Filmul de Palme d’Or al lui Cristian Mungiu spune povestea, inspirată în parte din fapte reale, a unei familii de migranți, tatăl român și mama norvegiancă. Ei au 5 copii și familia e profund religioasă. Ajunși în Norvegia, au fost primiți, la început, cu brațele deschise. Când se descoperă că își „altoiesc” copiii, autoritățile norvegiene îi iau pe minori, ca să-i protejeze. De aici începe un proces juridic de mare suspans și o discuție care a revoltat pe unii și i-a inspirat pe alții.
- Într-o zi, în timpul orei de sport, un profesor observă vânătăi pe gâtul Eliei, fata familiei de migranți români.
- „Nu este clar dacă familia Gheorghiu este judecată pentru suspiciuni de abuz asupra copiilor sau pentru că nu-și lasă copiii să se uite la YouTube? Nu e clar sau dacă autoritățile locale consideră că una este echivalentă cu cealaltă”.
- În evenimentele reale care au inspirat parțial filmul, în mijlocul disputei juridice a fost situația din 2015 a familiei de români Bodnariu. Cei 5 copii au fost preluați de autoritatea de protecție a copilului din Norvegia.
„Te temi că filmul tău ar putea fi preluat de grupurile de dreapta care se prezintă drept victime?”, a fost întrebat Cristian Mungiu de către The Hollywood Reporter, publicație americană care relatează din 1930 despre cinema.
Mungiu n-a ezitat: „Absolut. Cred că asta se va întâmpla”.
Și a continuat: ”Dar este un risc pe care am considerat că merită să mi-l asum pentru a apăra acest drept al nostru de a pune la îndoială valorile în care credem și, totodată, pentru a vorbi despre manipulare”.
„Cei care profesează incluziunea nu au nicio reținere în a-i exclude pe cei cu idei mai conservatoare”
Filmul lui Mungiu, primul făcut în afara limbii române, în engleză, a stârnit reacții extrem de puternice și de împărțite. BBC a relatat că „Niciun altul nu a făcut oamenii să se certe atât de mult”, după cum a remarcat colegul Sebastian Jucan de la HotNews.
Și dezbaterea s-a aprins imediat după anunțul triumfului lui Mungiu. Mihai și Lisbet Gheorghiu sunt familia ce luptă în fața unui sistem care le iau copiii și le intentează un proces tratat în film ca o dramă procedurală.
„În numele idealurilor progresiste, cei care profesează incluziunea nu au nicio reținere în a-i exclude pe cei cu idei mai conservatoare, în special pe cei care au aceste idei din convingeri religioase”, se arată în cronica despre ”Fjord” de pe siteul International Cinephile Society (ICS).
Pot părinții „să-și disciplineze” copiii prin metode fizice?
Poți, ca stat, să iei copiii unei familii și în ce condiții? Dar părinților le e îngăduit să-și pedepsească fizic copii? Este duritatea o metodă disciplinare și până unde merge?
Familia decide că acești copii nu au voie să se uite pe Youtube, însă sunt obligați să citească Biblia. Este acest lucru normal? Suntem doar începutul unei discuții care a cuprins mii de comunități din întreaga lume, odată cu multiplicarea imensă a filmului lui Mungiu. Reacțiile sunt extrem de intense, pe ambii versanți ai disputei „conservatori vs globaliști”.
Și-au bătut cei doi copiii? De unde sunt vânătăile? Suspansul merită continuat. O oră din film relatează procesul care urmează. Mungiu însuși susține că doar o societate democratică, „de aceea am făcut filmul nu în Belarus, ci în Norvegia”, poate să dezvolte, cu deschidere și argumente de ambele părți, o discuție atât de sensibilă. A completat că el rămâne fidel ideilor lumii democratice, deschise.
Când și-a propus să stârnească reacții, regizorul român aflat la al doilea Palme d’Or (2007, 2026) n-a glumit.
„Acest loc intolerant”
De fapt, „reacții” e un eufemism. Iar „furtună” e un limbaj de lemn. „Fjord” a reușit mai mult: a format un val de „consternare”, așa cum scrie siteul British Film Institute (BFI).
Unii critici au citit punerea în scenă a lui Mungiu drept o condamnare a „progresismului”, prin empatia la adresa lui Mihai Gheorghiu (Sebastian Stan) și a soției sa Lisbet (Renate Reinsve). Reinsve este o cunoscută actriță norvegiancă, care are în palmares un premiu la Cannes pentru cel mai bun rol feminin și o nominalizare la Oscar.
„Nu este o exagerare prea mare să descriem sinopsisul filmului „Fjord” al lui Cristian Mungiu astfel: „Serviciile norvegiene de protecție a copilului împotriva unei familii de emigranți români creștini evanghelici”. Însă, dincolo de premisa dură a filmului, privind persecuția religioasă într-un mic oraș scandinav, plăcerile formale abundă. Imaginile panoramice ale peisajelor naturale magnifice contrastează puternic cu personajele caricaturale care populează acest loc intolerant”, comentează BFI.
