INTERVIU. „Am fost hărţuit la şcoală”. Confesiunile unui cunoscut autor suedez

Cunoscut internațional pentru bestsellerul „Arta de a citi gândurile”, apărut în 2007, Henrik Fexeus este mentalist, psiholog și scriitor. Recent, autorul suedez s-a aflat la București pentru lansarea  thrillerului „Sacrificiul”. Cu această ocazie, el a acordat un interviu pentru publicul HotNews în care vorbește despre manipulare în politică, semnele care trădează o minciună, importanța empatiei și despre cum ne putem recâștiga apetitul pentru lectură în epoca internetului.

• Întrebat ce materie crede că lipsește din programa școlară, Henrik Fexeus a răspuns: „Probabil că aş preda empatia, ca abilitate de comunicare”.

Henrik Fexeus a fost prezent la București pe 16 și 17 mai, odată cu lansarea celui mai recent roman al său, „Sacrificiul”, la Librăria Humanitas Cișmigiu, eveniment organizat de Editura Trei. Cartea marchează primul volum din „Memento”, o serie de thrillere psihologice care urmăresc povestea programatorului David Lund și a avocatei Florence Tapper; cei doi sunt prinși într-o conspirație care le va pune la încercare nu doar inteligența, ci și limitele morale. 

Cartea care l-a făcut cunoscut pe autorul suedez este „Arta de a citi gândurile”, apărută în 2007 și care a fost tradusă în peste 30 de limbi devenind bestseller internațional. 

Debutul în literatură și l-a făcut 10 ani mai târziu, în 2017, odată cu romanul „The Lost”, primul volum al trilogiei Final Illusion. În 2021 a început colaborarea cu scriitoarea de succes Camilla Läckberg. Împreună au scris trilogia „Vincent & Mina”, serie care urmărește un duo neobișnuit format dintr-un mentalist și o inspectoare de poliție care investighează crime complexe. Trilogia a fost publicată în peste 60 de țări și este în curs de adaptare într-un serial TV de trei sezoane.

„Ȋntotdeauna am avut grijă să explic ce rol joc în momentul respectiv”

– Vă prezentați adesea drept „analist al comportamentului uman”. Ce înseamnă această etichetă pentru dumneavoastră și cum diferă munca de mentalismul clasic?
– Henrik Fexeus: Am fost descris în multe feluri, de la „expert în comunicare nonverbală” la „expert în influenţă” şi „expert în comportamentul uman” şi presupun că există un sȃmbure de adevăr în toate aceste titluri. 

Dar ele se referă exclusiv la rolul meu de autor al unor cărţi de psihologie populară şi de vorbitor/formator pentru mediul corporatist. Nu am, de asemenea, rezerve în a mă descrie drept iluzionist sau mentalist (termenul pe care îl prefer), cȃnd mă refer la activitatea mea din zona de divertisment. 

Consider că sunt două lucruri diferite. Sunt mentalist cȃnd îmi prezint spectacolul cu citirea gȃndurilor la un teatru. Sunt expert în comunicare cȃnd ţin cursuri de interpretare a limbajului corporal. Ca mentalist, îmi utilizez cunoştinţele din zona psihologiei, dar recurg şi la tehnici inspirate din teatru şi magie. Ca „expert în comportament”, mă bazez pe cercetare şi ştiinţă. De obicei oamenii sesizează diferenţa.

– Cum a început interesul dvs. pentru psihologie, comunicare nonverbală și influență? A fost o revelație bruscă sau o fascinație care s-a dezvoltat în timp?
– Cred că a început la o vȃrstă fragedă. Am observat că ceilalţi copii erau incredibil de pricepuţi la interacţiunea socială, iar eu nu m-am prins niciodată cu adevărat cum pot face asta. Mi-am dat seama doar că e un element nevăzut la mijloc şi am vrut să înţeleg despre ce e vorba.

– Ați fost vreodată judecat sau subestimat pentru că sunteți mentalist? A existat vreun moment în care ați simțit că acest lucru v-a afectat credibilitatea?
– Mi s-a întȃmplat, dar foarte rar, și doar în interacţiunea cu presa. Ȋntotdeauna am avut grijă să explic ce rol joc în momentul respectiv, fie că sunt acolo în calitate de expert sau de artist. Publicul n-a avut niciodată vreo problemă cu treaba asta. Din contră, oamenii par să aprecieze că le pot face pe ambele.

