Insolventa, un rau necesar
Aspecte introductive
Cu riscul de a folosi un stereotip, precizez inca de la inceput ca au curs tone de cerneala in domeniul insolventei.
Cu toate acestea, insolventa reprezinta in continuare o sperietoare atat pentru debitori, care tergiverseaza formularea cererii de deschidere a procedurii, cu consecinte dezastruoase pentru activitatea lor si a celorlalte societati cu care intra in contact, cat si pentru creditori, care refuza sa intre in relatii de afaceri cu societati aflate in insolventa sau chiar cu societati asupra carora planeaza simple suspiciuni de insolventa. In acest din urma caz, in lipsa increderii partenerilor de afaceri, soarta debitorilor care poarta sau urmeaza sa poarte stigmatul insolventei pare a fi pecetluita.
Cum este vazuta procedura insolventei?
Procedura insolventei moderne nu mai reprezinta exclusiv „decesul” societatilor comerciale sau al profesionistilor in general, ci reprezinta si principalul mijloc de salvare a acestora, indeosebi in contextul conjuncturii socio-economice nefavorabile.
Realitatea economica a demonstrat faptul ca metodele de evitare a procedurii insolventei (mediere, concordat preventiv, mandat ad-hoc) nu sunt suficiente, cel putin in sistemul legal romanesc, pentru salvgardarea profesionistilor si ca este necesar concursul judecatorului-sindic si al administratorului judiciar.
Dupa cum s-a retinut in literatura de specialitate, notiunea de insolventa a evoluat semnificativ. Pere Grandet ii spune fiicei sale, Eugenie: „falimentul este un furt pe care legea, din nefericire, il ia sub protectia sa”. Sorgintea acestei conceptii este din dreptul roman, in care institutia falimentului era un delict civil, debitorul fiind expus si la procedura infamiei, care avea ca efect pierderea dreptului de vot. Scopul prezentului articol nu este nici pe departe acela de analiza aspecte de natura istorica din materia insolventei, ci de a ilustra doua aspecte: pe de o parte, ca „rusinea” de a fi in insolventa nu reprezinta un element de noutate si, pe de alta parte, faptul ca, avand in vedere ca, intre timp, au trecut aproape 2.000 ani, trebuie sa ne adaptam realitatilor sociale si juridice din prezent. Or, in prezent, insolventa este solutia de a inlatura, cel putin partial, cangrenele care apar inerent in mediul de afaceri.
In orice caz, importanta insolventei este vitala in mediul de afaceri. Debitorul nu numai ca este protejat de eventualele executari silite demarate de creditori, dar, cand este necesar, se asigura o eliminare de pe piata a debitorilor aflati intr-o situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente, pierderi de locuri de munca etc.
Situatia actuala
Potrivit statisticilor, topul celor mai importante 100 de companii intrate in insolventa au datorii cumulate de 12,19 miliarde lei.
Conform cifrelor publicate in presa economica din Romania pe baza datelor Directiei de stabilitate financiara din BNR, 42% din totalul societatilor inregistrate in anul 2016, respectiv 263.700 dintr-un total de aproximativ 600.000 nu aveau niciun salariat, iar 26% (164.400 societati) din societatile romanesti aveau cifra de afaceri zero, acumuland datorii de aproximativ 65 miliarde lei.
Lasand la o parte datele statistice, exista situatii in care asociatii/actionarii unei societati, atunci cand intampina dificultati financiare, amana excesiv formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolventei de teama ￢stigmatului” de insolvent.
Or, efectele acestei amanari constau, de cele mai multe ori, in imposibilitatea salvgardarii societatii debitoare, dar, in egala masura, afecteaza si stakeholderii acesteia, dintre care cei mai importanti sunt salariatii si ceilalti creditori (e.g. furnizori), acestia din urma nemaiputand sa recupereze nici macar in parte creanta.
Nu trebuie uitat faptul ca debitorul are obligatia de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolventei in termen de 30 zile de la aparitia starii de insolventa. Mai mult, neintroducerea sau introducerea tardiva, de catre reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolventei, intr-un termen care depaseste cu mai mult de 6 luni termenul prevazut de lege de la aparitia starii de insolventa constituie infractiunea de bancruta simpla, pedepsibila cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda penala.
De aceea, debitorii ar trebui, atunci cand intampina dificultati financiare, sa formuleze o cerere de deschidere a procedurii insolventei, mai ales ca o astfel de cerere poate fi formulata si atunci cand insolventa este iminenta. Fara a-mi propune sa analizez conditiile de deschidere a procedurii insolventei, trebuie sa precizez ca, potrivit Legii nr. 85/2014, insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei.
