la independența prin care „bogățiile naturale [ale Principatelor] au fost liberate de păgubitoarea epitropisire turcească”, după cum scria Universul. Țara abia începea să încheie înțelegeri comerciale proprii cu alte țări, nici vorbă să fie târâtă în vreun conflict. Totuși, ziarele scriau impacientate despre „resboiul comercial” franco-italian – și despre cât de „neesplicată era ostilitatea încăpățînată a celor din Paris oricărei învoieli pe baze drepte”. 

Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

În timp, conflictele comerciale – în principal cele „Made in U.S.A.” – au fost subiect de articole publicate în peste 500.000 de pagini de presă românească tipărită. Informații detaliate despre toate acele confruntări găsim ușor în cărți, cronologii, statistici, enciclopedii. Presa vremii adaugă însă ceva prețios datelor factuale. Răsfoind-o, aflăm cum se vedeau lucrurile prin ceața războiului. 

Mai jos, cinci războaie comerciale care au marcat sfârșitul secolului XIX și secolul XX.

1890: Prima febră protecționistă a Americii

Surprinzătoare dedicarea cu care ziarele românești au scris, începând cu 1890, despre prima febră protecționistă care-a scuturat Statele Unite: absolut toate momentele parcurse de legea de majorare a taxelor vamale, de la proiect la promulgare, au fost conștiincios consemnate. 

Pe-atunci Statele Unite traversau ceea ce avea să poarte numele de Gilded Age (n.r- Epoca de Aur). Poate de aici venea fascinația pentru niște taxe vamale care nu afectau în niciun fel micuța economie a României. Sau poate că era vorba doar despre faptul că „informațiunile” veneau prin telegraf, gata scrise – nu trebuia decât să le traduci. (Adevărul a încercat o contextualizare: a adăugat, la finalul articolului în care a listat taxele impuse mărfurilor franțuzești, nemțești, italiene și britanice, această întrebare: „Ce zic economiștii noștri?”).

Războiul vamal inițiat de congresmanul republican William McKinley – „idolul lui Trump”, cum îl numește Wall Street Journal – e văzut azi drept unul distructiv și pentru Statele Unite, aflate pe atunci în tranziția de la o economie agrară la una industrială, și pentru starea de spirit din țară. Scopul legii, care a fost votată într-o epocă cu surplus bugetar, era să protejeze locurile de muncă și economia de concurența unor țări mai puternic industrializate, de exemplu Germania și Marea Britanie. 

McKinley și suporterii lui erau încredințați, în plus, că economia americană trebuie să se autosusțină – și că taxele vamale, una dintre tacticile din arsenalul gândirii protecționiste, sunt cel mai potrivit instrument pentru a o scăpa de importuri. Dacă sună cunoscut, e pentru că Donald Trump predică, încă din anii ‘80, același lucru.

Doar că impunând taxe vamale enorme, de până la 50%, pentru tot felul de produse importate – taxe care conveneau, cu siguranță, marilor industriași americani – republicanii lui McKinley au pornit o morișcă a creșterii prețurilor care nu doar că a lovit cetățeanul obișnuit, dar a stârnit furia fermierilor, care erau frustrați că guvernul protejează doar industria. 

Asta ar fi una dintre lecțiile războiului comercial declanșat de McKinley: țările lovite de taxele tale vor riposta cu propriile lor taxe, care vor lovi în sectoarele economice de care nu te gândeai că trebuie să te ocupi.

În cazul Tariff Act of 1890, țările europene au ripostat fiecare pe culoarul ei, taxând sever în principal importurile de produse agricole americane, de la carne de porc la grâu ori bumbac.

Factura a venit pentru republicani în același an. În toamna lui 1890, partidul a suferit una dintre cele mai dramatice înfrângeri din istorie, pierzând 93 dintre cele 179 de locuri din Camera Reprezentanților (McKinley însuși, congresman de Ohio, și-a pierdut atunci locul; ulterior, a câștigat alegerile prezidențiale de două ori. A fost asasinat de un anarhist la scurt timp după ce și-a preluat al doilea mandat). 