Putem să citim gândurile interlocutorului?

– Cartea dvs., „Arta de a citi gândurile”, v-a adus recunoaștere internațională. Dacă ar fi să rezumați esența ei pentru cineva care o deschide pentru prima dată, ce ar trebui să știe?
– Este o carte despre cum comunicăm constant fără cuvinte şi despre cum, odată ce deprinzi această abilitate, o poţi folosi spre a cȃştiga încrederea oricui vrei şi spre a forma o relaţie solidă cu persoana respectivă.

– Puteți împărtăși 2 sau 3 tehnici practice din carte pe care oricine le poate aplica imediat în interacțiunile de zi cu zi?

• Învaţă să citeşti schimbările subtile de expresie. Când încercăm să reprimăm o emoţie, de obicei o să se vadă totuşi în jumătatea superioară a feţei – ochi, sprâncene. Acolo trebuie să te uiţi când nu ştii sigur ce simte cineva. 
• Încearcă să-ţi armonizezi stilul de comunicare nonverbală (de ex. viteza şi amploarea gesturilor, ritmul cu care vorbeşti) la modul de comunicare al interlocutorului. Acest lucru îl va face să te înţeleagă mai bine, deoarece „vorbeşti pe limba lui”. De asemenea, îi vei câştiga şi încrederea mai repede, deoarece va considera că aveţi multe în comun. 
• Spre a face o impresie, e bine să ştii să iniţiezi o conversaţie cu miez (spre deosebire de una superficială). Pune întrebări legate de personalitatea, forţa călăuzitoare sau motivaţia interlocutorului.

– În conferințele dumneavoastră, spuneți adesea că „cititul gândurilor” nu este magie – ci atenție la detalii. Ne puteți oferi 2 sau 3 semne nonverbale concrete care pot indica faptul că cineva minte sau ascunde ceva?
– De fapt, ai nevoie de mai multe semnale spre a fi sigur. În primul rând, trebuie să ştii cum se comportă persoana în mod normal. Toate formele de detectare a minciunilor au de-a face în fond cu sesizarea schimbărilor de comportament. Dar foitul, pauzele lungi, închiderea prelungită a ochilor (clipitul foarte lent) şi tendinţa de a-şi atinge mai des corpul (în mod obişnuit gâtul sau braţele) sunt toate semne ce indică un nivel crescut de stres, care e corelat adesea cu spunerea unui neadevăr.

– În opinia dumneavoastră, care este cea mai subtilă și eficientă metodă de a influența pe cineva?
– Cea mai eficientă metodă este prin ceea ce numesc influenţă pozitivă. Asta înseamnă că te conving să faci ceva ce-mi doresc să faci, deoarece va fi şi spre binele tău. Poate că n-ai fi făcut-o dacă nu ţi-aş fi sugerat-o eu, dar e ceva benefic pentru amândoi. Nu orice influenţă este negativă.

De la psihologie și mentalism la thrillere: „În sfârşit fac ce mi-a fost scris dintotdeauna să fac”

– Cum ați decis să treceți de la nonficțiune la ficțiune? Ce v-a determinat să scrieți thrillere?
– Sincer să fiu, dintotdeauna mi-am dorit să scriu ficţiune, încă din copilărie. Nimeni n-a fost mai surprins ca mine când am început să scriu non-ficţiune. Acum am sentimentul că, în sfârşit, fac ce mi-a fost scris dintotdeauna să fac. Thrillerele sunt forma narativă ideală pentru mine, deoarece structura lor este foarte asemănătoare cu un număr de magie reuşit.

– Modul în care gândiți – atenția la gesturi, subtext, manipulare – vă influențează personajele? Cum se împletesc rolurile dvs. de mentalist și scriitor?
– În seria „Vincent și Mina” era destul de evident, deoarece unul dintre protagonişti era mentalist, iar puzzle-urile din carte se bazează pe provocări clasice din mentalism. Aşadar, am putut să insuflu atât personajului, cât şi intrigii pasiunea mea. În „Sacrificiul” e ceva mai subtil; întregul mister gravitează în jurul inconstanţei memoriei, ceea ce, desigur, este un alt subiect care mă interesează profund ca mentalist.

