INTERVIU „Când singurul tău orizont în viață este banul, niciodată nu poți fi mulțumit”. Un filosof român de 93 de ani explică de ce mulți oameni duc o viață plină de insatisfacții

La 93 de ani, împliniți exact pe 1 aprilie, filosoful Mircea Flonta spune că și-a trăit toate vârstele, de la intrarea la liceu, în urma unui examen, pe care-l consideră și azi „cel mai mare succes” al său, până acum, când se bucură că duce o viață activă. Într-un interviu pentru publicul HotNews, filosoful vorbește despre românii care nu au modele adecvate și nici o educație care să-i ajute să-și cultive încrederea în țara lor și sensibilitatea morală care i-ar impinge să-i ajute pe ceilalți, în loc să caute să-și satisfacă exclusiv propriile plăceri.

• „Inegalitatea în România vine din lipsa de acces egal la serviciile publice”, mai afirmă Mircea Flonta în interviul pentru HotNews.

– Domnule Flonta, sunteți filosof, aveți 93 de ani. De unde vine supușenia, lașitatea? Putin și Trump ne impun să ne supunem legilor, forței lor. 
– Mircea Flonta: E greșit cum gândiți. Nu e supușenia acum, pe primul plan. Supușenia era pe vremea lui Ceaușescu. După părerea mea, pe primul plan, acum sunt frustrarea și resentimentul. 

– E atâta libertate, cum să rămâi în frustrare? 
– Ești liber, adevărat, dar înainte de a simți libertatea asta a ta, ce faci? Vezi! Vezi că alții care nu au niciun fel de merit, o duc mai bine decât tine. De aici pornește totul. Invocăm mereu libertatea, dar, în fapt, totul pornește simplu de la mine și comparația mea cu celălalt. Și, de aici, Putin și Trump devin niște exemple de urmat, ei oferă soluții „vindecătoare”.

Oamenii văd foarte bine că unul o duce bine, fără merite și fără însușiri excepționale

– Ce lucruri sunt de vindecat în România?
– În România există o diferență mult prea mare în ceea ce privește șansele pe care le are un tânăr în viață, în funcție de mediul în care se naște. Oamenii văd foarte bine că unul o duce bine, fără merite și fără însușiri excepționale. Se întreabă mai întâi: cum să muncesc atât de mult și s-o duc așa de rău? Apoi imediat zice: cum de celălalt muncește atât și câștigă atât? Este o inegalitate. Această privire asupra aproapelui e amplificată de faptul că societatea noastră a construit omul ca agent al consumului. 

Ce înseamnă o viață bună astăzi? Să iei parte cât mai consistent la consum. Iată de unde vine frustrarea. Nici nu ești dotat financiar și nici nu iei parte egală la consum precum celălalt. 

De ce să creadă oamenii în muncă, în calități, în educație, în sistem? Au dreptate. Poți să te îmbogățești fără să plătești impozitele și să încalci legea? Da! Cu alte cuvinte, avem suspiciune și neîncredere. Și acestea sunt atât de puternice încât nu vedem decât Miracolul ca soluție.

– Neîncrederea asta nu este de azi, de ieri, este demult. 
– Da, dar mai important, ea este amplificată exponențial astăzi, prin rețele de socializare. Neîncrederea, istoric, e o mentalitate care s-a format în lumea românească, din cauza faptului că n-a existat nici securitatea vieții, nici cea a avutului. 

Aici aș aminti cartea lui Radu Umbreș, „Neîncrederea”, unde vedem o explicație în acest sens. Avem obiceiul să ne comparăm cu ungurii, cu cehii, cu polonezii, dar nu avem nicio justificare pentru asta. Ei au trăit 1.000 de ani în altă lume. 

Noi am trăit într-o lume în care n-a existat nici protecția vieții, nici protecția avutului, deci, nicio motivație temeinică pentru a munci. De ce să tragi la jug, dacă ceea ce câștigi ți-este luat, furat de un stat care nu face nimic pentru tine? 

Lucru ăsta s-a perpetuat până astăzi. Noi am preferat minciuna, prefăcătoria, furtul. Deci șmecheria, într-un cuvânt. Eu câștig prin muncă. Vin taxele peste mine. Vecinul meu, care se îmbogățește, nu plătește taxe și nici nu este pedepsit. Nu este firesc să mă ascund de oricine vrea să-mi ia taxele? Nu este firesc să nu am încredere în stat?