Taxele lui McKinkey n-au avut viață lungă: în 1894, la doi ani după ce republicanii au pierdut și președinția, Lupta scria că „protecționismul nesăbuit și faimosul bill [lege – n.r.] MacKinley trebuiau să producă o reacțiune”. Se lucra, deja, la „o lege liber-schimbistă a manufacturierilor, care are de scop de a răspândi în toată America doctrinele liberului-schimb”. Legea, prin care taxele vamale erau reduse ori eliminate, avea să poarte numele Wilson-Gorman Tariff Act. Ordinea pre-1890 era astfel restabilită.

1930: Cel mai infam război comercial din secolului XX

Trecuseră 40 de ani de la Tariff Act of 1890 când americanii au intrat, din nou, în vortexul protecționismului. Contextul era diferit. America marcase, în noul secol, puncte importante. Avea la cingătoare un război mondial încheiat în tabăra învingătorilor. Gustase din exuberanța irațională a anilor ‘20. Era o putere economică și militară în ascensiune, cu loc rezervat la masa Marilor Puteri europene. Însă crahul bursier din 1929 a întors America pe dos, năruindu-i – la propriu – economia. 

În iunie 1930, Viitorul își anunța cititorii că „după 14 luni de discuțiuni continue” Congresul american a votat proiectul botezat, după numele inițiatorilor săi, ​​Smoot-Hawley Tariff Act. Legea abia fusese trimisă, spre promulgare, președintelui Herbert Hoover, care „susținea teza protecțiunei”. 

Textul din Viitorul, o corespondență din Statele Unite remarcabil de clară și de informativă, arăta că „se propune să se facă din politica aceasta protecționistă o țară care să se susțină singură (self-sufficient and self-sustaining), să se dea posibilitate industriei, agriculturii și muncei americane să dicteze”. 

Astăzi avem un consens aproape perfect: așa-numitul ​​Smoot-Hawley Tariff Act (1930), menit să sprijine fermierii, n-a făcut decât să adâncească și să prelungească Marea Criză. Și economiștii, și mediul de afaceri s-au opus creșterii taxe vamale la importuri, însă președintele Herbert Hoover a promulgat legea care impunea taxe semnificative, unele de peste 50%, la mii de categorii de produse. 

Țările afectate de noul regim vamal, peste 25 la număr – sau peste 40, după alte surse – au ripostat. Franța a taxat automobilele americane, Canada peste 15 tipuri de mărfuri fabricate în Statele Unite – reducând în paralel taxele importurilor din Marea Britanie – în vreme ce în Italia și Elveția au circulat apeluri pentru boicotul produselor americane. 

Dincolo de cifre, au început să circule și idei cu totul noi. Ziarul economic al vremii, Argus, nota că Europa a fost prinsă, pentru a doua oară, pe picior greșit. Îl cita pe viitorul premier Pierre-Étienne Flandin, pe atunci ministru al comerțului, care spera că „tariful vamal american va avea consecința bună, că va fi un îndemn pentru organizarea economică europeană”.  

Foarte interesant e un text de primă pagină publicat în august 1930 în Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga. Articolul, intitulat „Începutul Europei Federale”, pornește de la ideea că, de vreme ce „America a pus gardul de fier vamal”, Europa trebuie să-și refacă socotelile, să-și analizeze resursele și să construiască punți între Est și Vest. Autorul, N. N. Lenguceanu, avea credința că acesta este „rostul nemărturisit al propunerei d-lui [Aristide] Briand de a se federaliza Europa” (referire la ministrul francez de Externe, care în 1929 prezentase la Liga Națiunilor o propunere de federalizare a Europei).

Doi ani mai târziu, Curentul îl încondeia pe președintele Herbert Hoover: „În locul mult aşteptatului Messia al belșugului american, a apărut un neputincios grefier de falimente: la bilanț, Statele Unite alinează astăzi 12 milioane de șomeuri, un deficit bugetar de 70 miliarde, bancruta agricultorilor ruinați de criză, exasperarea foștilor luptători, și decadența industriilor cu posibilitățile de export complect paralizate”. 

Legea a fost abrogată de administrația Franklin Delano Roosevelt în 1934, fiind înlocuită de noul președinte prin acorduri comerciale bilaterale.