– Romanul „Sacrificiul” v-a luat doi ani să îl scrieți și ați spus că vă reprezintă profund. Ce parte din această poveste simțiți că este cea mai personală pentru dvs.?
– Probabil că amintirile reprimate ale lui David (n.r. David Lund, personajul principal). Şi eu îmi blocasem bună parte din primii zece ani de viaţă, deoarece a fost o perioadă când am fost hărţuit la şcoală. Ca mecanism de supravieţuire, am ferecat pur şi simplu amintirile despre acei ani şi am făcut-o atât de eficient, încât aproape că n-am mai reuşit să ajung la ele când am încercat.

Cum ne mint și manipulează politicienii

– Suntem influențați – uneori manipulați – în mod constant, fără să ne dăm seama. Care sunt cele mai frecvente semnale pe care oamenii tind să le ignore în relații sau în decizii?
– Când comunicarea verbală şi cea nonverbală nu corespund, de obicei înseamnă că spunem ceva neadevărat sau ceva care nu reflectă ceea ce simţim. E uşor să nu sesizezi discrepanţa dacă nu ştii după ce să te uiţi, ceea ce înseamnă că s-ar putea să nu-i oferi interlocutorului sprijinul necesar – sau să nu-ţi dai seama că te minte, de fapt.

– Într-o lume în care media, rețelele sociale și campaniile politice se bazează intens pe limbaj emoțional, manipulare subtilă și comunicare simbolică, cum ne putem păstra – ca cetățeni obișnuiți – gândirea critică? Ce semnale de alarmă ar trebui să observăm într-un discurs sau o campanie electorală?
– Dacă un politician nu ştie – sau nu vrea să-ţi dea – răspunsul la o întrebare, de obicei va recurge la una din următoarele tehnici de distragere a atenţiei:

• În loc să vorbească despre ce se va întâmpla dacă obţine ce vrea, îţi va vorbi despre ce se va întâmpla dacă nu obţine ce vrea.
• Va ataca întrebarea în loc să răspundă. „Nu asta am spus de fapt”. „Nu ştiu de unde aţi scos cifrele alea”.
• Va schimba subiectul.
• Va încerca să-ţi trezească o reacţie emoţională în loc să-ţi dea un argument raţional.
• Va repeta o afirmaţie până la absurd. Deoarece, cu cât auzim mai des un lucru, cu atât mai convinşi vom fi că e adevărat.

– Care sunt cele mai comune trucuri psihologice folosite de politicieni pentru a cuceri masele?
– După cum menţionam mai sus, repetarea unui mesaj şi apelul la sentimente şi emoţii, adesea prin spunerea unei poveşti personale lacrimogene. „În călătoriile mele prin ţară, am întâlnit mulţi oameni. Printre aceştia se numără Andreea, o infirmieră cu un salariu de mizerie…”. În ceea ce priveşte frământările politice, ajută întotdeauna să identifici un inamic comun, cineva pe care să-l scoţi ţap ispăşitor; cum face Donald Trump în momentul de faţă cu imigranţii şi comunitatea LGBTQ+. Strategia asta îndeplineşte două scopuri. În primul rând, orice responsabilitate e ridicată de pe umerii politicienilor şi oamenilor de rând deopotrivă, deoarece altcineva e de vină pentru orice merge prost. De asemenea, când ne reuneşte ura la adresa aceloraşi categorii, asta creează un sentiment de apartenenţă la grup.

– În România, extrema dreaptă pare să câștige teren, hrănindu-se cu furie, neîncredere și discurs identitar. Din perspectiva dvs. de analist al comportamentului uman, ce ne face vulnerabili în fața acestor tipuri de narațiuni și ce ne poate proteja?
– Cu toţii avem nevoie de un sentiment de apartenenţă, iar aceste naraţiuni ni-l pot da, scutindu-ne totodată de orice vină. Ne oferă o viziune simplificată asupra lumii. Creierului îi displace să irosească energia şi poate fi epuizant să înţelegi toate complexităţile lumii moderne (nu mai spun să te raportezi la ele). Ca urmare, când cineva ne oferă o perspectivă simplificată asupra lumii, creierul consideră că i se oferă o portiţă – o modalitate de a-şi conserva energia. În sfârşit, majoritatea dintre noi au anumite incertitudini în multe privinţe. E un lucru sănătos şi firesc, dar poate fi interpretat drept o slăbiciune. Dacă apare cineva foarte sigur de el, s-ar putea să înclini să te simţi uşurat. „Oh, bun. Uite pe cineva care pare să ştie ce şi cum. Ar fi cazul să-l ascult”. Suntem condiţionaţi să ascultăm figurile autoritare încă de când ni se inoculează ideea să ne ascultăm părinţii.