Or, un manager care observa ca nu va putea achita datoriile exigibile cu fondurile banesti disponibile la data scadentei va putea formula o cerere de deschidere a procedurii insolventei. Astfel, nu numai ca se va pune la adapost de executari silite, dar are sanse mult mai mari sa isi salveze afacerea, iar creditorii au sanse sa recupereze creantele intr-o proportie mai mare.
Increderea dintre debitor si creditori – solutia unei proceduri de insolventa reusite
Increderea dintre creditori si debitor, desi nu absoluta, este esentiala pentru relatiile de afaceri, dar si pentru procedurile de insolventa. De altfel, si etimologia cuvantului creditor (credo, credere) subliniaza increderea care trebuie sa guverneze relatia creditor – debitor.
Din pacate, aceasta incredere este afectata de multe ori de diverse interpretari fortate sau chiar abuzuri de drept savarsite de unii participanti la procedura. In prezentul articol, ma voi limita la simpla expunere a doua astfel de exemple.
Un prim exemplu consta in deschiderea artificiala a unor proceduri de insolventa de catre debitori in unicul scop de denunta unele contracte si de a se reorganiza prin hair-cut-ul (taierea) unor creante ale unor creditori.
Un al doilea exemplu consta in forum shopping-ul (alegerea unei instante preferate), inca posibil, in ciuda incercarilor legiuitorului din anul 2014. Astfel, debitorul, in vederea judecarii la o distanta cat mai mare de sediul creditorilor (pentru ca o parte dintre acestia sa piarda interesul pentru procedura din cauza resurselor suplimentare pe care trebuie sa le investeasca), isi poate schimba de doua ori sediul social, operatiune care dureaza mai putin de doua saptamani.
Potrivit art. 41 (2) din Legea 85/2014 in cazul in care sediul a fost schimbat cu mai putin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolventei, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul comertului, respectiv in registrul societatilor agricole sau in registrul asociatiilor si fundatiilor inainte de schimbare.
Pentru exemplificare, un debitor are de multi ani sediul in Constanta, localitate in care se afla si creditorii sai. Dorind sa deschida procedura insolventei in municipiul Vaslui, isi va schimba sediul social in Vaslui, iar dupa inregistrarea la Registrul Comertului a noului sediu, in saptamana imediat urmatoare, isi va schimba sediul la Galati, imediat introducand cererea de deschidere a procedurii insolventei. Instanta competenta sa judece dosarul de insolventa ar putea fi considerata, conform dispozitiilor legale de mai sus, Tribunalul Vaslui, sediul inainte de schimbare fiind in raza acestui Tribunal, chiar daca o singura zi.
Aceste exemple de interpretare fortata a prevederilor legale care, in anumite cazuri, pot fi considerate abuz de drept, conduc la slabirea radicala a increderii dintre participantii la procedura insolventei. De cele mai multe ori, este bine ca astfel de debitori parasesc mediul de afaceri, dar, din pacate, unii furnizori raman cu urme adanci de pe urma increderii acordate unor debitori.
In loc de concluzii
O cerere de insolventa formulata din timp poate sa conduca la salvgardarea afacerii si la un procent de recuperare a creantelor cat mai mare pentru creditori.
De altfel, nu cred ca trebuie incetate din start relatiile contractuale cu o societate in insolventa (dispozitiile legale sustinand oricum aceeasi concluzie), ci, dimpotriva, pe cat posibil, acestea trebuie continuate pentru a sprijini salvarea afacerii si pentru insanatosirea intregului lant din care face parte societatea debitoare.
Desigur, continuarea acordarii de incredere debitorului nu trebuie facuta in orice conditii, tocmai pentru a nu contamina mediul de afaceri si mai mult cu falimentul altor societati, ci, dupa o analiza ampla si, eventual cu garantii suplimentare (e.g. bilete la ordin avalizate de reprezentantii legali etc.). In orice caz, si legiuitorul a acordat o protectie suplimentara creantelor curente (nascute in timpul procedurii de insolventa), acestea putand fi platite la scadenta, in timpul procedurii, intocmai ca intr-o relatie cu un partener care nu se afla in insolventa.
In loc de concluzii la aceasta prezentare generala, cred ca insolventa, bine aplicata, este capabila sa conduca la curatarea mediului de afaceri, atat prin salvarea debitorilor, prin reorganizare, cat si prin eliminarea debitorilor toxici pentru mediul de afaceri, prin falimentul acestora.
Nota: articol semnat de Iustin Armasu, avocat colaborator senior Schoenherr si Asociatii (i.armasu@schoenherr.eu), specializat in litigii si arbitraje, respectiv insolventa si restructurare. Iustin Armasu are experienta extinsa in acordarea de asistenta juridica intr-un numar semnificativ de proiecte avand ca obiect recuperarea de creante si procedura insolventei.