– Adică nu ai încredere în instituții, nu ai încredere în primar, în guvernanți.
– La noi instituțiile n-au existat cu adevărat. Cu alte cuvinte, egalitatea în fața legii nu a existat. Nu trebuie căutat prea departe pentru a vedea că inegalitatea vine din lipsa de acces egal la serviciile publice. 

Deci, nu doar că-ți impozitează averea, dar cu taxele plătite nu ai acces la școală, la sănătate. Totul ține de relații. Ăla cu bani, cu relații rezolvă, eu fără relații ce fac? Plătesc impozite. Cu ce scop? Păi, nu se știe. 

La fel a fost în comunismul lui Ceaușescu, la fel a fost în interbelic, la fel este și astăzi. De ce să ai încredere în Instituții, ca om de rând? Cum să vorbești tu despre libertate, când tu vezi inegalitatea, nedreptatea, zilnic, și ești obișnuit să ți se întâmple ție la fel. Zilele astea sunt proteste în stradă în numele libertății, ea este invocată ca fiind exasperarea față de o mereu înnoită inegalitate.

Acesta este timpul personajului care joacă destul de bine rolul lui Mesia

– Sunt invocați, ca armă supremă, Ceaușescu și anii comunismului.
– Este o falsă raportare. Și un exemplu de disperare. Cum să te raportezi la un dictator și la vremea lui? În vremea lui Ceaușescu lașitatea venea din frica de o putere imprevizibilă. Erai laș pentru că trebuia să supraviețuiești și nu puteai ieși din rând. 

– Astăzi, de la Washington la București se întâmplă lucruri pozitive.
– Desigur. Însă oamenii resimt frustrarea. Sunt dominați de resentiment. Americanii au motivele lor, dar multe sunt legate, ca la noi, tot de consum. Cum să mai auzi avertismentul: om bun, este greșit drumul! Nu mai poți avea încredere. Ăsta este timpul personajului care joacă destul de bine rolul lui Mesia. Totul, repet, a fost și este „pregătit” pentru o schimbare radicală. Oamenii nu se mai gândesc la consecințele elementare, pe care nu și le doresc de fapt. Ce anume să-i oprească, când ei au găsit salvatorul?

– Păi, „nu se salvează” folosind rețelele de socializare?
– Să privim distracția, da? Telefonul mobil cultivă prin produsele lui starea de extaz. Care din celelalte dimensiuni ale omului, ale vieții omului sunt cultivate? Este o mutare, o plimbare dintr-un loc de consum într-alt loc asemenea. Dacă ai bani, te și duci în acel loc de consum, în Dubai, în Emiratele Arabe. Cine se duce în Italia sau în Spania sau la Paris să vadă istoria, muzeele? 

„Cel mai mare succes al meu: Cu mintea mea, cu starea mea socială, am reușit să intru la liceu. Acum nu există niciun examen”

– Românii merg la muncă în Italia, Spania, Franța.
– Asta o fac românii și o fac pentru că România lor nu le dă încredere în ei, în ziua de mâine. Important este să mergi acolo în Italia, Spania, Franța pentru cultură. Pentru a avea acces la lucruri care îți produc o plăcere superioară. 

A avea acces la cultură înseamnă a face un exercițiu al sensibilității. Ce înseamnă astăzi muzica bună, literatura bună, filosofia? În niciun caz un exercițiu al inteligenței adecvate, al gândirii critice. Care sunt astăzi modelele culturale și umane? De pildă, eu o să am 93 de ani. 

O parte din zi mă îndeletnicesc cu lucruri de-astea. Citesc și scriu și-mi folosesc mintea, departe de telefoane mobile, de televizor. Mă gândesc la tot felul de lucruri. Eu nu am o viață foarte activă, dar am una interesantă și plăcută. Îmi folosesc datele superioare ale ființei mele.

– Care este diferența față de dumneavoastră? Unii stau la mall, se uită la televizor. Sparg banii în Dubai. 
– Diferența este că eu sunt mulțumit. Vedeți dumneavoastră mulțumire printre pensionari și televizorul lor? Dar printre tineri și mall-ul lor? Consumul nu aduce mulțumirea cu sine. Să fii în „priză continuu”, să faci bani, nu este mulțumire. Să ai plăcere în plăcere nu poate fi fericire. Să gândești critic propria ta ființă, da. Să te confrunți cu o cultură superioară ție, da. Consumul nu prezintă vreo dificultate. Consumul nu are limite. Înseamnă a dobândi, a avea, a deține, nu a fi. 