– E adevărat că oamenii iau decizii – inclusiv politice – mai mult pe baza emoțiilor decât a logicii? Dacă da, cum putem deveni alegători mai raționali?
– Spre a iniţia o acţiune (sau a lua o decizie), corpul nostru trebuie să se activeze fizic. Asta înseamnă o răspândire de hormoni şi chimicale în creier, dar şi la nivel muscular. Fix asta fac emoţiile. E foarte greu să fii mobilizat doar de gândirea raţională. Spre a nu lua o decizie pe care s-ar putea s-o regretăm ulterior, ar trebui să lăsăm emoţiile să se estompeze înainte de a acţiona. Ai un sentiment intens legat de o anumită abordare? Minunat. Aşteaptă să se mai atenueze şi apoi studiază argumentele raţionale cu privire la acea abordare. Ţi se pare la fel de convingătoare?

„Nu te lua după ce-ţi spun oamenii că trebuie să citeşti”

– În România, ne situăm printre cele mai slabe țări din Europa la capitolul lectură. Aveți un mesaj pentru tinerii care nu mai au răbdare să citească? Sau pentru cei care ar vrea să înceapă, dar nu știu de unde?
– Cel mai bun punct de plecare este să găseşti o carte pe o temă care chiar te interesează. Nu te lua după ce-ţi spun oamenii că „trebuie” să citeşti. Îţi plac jocurile video de tip survival horror? Minunat, pune mâna pe un roman horror sau o carte de game design. Te interesează Al Doilea Război Mondial? Superb, caută un roman a cărui acţiune se petrece în tranşee sau o carte despre avioane. Adori animaţia? Fantastic. Citeşte romanul grafic „Watchmen” de Alan Moore.

– În acest context, cum vedeți generația tânără de azi și ce rol mai au cărțile în viața lor?
– Nu am un răspuns bun. Cred că e posibil ca în ziua de azi cărţile să fie ceva de nişă, mai mult decât erau în copilăria mea. Da, cărţile sunt în vogă pe TikTok, dar mai sunt şi alte chestii. Şi, în comparaţie cu orice alt mediu consumat în prezent, cărţile se parcurg în timp, ceva cu care tânăra generaţie s-ar putea să nu fie obişnuită din cauza modului în care i-am instruit să se concentreze din cinci în cinci secunde la altceva. Nu uitaţi, noi le-am pus la dispoziţie reţelele de socializare şi filmuleţele scurte de pe YouTube.

„Adulţii trebuie să inspire prin puterea exemplului”

– Ce schimbări credeți că ar putea fi făcute – la nivel de stat, educație sau familie – pentru a încuraja obiceiul lecturii?
– Cred că provocarea va fi să se încurajeze citirea textelor mai lungi şi a raţionamentelor complexe. Mai ales acum, când inteligenţa artificială îţi poate face rezumatul la orice. O abordare este să transformăm lectura în ceva cu care să te mândreşti, precum şi ceva uşor accesibil. De asemenea, adulţii trebuie să inspire prin puterea exemplului. De ce ar vrea fiul meu să citească o carte la şcoală dacă nu mă vede citind deloc acasă?

– Dacă ați putea introduce o materie obligatorie în școlile din toată lumea, axată pe influență și comunicare, ce ați preda în acea oră?
– Probabil că aş preda empatia, ca abilitate de comunicare. Ştiu că s-a încercat deja în câteva şcoli şi cred că e un pas important înainte. Empatia e interpretată adesea greşit, drept un sentiment căldicel, siropos, dar capacitatea de a simţi empatie e ceva determinat genetic la nivelul creierului şi e un instrument extrem de util în comunicarea cu rost.