1962: Războiul puilor

Primul cancelar al Germaniei Federale de după război, Konrad Adenauer, povestea că a întreținut o bogată corespondență cu președintele John F. Kennedy. Și-au scris despre Berlin, Laos, Cuba. „Dar cred că aproape jumătate [din corespondență] e despre pui”, a spus el. 

Americanii își industrializaseră masiv fermele de pui în anii ’50. Așa se face că la începutul anilor ‘60 vindeau pe piața europeană carne de pui la prețuri mult inferioare celor pe practicate de fermierii francezi și germani. Ideea taxării ar fi fost a Franței, care a convins Germania Federală să i se alăture: a fost singura dată când prima salvă a unui război vamal cu Statele Unite a fost trasă de europeni. Spre deosebire de anii ‘30, când fiecare țară acționa pe cont propriu, de data asta exista deja Comunitatea Economică Europeană (CEE) – precursoarea UE – cu șase țări membre: Franța, Germania Federală, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. 

În 1962, europenii au impus o taxă vamală de 25% pe importurile de carne de pui din Statele Unite. I s-a spus „Chicken War”, iar subiectul a făcut carieră inclusiv în presa comunistă românească, care a descris disputa – cu vădită voluptate – drept un conflict din interiorul „lagărului capitalist” cauzat de o rușinoasă goană după „profituri” (în comunism, „profit” era un cuvânt de ocară). 

Iată un exemplu: „O serie de firme din S.U.A.”, explica Steaua Roșie în 1963, „făceau afaceri strașnice cu puii tăiați, trimiși peste ocean. Aceasta până când alți afaceriști, din Europa de vest, s-au gândit că-i păcat ca nu ei să încaseze profiturile rezultate din desfacerea puilor în aceste țări”. 

Războiul cărnii de pui a lansat, în România, o modă: aproape orice negociere între țările capitaliste a fost numită, în presa partidului unic, „război”. Am avut „războiul merelor”, „războiul coniacului”, „războiul lamelor de ras”, „războiul orezului”. Am avut până și un „război al pantofilor pentru femei”: într-un textuleț care pare a fi doar un banc nereușit, competiția dintre două firme nenominalizate de încălțăminte e înfățișată drept „conflict izbucnit în interiorul Pieței comune” – implicate fiind Italia, Franța și Germania Federală:

„Pantofii italieni, care până acum câțiva ani dețineau primatul pe piețele occidentale, au fost înlăturați de un nou model cunoscut sub denumirea de linia «A» – creat de fabricanții francezi în colaborare cu cei vest-germani. Dorind cu tot dinadinsul să-și recapete pozițiile pierdute, italienii intenționează să lanseze linia «L», care va trebui să concureze linia «A». Pentru a alege cel mai frumos model care să reprezinte linia «L» s-a hotărît convocarea unui congres al creatorilor italieni”.

Trecând peste glumițele ziarelor românești, chiar a fost supărare mare cu taxa pusă de europeni. Un senator democrat din Arkansas, stat cu multe ferme de pui, a întrerupt la un moment dat o dezbatere despre armele nucleare, scria la vremea respectivă revista Time, pentru a protesta împotriva „sancțiunilor” impuse de europeni. 

După 18 luni de discuții fără rezultat, timp în care exporturile americane de carne de pui au scăzut cu 67%, americanii au ripostat în 1964, majorând taxele vamale asupra unor importuri – cu impact semnificativ asupra unor categorii de vehicule germane, a coniacului franțuzesc, amidonului extras din cartofi olandezi și a dextrinei.

Taxa vamală de 25% pe vehiculele importate a fost botezată „Chicken Tax” și și-a pus amprenta, până azi, asupra industriei auto. Ford, de pildă, beneficiar prin definiție al taxei pe importuri, a hotărât să-și producă prima generație a modelul Transit Connect în Turcia – doar că, pentru a scăpa de taxele vamale, a inventat o șmecherie: l-a produs în afara granițelor ca vehicul de pasageri, categorie care nu era taxată, iar după intrarea în SUA a modificat fiecare unitate, îndepărtând scaunele și geamurile și transformând vehiculul de pasageri în dubă.