– Ați descris faptul că trăim o istorie tristă a omului.
– Am trecut în viața mea prin numeroase bariere, examene, selecții. Eu am intrat în liceu în 1943. Stăteam într-o comună lângă Arad, pe vremea aia refugiat din Ardealul de nord. Era singurul liceu într-un județ mare și bogat. Singurul liceu care avea un examen de admitere cu trei materii și avea un număr enorm de candidați. Era o concurență de șapte – zece pe un loc la admitere. A fost cel mai mare succes al meu. Cu mintea mea, cu starea mea socială, am reușit să intru la liceu. Acum nu se impune niciun filtru. Nu se impun examene. Nu este niciun efort. Și, iată încă „un motiv temeinic” de a privi spre un miracol. O cultură superioară nu te împinge spre miracol. Îți pune filtre, măi, ce este asta, ce este cu mine?

Este o viață proastă în care domină insatisfacția

– Totul trebuie să fie accesibil, plăcut, fără vreo piedică. 
– Da, și descoperi, ajuns într-o slujbă, că nu e nimic plăcut. E totul sarcină și plată și consum. 

Nimeni n-a făcut ceva mai de soi, mai bun, ceva excepțional printr-o instrucție în care totul a fost plăcut. Gândiți-vă la unul care cântă bine la vioară sau la pian. Păi, ăla trebuie să facă exerciții monotone ani și ani de zile. Dar dacă n-are motivație? N-are chef? Nu mai vorbesc de cultivarea răbdării, de cultivarea propriei rațiuni. Care e rațiunea în a avea mai mult? Să ai mai mult. O dată gândind așa nu poți să te mai oprești. Nu ai de ce să te oprești. Este singura ta rațiune de a fi.

– Avem o inegalitate de șanse. Avem și consum. Și avem, iată, o lume fără examene.
– Este o viață proastă în care domină insatisfacția. Pentru că singurul tău orizont este al banului. Și niciodată nu poți fi mulțumit. 

– Chiar dacă ai mult, există altul care are mai mult și mai multe. 
– Cel mai grav este că rămâi în resentiment, nu? Pentru că relația mea ca om ar trebui să fie cu rațiunea, cu o viață mai bună, și nu cu banii și consumul lor. Eu dezvolt curajul de a mă confrunta cu mine însumi și cu ceilalți prin intermediul ideilor, în numele unei vieți mai bune. În aceste condiții, chiar cu o societate care te fură, ai avea satisfacția propriei valori, propriului respect. Dobândești meritul!

Meritul și Succesul

– Meritul? Ce înseamnă meritul?
– Eu vreau să vă spun că am stat și m-am gândit la chestia asta. Succes și merit. Noi am și uitat că există merit. Trăim, vrem doar succes. De ce nu se armonizează succesul și meritul? Pentru că succesul ia mult și dă puțin. Mereu te gândești că meriți mai mult. Am succes, merit mai mult, mai mult. 

– Am succes, am bani și am supuși, admiratori, le dictez ce vreau eu. Precum Trump, Musk.
– Dacă relația cu tine însuți e bazată pe respectul pentru propria persoană atunci îți impui anumite reguli, atunci ai alte priorități, în afaceri, în politică.

– Văd că nu observați că în jurul nostru există cursuri de dezvoltare personală. Ești învățat cum să respiri, cum să-ți antrenezi gândirea. Nu e nevoie de o călătorie în Franța pentru a înțelege istoria Europei. Oamenii au senzația că știu să se cunoască pe sine prin aceste cursuri scurte, deloc complicate.
– Dacă oamenii ar avea o viață în care să aibă pe de o parte satisfacție în profesie și pe de altă parte, îndeletniciri în timpul liber care le fac plăcere, n-ar avea nevoie în majoritatea cazurilor, de sfaturile de dezvoltare personală și de psihoterapeut. Aceste activități înfloresc pe fundalul insatisfactiilor și a unui alt factor care are tot mai mare pondere în lumea de azi: Singurătatea. Da, singurătatea în toiul unei lumi a competiției, a eficienței.

Omul e în stagnare și limitare

– Nu avem modele adecvate, puternice.
– Unde sunt banii pentru cercetare, de exemplu, în România? Cercetări  care aduc un aport oarecare la binele și la nobila ființă umană? 