„Acest loc intolerant”. Norvegia reprezentantă în film e intolerantă? Așă răspunde cronica din BFI: „Filmul îi vizează pe progresiștii scandinavi pentru că nu le pasă de drepturile – așa cum spune un patriarh creștin – tipului greșit de minorități”.
Este doar una dintre zecile de interpretări, la cel mai înalt nivel, care s-au lansat în aceste zile, după triumful lui Mungiu la Cannes 2026.
New York Times: „Un război prin proxy între conservatorismul religios și liberalismul social”
Filmul lui Mungiu demonstrează cum „o aparentă problemă de familie devine știre de prima pagină și, la rândul său, un război prin proxy între conservatorismul religios și liberalismul social”, scrie influenta critică de film Manohla Dargis de la The New York Times.
Ea remarcă faptul că „Vorbind de pe scenă și trecând cu ușurință de la engleză la franceză, Mungiu a spus că el consideră important ca cinematografia să abordeze teme relevante, subliniind că societatea de astăzi este divizată, fragmentată și radicalizată”.
Ce se consideră „bătaie” administrată copilului?
„Filmul evită să definească ce constituie abuz fizic și, în ciuda discuțiilor repetate, nu e clar dacă a da o palmă unui copil se pune”, observă englezii de la BFI. Ei cred că „Mungiu este mult mai motivat de șansa de a-i denigra pe monștrii care lucrează pentru Protecția Copilului” decât de a apăra copiii.
Felul în care Mungiu ilustrează în Fjord tema „altoirii” copiilor, obicei atât de greșit-familiar în România, are toate datele ca să stârnească, probabil, o dezbatere intensă în perioada următoare și în țară.
Revenit duminică în România, Cristian Mungiu a spus că speră ca filmul să miște convingerile și să spargă efectul de bulă. „Dacă fiecare pleacă din sală cu aceeași opinie cu care a venit, atunci filmul nu și-a atins scopul”.
Le-au interzis YouTube copiilor
În film, părinții sunt adepți ai Bibliei într-o versiune evanghelică, riguroasă și conservatoare. Prin urmare, ei le interzic copiilor să se uite pe YouTube. Ceea ce oripilează micuța comunitate norvegiană de lângă Ålesund, unde au avut loc filmările.
Iar la un abuz se răspunde, uneori, cu alt abuz. „Nu este clar dacă familia Gheorghiu este judecată pentru suspiciuni de abuz asupra copiilor, pentru că nu-și lasă copiii să se uite la YouTube sau dacă autoritățile locale consideră că una este echivalentă cu cealaltă”, scrie BFI.
„Justiția” de pe rețelele sociale
În schimb tatăl, Mihai, folosește YouTube, pe care pune clipuri emoționate cu apel la ajutor. Personajul interpretat de Sebastian Stan cere, pe rețelele sociale, ajutorul credincioșilor creștini evanghelici din întreaga lume, atunci când se luptă cu statul norvegian.
Justiția are loc în sala de tribunal, dar „justiția societății” se accelerează pe rețelele sociale. Taberele se exclud una pe alta, într-un binecunoscut fenomen al scindării.
Barbara Streisand a vorbit tot despre divizare
Reacțiile la „Fjord” sunt de o polarizare colosală, având în vedere că filmul însuși e o poveste despre polarizarea din societate, cum l-a caracterizat chiar regizorul Cristian Mungiu. Cumva, discursul despre fragmentare al regizorului român a cuprins atmosfera festivalului de la Cannes.
Îngrijorarea a fost exprimată și de actrița Barbra Streisand. Ea a primit un Palme d’Or onorific al Cannes 2026 pentru întreaga carieră – alte două premii onorifice au fost luate de Peter Jackson (regizorul Lord of the Rings) și de John Travolta.
Streisand nu a putut fi prezentă personal din cauza unei accidentări la genunchi, dar le-a mulțumit tuturor printr-un mesaj video. Barbara Streisand a vorbit, ca și Mungiu, despre divizare și fragmentare: „Într-o lume nebună și instabilă, care pare tot mai divizată pe zi ce trece, este reconfortant să văd filmele captivante prezentate la acest festival, realizate de artiști din multe țări”, a spus actrița.
Dar divizarea cu care e receptat filmul a devenit, ea însăși, parte a carierei acestuia.
De la „un film superb” la „mediocru”
Peter Bradshaw, un critic important de la The Guardian scrie că „Cannes a greșit anul acesta acordând Palme d’Or filmului mediocru „Fjord” al lui Cristian Mungiu”.
La polul opus, „Variety” spune că „Fjord” este „dramă socială magistral construită de Cristian Mungiu”. Un film „superb”. Printre altele, pentru că „scenariul tipic complex și impecabil al lui Mungiu îndepărtează în mod repetat spectatorul de orice concluzie fermă sau judecată sigură cu privire la numeroasele probleme în discuție”.
În lumea de azi, să îndepărtezi oamenii de reflexul „concluziei ferme” și de graba „judecății sigure” e un pariu imposibil. Mungiu și l-a asumat.