 Japonezii n-au făcut astfel de șmecherii: mai de voie, mai de nevoie, și-au construit începând cu anii ‘80 propriile fabrici pe teritoriul Statelor Unite.

Anii ‘80: Disputele americano-japoneze

Japonia, țară înfrântă în al Doilea Război Mondial, a devenit în trei decenii un competitor redutabil în exportul de automobile și electronice. Boom-ul economic al Japoniei irita în principal Statele Unite, care importau cu 40 mld. $ mai mult decât exportau, contribuiseră la stabilizarea țării după război, iar acum îi acuzau pe japonezi de protecționism excesiv al pieței interne, practici comerciale incorecte și manipularea cursului valutar.

Erau anii ‘80 și, după cum au observat mulți de-a lungul timpului, atunci s-a cristalizat pasiunea lui Donald Trump pentru taxele vamale. 

În 1988, scrie The New York Times, Trump a pierdut licitația pentru un pian folosit în timpul filmărilor la „Casablanca”. Licitația a fost câștigată de o companie japoneză, reprezentanta unui colecționar (și, poate, asta i-a reamintit lui Trump cât de prosperă devenise Japonia). 

Un an mai târziu, actualul președinte – care avea atunci 43 de ani și inaugurase clădirea-fanion a businessului său, Trump Tower, a dat o declarație TV în care a cerut „taxarea importurilor din Japonia cu 15-20%”, criticând pe deasupra practicile comerciale ale Germaniei de Vest, Coreei de Sud și Arabiei Saudite. „Cred foarte mult în taxele vamale”, a spus atunci Trump. „America e jefuită. Suntem o țară îndatorată și trebuie să punem taxe, să punem tarife, trebuie să protejăm acastă țară”.

La momentul declarației lui Trump, „problema Japoniei” era parțial rezolvată. În perioada 1981-1985, Japonia a acceptat să-și restricționeze voluntar numărul de autovehicule exportate pe piața americană, fapt ce a determinat marii producătorii japonezi – Honda, Toyota, Nissan – să-și deschidă fabrici în Statele Unite. Apoi, în 1985, a acceptat aprecierea yenului în raport cu dolarul, ceea ce a dus la reducerea deficitului comercial dintre cele două țări. Iar în anii ‘90, Statele Unite au impus Japoniei taxe vamale pe semiconductori. 

Disputele comerciale cu Statele Unite, în principal Acordul Plaza – numit așa pentru că a fost semnat la Hotelul Plaza din New York – au avut o contribuție la așa-numitul „deceniu pierdut” al Japoniei, o perioadă de stagnare economică care s-a prelungit, după unii autori, până în 2010. 

1993-2009: Războiul bananelor

Lungul război al bananelor, purtat între Uniunea Europeană și companiile americane care produc în America de Sud, a început în 1993 și s-a complicat într-atât încât la un moment dat erau pe rol, la Organizația Mondială a Comerțului, opt dispute distincte.

Pe scurt, pe o piață globală dominată de multinaționale americane cu operațiuni în America Centrală și de Sud, Uniunea Europeană a decis să creeze mecanisme favorabile fostelor colonii europene din Caraibe: mai exact, un regim preferențial de import față de producătorii din America de Sud – Chiquita, Dole, Del Monte – a căror producție era supusă unor taxe vamale mai mari și unor cote de import. 

De notat că la momentul 1999 doar 7% dintre bananele de pe piața europeană proveneau din Caraibe, în vreme ce multinaționalele americane livrau 3/4 din consum. Cu toate acestea, Statele Unite, împreună cu câteva țări sud-americane, au făcut în 1996 plângere la OMC, acuzând Uniunea de tratamente discriminatorii. 

OMC a dat multiple verdicte împotriva UE, care însă a întârziat aplicarea lor. Ca pedeapsă, Statele Unite au impus în 1999 taxe vamale de 100% pe mărfuri europene în valoare de peste 500 milioane de euro, inclusiv pe poșete franțuzești, cașmir scoțian și brânză italiană.

În final, UE a cedat: a scăzut, treptat, taxele vamale la bananele Chiquita, Dole, Del Monte, toate produse de multinaționalele americane. Le găsiți în orice supermarket din România.

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.