– „Nobila ființă umană” și plăcerile ei superioare nu sunt în trend.
– Știți, cu cât e mai puțin dezvoltată ființa omenească, cu atât este mai susceptibilă să imite și să rămână în imitație. Acest lucru exercită o fascinație, în general, asupra copiilor. Dar imitarea îndeamnă la limitare. Ori suntem într-un moment al stagnării în limitare, în imitare.

– Unde este liberul arbitru, dacă tu nu ieși din imitarea unui trend?
– Liberul arbitru e posibilitatea de a decide între bine și rău. Asta e liberul arbitru. Iar când ai decis pentru rău, atunci trebuie să existe o sancțiune. Dacă convingerea nu e dată de către puterea în sine a omului, încerc să-l conving social. Este dăunător pentru el? Este dăunător și pentru ceilalți. Dacă nu se poate altfel, obligă-l. Ce are asta cu libertatea? Asta e o încălcare a libertății? Nu, ai obligația de a avea obligații față de ceilalți. Nu este o încălcare a libertății când eu fac ceva util pentru altul sau îl ajut pe altul. Omul a devenit invizibil pentru el însuși. Derutat, el pare că nu e-n stare să se mai vadă, să se mai salveze.

– Trăim în fiecare clipă senzații politice. Zice Trump, face Putin, ne atacă Georgescu, clasa politică este vai și amar.
– Știți, în politică, lucrurile uneori iau o turnură radicală. Au loc schimbări radicale, există astfel de perioade de întrerupere a continuității. Trăim discontinuități accentuate și se vede mai clar care este deosebirea între oamenii care au convingeri și pentru care convingerile contează și cei care au o capacitate de adaptare excepțională. Din punctul ăsta de vedere este un moment al adevărului. Repet, este și un moment al resentimentului. Resentimentalii trăiesc astăzi solidaritatea. Și nici nu mai avem resurse și nici răbdare, sau timp să ne gândim oare de ce s-a ajuns aici?

– E o zăpăceală continuă. Nu mai recunoaștem care-i omul bun, care-i binele.
– E un criteriu foarte simplu pe care l-am tot amintit, raportul dintre ceea ce ești și ceea ce dai societății. Vă provoc să-mi dați un contra-exemplu. Nu poate să existe societate care să funcționeze bine, cu atât mai mult o democrație, în condițiile în care omul este pregătit să fie doar un bun consumator. 

– Legionarii au revenit la modă, de ce?
– Eu cred că e un simptom al declinului, e foarte trist. Cu alte cuvinte, oamenii și-au pierdut acele însușiri care le fac persoane autentice. Unii spun: uite ce succes are ăla, vreau și eu succes și ca să mă diferențiez de el, ce fac? Duc lucrurile mai departe și într-un stil extrem. 

– Este mereu vorba de națiune, care este un lucru înălțător!
– Cine citește Memoriile lui Eliade dă peste un citat, care spune cam așa: generația anterioară generației noastre a avut un ideal, idealul național. Acest ideal a fost împlinit. Idealul nostru este să facem din România o mare putere culturală. Citesc așa ceva la o minte cum este a lui Eliade, o minte strălucită. Cât de ancorată poate să fie ea în prejudecăți? 

Cum era România pe vremea lui? 80% din români trăiau la sate, marea majoritate trăiau într-o stare de sărăcie, lipsă de instrucție, de îngrijire elementare a sănătății, de alimentația rațională, de confort, de igienă. Era o provocare imposibilă. Și atunci lucrurile duc către extremism. Trebuie obligatoriu îndeplinite aceste lucruri. Dacă acești români nu intră în jocul meu, ei trebuie provocați. 

Școala nu dezvoltă sensibilitatea morală și sensibilitatea intelectuală

– Tot vorbiți de sensibilitate, mă înnebuniți cu empatia asta. De ce?
– Ce este cel mai accesibil la oameni dacă nu acest capitol? Binele poate fi făcut din sensibilitate sau din rațiune. Eu admir cel mai mult pe acei gânditorii luminați ca Immanuel Kant care cred în rațiunea care te duce spre bine, dar asta e posibil numai prin instrucție avansată. Cei care nu au așa ceva ce fac? Ei au datul sensibilității pentru suferința celorlalți. Și au și sentimentul dreptății potrivit căreia unul nu trebuie să fie o țintă pentru că s-a născut într-o viață mizerabilă. Sensibilitatea asta, vedeți, pentru mine, un lucru elementare. Pe mine m-a impresionat de la o anumită vârstă un anumit tip de femeie, pe care am întâlnit-o în Ardeal.

Care nu cerea nimic pentru ea, dar dacă toți membrii familiei erau sănătoși și o duceau bine, ea era fericită. Eu cred că în general școala nu dezvoltă sensibilitatea morală și sensibilitatea intelectuală, ci pedalează pe ideea tânărului bun pentru performanța profesională. Este o neînțelegere elementară a faptului că poți să ai o societate de oameni care sunt din punctul de vedere al randamentului la un nivel satisfăcător, dar ca membri ai societății să fie cu totul nefuncționali. 

– La ce duce asta? 
– La ipocrizie. Nu există o continuitate între viața publică și cea personală. Viața publică este dominată de ipocrizie. Viața politică este domeniul ipocriziei. Toți învață niște clișee care n-au nicio legătură cu convingerile proprii, care îi îndeamnă să acționeze, să decidă și să acționeze într-un anumit mod. Ori asta e ipocrizie. Crescută în școala performanței cu orice preț. Dacă-ți dorești ca ceilalți să te ajute, să nu-ți facă rău, ajută-i și tu pe ceilalți și nu face rău. Asta e o lege nescrisă, o lege universală. Zestre a sensibilității.

– Ce sensibilitate, domnule profesor când e o luptă pentru existență?
– Lupta asta este greșit înțeleasă, greșit educată. Mulți oameni dintre contemporanii noștri nu au văzut în viața lor un act dezinteresat, o acțiune dezinteresată. Eu cred că în general oamenii care n-au avut această experiență a unei vieți în care să existe căldură de asta sufletească, au inima rece. Îi vedem astăzi în fruntea extremismelor. Suntem într- asemenea situație în care, dacă cineva se arată dezinteresat într-o împrejurare, nu-l mai recunoști ca om bun.

– Ce-i cu Dumnezeu, la ce mai folosește?
– Dumnezeu este nevoia de speranță, este nevoia de credință autentică. Este calea aceea, ultima instanță.

– Ați vorbit de mistificare, de șmecherie, de falsuri, de ipocrizie. 
– Eu aș zice că miza este educația. Instrucția și emanciparea minții. Să înlocuiești plăceri foarte ușor accesibile cu altele, cu satisfacții superioare. Dacă tu rămâi în plăcerea pe care ți-o face o anumită mâncare și nu mai faci efortul de a asculta o muzică bună, de a citi o carte bună, de a duce o conversație interesantă, ești om? Știți, când eram mic, singura muzică care îmi spunea ceva era muzica populară. Am trecut în timp prin muzică și am ajuns în cea simfonică, unde descifrez semne, îmi exersez sensibilitatea. Când totul e accesibil, rămâi în accesibil.

Omul este dotat pentru dezvoltarea anumitelor capacități, interese de natură intelectuală și de natură estetică, abia atunci o viață cât de lungă, e scurtă. Pe mine mă interesează enorm istoria tuturor epocilor și mă interesează istoria tradițiilor morale și religioase și mă interesează enorm literatura. Și pe măsură ce înaintez în vârstă și rămân activ, din punct de vedere intelectual, trăiesc cu un anume sentiment. Domnule, câte lucruri interesante sunt! M-ar interesa și mi-ar face plăcere să le știu și n-am avut timp să mă ocup de ele. Avem această inegalitate dată de lipsa exercițiului intelectual. Și cu cât această inegalitate e mai accentuată, cu atât o societatea e mai proastă.

Cine este MIRCEA FLONTA

Mircea Flonta este profesor emerit la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, membru al Academiei Române. Activitatea sa didactică – întinsă pe o perioadă de peste șaizeci de ani – s-a centrat pe epistemologia clasică și analitică, teoria cunoașterii științifice, filosofia limbajului, gândirea lui Immanuel Kant și Ludwig Wittgenstein. A publicat, în țară și străinătate, numeroase studii și articole în reviste și culegeri de studii. A tradus, în colaborare, din operele filosofice ale lui David Hume, Immanuel Kant, Albert Einstein, Moritz Schlick, Karl Popper și Ludwig Wittgenstein. (fragment preluat dintr-o biografie Editura Humanitas).