In Memoriam Hilton Kramer: Pasiunile, tradarea si onoarea intelectualilor

Influent critic de arta, jurnalist de imens talent, polemist redutabil si respectat ganditor neoconservator, Hilton Kramer (1928-2012) a fost unul dintre ultimii reprezentanti a ceea ce s-a numit grupul intelectualilor din New York. Vreme de decenii principalul critic de arta de la “New York Times”, el a fost in egala masura un promotor al avangardei, al modernismului estetic si un adversar al fragmentarii si artificialitatii filistine pe care o asocia cu post-modernismul. A fost un intelectual anti-totalitar care si-a aparat optiunile fara sa-i pese de pasagerele mode si falsele popularitati. A facut cariera formularea sa legata de bienalele de la Muzeul Whitney, carora le reprosa ostentatia snoaba si absenta unei viziuni artistice care sa recunoasca dreptul la placere, la bucurie, la fervoare, daca vreti. Pentru Kramer, post-modernismul in arta nu era altceva decat “modernism lipsit de credinta insufletitoare in nobletea si pertinenta mandatului cultural”.

Rupturile din interiorul acelui fascinant nucleu, initial legat de “Partisan Review”, metamorfozele unor prieteni in ex-prieteni, au fost provocate, scria el, de reactiile diferite ale membrilor sai in raport cu ascensiunea Noii Stangi si a contraculturii in anii 60. Unii dintre liderii intelectuali ai liberalismului modernist au salutat noile valuri, cu al lor nihilism estetic si politic. Sa nu uitam ca Susan Sontag, desi mai tanara, era si ea o membra activa a grupului, ca si Richard Poirier si Dwight Macdonald. Altii, precum Daniel Bell, Irving Kristol, Lionel Trilling, Norman Podhoretz si William Philips, au sesizat primejdiile implicate in noul radicalism. Tocmai pentru ca iubeau modernitatea, Hilton Kramer si cei amintiti au protestat impotfrva uzurparii ei de catre noii iconoclasti, suspectati de histrionica iresponsabilitate. S-a nascut o sciziune intre cei care au aderat entuziast la noul radicalism si cei care au refuzat sa renunte la imperativele valorice legate de recunoasterea a ceea ce numeste high culture. Un model din multe puncte de vedere a fost filosoful Sidney Hook,social-democrat ca orientare politica, exponent al liberalismului pragmatist, unul dintre cei mai articulati critici ai bolsevismului in oricare dintre incarnarile sale. Hilton Kramer l-a numit un veritabil disident american.

La fel, unii au inteles sa mearga pe lunia blamarii Americii pentru absolut toate relele lumii, altii au ramas fideli liberalismului anticomunist. Unii s-au imbatat cu noile elixiruri ideologice, tradandu-si de fapt menirea, altii au definit in chip admirabil, prin actiunile lor spirituale, ce inseamna onoarea intelectualilor. Intre acestia, Hilton Kramer. A plecat de la “New York Times”, a scris articole amare si sarcastice in “New York Observer” despre despre derapajele stangiste, pe linia unei corectitudini politice tot mai intoleraante, ale ziarului cu care se identificase atatia ani. A protestat impotriva tendintei post-moderne de a deconstrui modernismul, de a respinge liberalismul politic tarditional, de a repudia pluralismul si de a impune hegemonia unei paradigme radicale de genul “revolutiei culturale” ca bresa civilizationala.

In cartea sa din 1999 “The Twiulight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era of the Cold War”, Kramer observa ca “moartea socialismului ca ideal politic si, in paralel, subminarea modernismului ca imperativ artistic au marcat in chip limpede sfarsitul unei epoci istorice”. Pentru a lua masura acestor tendinte distructive si a reusi sa riposteze in spiritul marii traditii a modernitatii, Kramer a intemeiat revista “The New Criterion”. Urmasul sau este criticull cultural Roger Kimball. Numele revistei este programatic legat de publicatia condusa candva de T. S. Eliot. Pentru Hilton Kramer era important ca lupta dusa de revista “The Public Interest” in planul politicilor sociale sa fie purtata si in domeniul estetic.

Scriind despre autobiografia marelui apostat care a fost Whitaker Chambers, Hilton Kramer ajungea la concluzia ca acesta nu gresea atunci cand scria: “Faith is the central problem of this age”. Motto-ul unui eseu despre Chambers era dintr-o scrisoare a lui Malraux catre Chambers: “Nu te-ai intors din infern cu mainile goale”. As aminti aici devastatoarele eseuri despre ipocrizia stangii, despre minciunile lui Lillian Hllman, despre Susan Sontag descrisa drept o “Pasionaria sa tilului”, despre ratacirile lui Dwight Macdonald, despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie infiintata din initiativa lui Arthur Koestler pentru a tine piept ofensivei comuniste in cultura vestica.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro