Interviu cu doctorul Margit Serban: femeia care invinge moartea

Margit Serban este una dintre acele persoane careia cu siguranta i se va ridica mai devreme sau mai tarziu, o statuie. Nu este nici politician, nici vedeta si nici macar inventator. Insa exista atat de multi oameni care traiesc astazi datorita eforturilor doamnei doctor Serban. Nu, nu veti citi doar povestea unui medic talentat. Ci veti face cunostinta cu un om al carui destin a fost frant de un eveniment tragic. Desi traieste cu un suflet spart in mii de bucati, Margit Serban traieste ca un invingator. Un interviu cu femeia care invinge moartea.

Vlad Mixich: Lucrati de zeci de ani cu copii bolnavi de leucemie. In acest timp v-ati schimbat mult? Vi s-a transformat sufletul intr-unul de piatra sau intr-unul de sfanta?

Margit Serban: Am senzatia ca, in general, schimbarile din viata unui om sunt minime. Si nici eu nu m-am schimbat in mod radical. Aceeasi compasiune si parere de rau, si aceeasi solidaritate cu cel in suferinta o am si in momentul de fata. Insa nu pot sa nu fiu cinstita. Daca oameni apropiati mi-ar cere sfatul daca fiica lor sa aleaga sau nu oncologia, in mod categoric le-as spune ca e mult prea greu.

E mult prea greu pentru ca de fapt iti ocupa aproape toata viata. Nu poti sa ai vacante, nu poti sa-ti inchizi telefonul si sa spui „La revedere, mi-am terminat orele de lucru”, pentru ca daca ai face asa ceva tot timpul ai avea acea remuscare ca poate intr-un moment decisiv nu ai fost prezent cu sfatul cel bun. E foarte greu si e un lucru care nu poate fi facut decat de cei foarte puternici si motivati.

Eu nu contenesc sa spun asa: sa tratezi raceli si scabie si diaree tot medicina se cheama, dar daca vrei intr-adevar sa ai o contributie insemnata, atunci trebuie sa abordezi ceva greu, o specialitate in care intr-adevar sa poti salva o viata. Daca ai sentimentul ca vrei sa te iei la tranta cu toate relele inseamna ca te poti indrepta spre o asemenea meserie.

– Margit Serban s-a nascut in 1942 si este in prezent profesor universitar si seful Centrului de Transplant Medular din Timisoara.

– Echipa condusa de Margit Serban a realizat primul transplant medular la copil din Romania, in 2002. Este autor si editor a 14 carti si a peste 1000 de articole de specialitate. Profesoara Serban este membra a Academiei Romane si a 12 societati academice si profesionale internationale. Este presedinte si co-presedinte al Comisiei Nationale de Hematologie si a Asociatiei Romane de Hemofilie

– A fost decorata de catre autoritatile germane cu medalia Bavaria pentru merite medicale si sociale. Din 2003 este cetatean de onoare al orasului Timisoara.

– A primit Ordinul “Serviciu Credincios” in grad de Cavaler din partea presedentiei Romaniei si premiul Academiei Romane pentru carte medicala.

Carte de vizita Margit Serban

V.M.: Care este motorul care sta in spatele motivatiei dumneavoastra? Este el diferit acum fata de cel din tinerete?

Margit Serban: N-as dori sa-mi puneti astfel de intrebari foarte sensibile, pentru ca la varsta mea se plange usor, si uite ca incep sa plang… E un subiect asupra caruia am meditat si am gasit pana la urma raspunsul. La inceput am crezut ca ma dedic acestei vocatii pentru ca nu am putut sa am copii. Foarte tarziu si foarte greu am reusit sa am un copil si atunci, din recunostinta, am zis ca trebuie sa ma lupt si sa ma straduiesc in aceasta meserie.

Apoi am trecut printr-o experienta cumplita (fiul doamnei profesor Serban a murit in adolescenta) cand am crezut ca nu ma voi mai putea intoarce. Dupa o perioada indelungata a trebuit totusi sa revin la serviciu, si am intalnit lumea din spital, si mamele… in situatia de a-si pierde copilul… si atunci mi-am zis: aici iti este locul!

Desi am cautat niste explicatii, eu cred ca de fapt am fost chemata sa fiu asa. Am convingerea ca indiferent de soarta mea, as fi procedat la fel. Tuturor celor care se mira “N-as fi putut, doamna profesor, sa fac ce ati facut dumneavoastra”, le spun: nu te faci medic daca nu vrei sa te zbati sa salvezi dintr-o situatie grea pe cineva.

“NU AM PRONUNTAT NICIODATA CUVANTUL CANCER IN FATA UNUI COPIL”

V.M.: Nu aveti si dumneavoastra ca toti ceilalti oameni, accese de egoism? Nu visati niciodata sa leneviti intr-un sezlong pe o plaja?

Margit Serban: Nu cred ca asta mi-ar mai da satisfactie. Asa am fost cladita de catre bunul Dumnezeu, ca munca sa fie pentru mine o sursa de satisfactii si de placere. Ma intorc cu mintea in copilarie si imi aduc aminte cat de mult mi-a placut sa invat, ce bucuroasa am fost cand am ajuns foarte tanara in Biblioteca Centrala de la Bucuresti.

Ce de carti, ce de reviste, dar cand o sa apuc eu sa ma uit prin ele, ma gandeam? Nu-mi trecea prin minte ce altceva as fi putut sa fac prin Bucuresti decat asta. Si profesorul si maestrul meu, domnul profesor Turcanu, a stiut sa tina aprinsa flacara asta in mine…

V.M.: Cum reactioneaza copiii cand ii anuntati ca sunt bolnavi de cancer?

Margit Serban: Este un capitol cumplit. Si acum, dupa atatia ani de munca in domeniul acesta, de astfel de clipe imi este intotdeauna groaza. Imi aduc aminte de inceputul carierei cand am adus prima data la cunostinta unei mame un diagnostic din acesta. Parca si acum ii vad fata, ii vad paloarea si reactia psihica, si ce impact fizic a avut vestea.

Nici acum nu pot sa port o astfel de discutie decat daca sunt intr-o anumita stare psihica. Nu pot sa o fac oricand. Trebuie sa am puterea sa dau o astfel de veste si uneori nu am o astfel de forta. Mi se pare cumplit de grea situatia in care eu trebuie sa vorbesc cu parintele.

Copilului niciodata nu-i spun diagnosticul, dar ii spun ca e vorba de o boala grava. Cuvantul cancer nu l-am spus niciodata in fata copilului; doar parintilor, cu toata cinstea si cu toata corectitudinea. Parintilor le spun cand este cazul, ca nu mai are nici o sansa, si ca poate doresc sa intrerupa tratamentul si sa-i ofere o bucurie.

Cand am fost pe alte meleaguri s-au mirat: “Cum, nu-i spui copilului?”. Nu, nu, si nu, nici nu se procedeaza asa la noi in tara, si nici acum nu as putea sa ma uit in fata lui si sa-i spun asa ceva.

V.M.: In astfel de situatii tragice se spune de obicei ca “asa a vrut Dumnezeu”. Cand insa copilul pleaca sanatos pe poarta spitalului, se spune “asa a vrut doamna profesor”?

Margit Serban: Nuuu, nici vorba. Si ei, si noi, spunem ca bunul Dumnezeu a vrut astfel si ne rugam sa ne dea si noua intelepciune. Sigur ca multi raman cu un sentiment de recunostinta. Chiar daca ma suna numai cinci fosti pacienti de Anul Nou, si tot e o mare bucurie. Sunt convinsa ca toti simt in sufletul lor recunostinta.

V.M.: Intr-un act medical reusit cam in ce masura este meritul echipei dumneavoastra de medici, si in ce masura este meritul…destinului?

Margit Serban: Asta e atat de greu de spus. E un alt subiect la care m-am gandit de atatea ori. Sunt multe drumuri in fata noastra si eu o iau pe unul, si ma intreb daca bunul Dumnezeu imi dicteaza s-o iau pe acolo sau eu gresesc? E atat de greu de raspuns la intrebarea asta.

Desigur ca suntem foarte importanti si decizia noastra e deosebit de importanta, dar e clar ca trebuie sa fim luminati ca sa stim ce tratament sa alegem, cum sa procedam. Desi noi avem ghiduri si protocoale internationale, si ne straduim sa le respectam, intotdeauna este si o componenta subiectiva, care tine de noi dar si de particularitatea pacientului. Si uneori trebuie sa te abati de la litera protocolului si sa ai intelepciunea sa stii cand sa o faci.

V.M.: De unde vine o astfel de intelepciune?

Margit Serban: Uneori se poate intampla si sa gresesc. Dar sigur vine din experienta multor bolnavi pe care i-am tratat. E si o intuitie care e fondata pe niste criterii si niste semnale, care la inceput pot fi minore si sa nu spuna nimic unuia cu mai putina experienta. Dar cunostintele stiintifice sunt, categoric, cele mai importante.

“NU AM FOST INDEAJUNS DE SMECHERI PENTRU A PRIMI FONDURI DE LA BUCURESTI”

V.M.: Cam cate felicitari primiti de Anul Nou?

Margit Serban: Primesc multe felicitari. Nu pot sa spun un numar exact. Mi se mai intampla sa ma intalnesc pe strada cu pacienti vechi si atunci se bucura foarte mult. Nu ii recunosc pe toti, dar pe cei vechi ii tin bine minte. Atunci eram implicata in fiecare pas al tratamentului.

Adevarul este ca noi am pornit de la aproape nimic cu compartimentul nostru de onco-hematologie. La inceput aveam 10 paturi cu doua saloane mititele, si iata ca acum am iesit din acele saloane si avem toata cladirea aceasta cu trei etaje si cu Centrul Familial alaturi.

V.M.: Cine a finantat constructia si renovarea acestei cladiri?

Margit Serban: Ooo, este o durere mare si as fi foarte bucuroasa sa vorbim despre asta. Noi, cei care suntem in provincie, nu ne bucuram de sustinere financiara, bugetara, in aceeasi masura ca si colegii nostri din capitala. Desigur, capitala trebuie sa arate cat mai bine, fiind cel mai important oras din tara, dar de aceeasi atentie trebuie sa se bucure macar si centrele universitare.

Poate ca nici noi nu suntem suficient de smecheri. Smecheria e un lucru care ma deranjeaza profund, probabil si pentru ca nu sunt smechera. Dar nu sunt nici mai proasta decat cei care se cred destepti pentru ca sunt smecheri. Noi nu avem aceasta smechereala de a atrage fonduri de la Bucuresti.

Asadar, cladirea principala a fost renovata din temelie si largita de catre nemti. Cladirea in care ne aflam noi, parter si trei etaje, a fost facuta integral de catre austrieci. Alaturi vedeti Centrul Familial pentru parintii copiilor care stau aici internati impreuna, cu lunile. L-au facut tot austriecii.

Nu mai vorbesc de spalatorie, bucatarie si tot mobilierul… Dotarile in aparatura le-am primit din Tirolul de Sud si din Germania. Astfel de lucruri te obliga sufleteste fata de toti cei care si-au dat seama ca este nevoie de ele. Numai ca tare ne-am fi dorit ca nevoile noastre sa fie vazute si de Bucuresti.

V.M.: Cum ati reusit sa convingeti autoritati si companii din Germania, Austria, Italia sa investeasca aici, iar pe cei de la Bucuresti nu?

Margit Serban: Nu pot sa spun decat ca cei de afara au vazut cinstea si corectitudinea mea si ca mie personal nu-mi trebuia nimic, totul este pentru spital. Cei de la Bucuresti, in schimb, nu asculta. Ce sa spun? Poate nu asculta si pentru ca sunt multi competitori la punga de la Bucuresti.

V.M.: Credeti ca la pungile nemtilor sau austriecilor este mai putina concurenta?

Margit Serban: Ba este suficienta si acolo, dar ei se asigura ca atata cat investesc din acea punga, sa ajunga 100% acolo unde trebuie, sa nu se injumatateasca nimic pe drum.

V.M.: In afara de onoruri si decoratii, ati mai fost gratificata si cu altceva de catre autoritatile de la Bucuresti?

Margit Serban: Trebuie sa spun cu sinceritate ca ma bucur ca imi sunt recunoscute meritele. Faptul ca noi, ca pediatri, primim functii importante in comisiile de transplant sau de hematologie ale Ministerului Sanatatii, este un semn ca ne sunt recunoscute meritele.

V.M.: Dar in ce moment au venit aceste recunoasteri?

Margit Serban: Dupa ce am luptat si dupa ce am realizat ce am realizat. Am reusit sa punem la punct cateva programe nationale si trebuie sa spun de exemplu, ca pe programul national pentru transplant nu m-am simtit niciodata dezavantajata. Insa, in general, banii vin putini catre spitalul nostru de copii.

“NE INVATAM COPIII SA FIE HRAPARETI”

V.M.: La Buzias ati infiintat un Centru Medical pentru Copii si Adolescenti. Din ce fonduri ati reusit sa ridicati aceasta institutie?

Margit Serban: Pe acela l-am pornit noi, eu si cu sotul meu, din putinul nostru. Sotul meu a insistat si am creat acest Centru Medical in memoria fiului nostru. In 1990, bogati adevarati nu erau. Degeaba spun unii si altii despre noi ca am fost foarte bogati. Din situatia noastra modesta am pornit aceasta actiune. Este meritul clar al sotului meu, pentru ca eu nu am dorit asa ceva, caci mi-a fost teama ca nu vom reusi sa finalizam tot.

Si ce daca aveam cladirea… de unde vom plati salariile, de unde mancarea pentru bolnavi, intretinerea? Daca puneam bolnavii sa plateasca, nu mai corespundea cu ce vroiam noi sa facem. Si atunci, trebuie sa spun ca bunul Dumnezeu ne-a ajutat. Sotul meu a umblat peste tot pentru materiale de constructii, intr-o vreme in care inca nu incepuse privatizarea si oamenii dadeau pentru ca nu dadeau de la propria firma.

Apoi am primit sponsorizari de la autoritatile bavareze, de la ONG-uri din Germania, si asa s-a reusit sa se faca foarte mult.

V.M.: Sper sa nu va suparati, caci am o intrebare smechereasca: dumneavoastra ce va iese din toata treaba asta?

Margit Serban: Munca multa. Enorm de multa munca. Noua, personal, nu ne iasa nimic. Anul trecut s-au implinit 10 ani de functionare si acum ne bucuram ca lucrurile au inceput sa mearga. Sotul meu se ocupa in mai multa masura de ce este la Buzias.

Acolo, insa, si partea romana a avut un merit. De fapt, bunul Dumnezeu a avut un cuvant foarte mare de spus, pentru ca Centrul de la Buzias a fost inclus in reteaua institutiilor de sanatate. Cand s-a terminat constructia si dotarea atunci am primit aceasta veste minunata, ceea ce inseamna ca pot veni copii din toata tara fara sa plateasca.

V.M.: Pentru mentalitatea noastra romaneasca este de neconceput ca autoritatile germane sau austriece doneaza sume atat importante unor straini aflati la mii de kilometri…

Margit Serban: Asta este splendid! Daca nu ne educam si noi copiii in acest sens, ci ii invatam sa fie hrapareti si sa creada ca trebuie sa adune si sa tot adune, nu vom ajunge bine… Imi aduc aminte intotdeauna de povestea aceea cu omul care si-a dorit aur si pana la urma a murit inecat in el. Asa e si la noi: castiga si castiga si castiga de parca ar avea 7 vieti si o suta de copii.

Pe mine tare ma impresioneaza cand vad cum se face in strainatate, cand vad cum un copil care si-a adunat banutii in pusculita lui ii da, si cand vad ca jucaria lui cea mai draga o da. Asta inseamna ca a primit o educatie inceputa la o varsta foarte frageda si ca este o educatie tinuta prin exemplu. Roade nu da decat educatia prin exemplu, nu doar cea din gura. Pana la urma, cea mai importanta pentru educatie este familia.

V.M.: Unii spun ca “dau o atentie” doctorului, altii spun ca “ii dau spaga”. Dumneavoastra cum ii spuneti?

Margit Serban: Sectorul de pediatrie este din punctul acesta de vedere diferit de majoritatea celorlalte ramuri medicale. De obicei eu primesc flori foarte multe, ciocolata foarte multa, uneori primesc si tablouri cadou. Nu as dori sa mint, poate se primesc si in pediatrie bani, dar am absoluta convingere ca la mine in clinica niciodata nu se poate intalni asa ceva.

Am pus in vedere foarte categoric, fiecaruia dintre colaboratorii mei, sa nu oblige sub nici o forma familia pacientului sa ofere ceva in schimbul tratamentului. Pentru mine asta este o culpa nemaipomenita. Pe de alta parte trebuie sa spun ca in Romania salariile medicilor sunt o batjocura. Dar m-ar deranja profund sa stiu ca cel necajit nu se bucura de aceeasi atentie.

“MEDICILOR REZIDENTI LE SPUN ASA: EU NU SUNT LASA”

V.M.: Stiu ca studentii si discipolii dumneavoastra v-au poreclit “Frau”…

Margit Serban: Probabil si din cauza ca sunt pe jumatate nemtoaica. Dar poate ca mai mult decat asta, este si din cauza educatiei mele saxone. Eu, de la bunica mea am auzit numai trei cuvinte: Arbeit, Ordnung und Disziplin. Acestea sunt cele trei lucruri care imi ordoneaza viata si care m-au ajutat sa strabat o perioada cumplit de grea a vietii mele.

Poate ca stradania mea si a sotului meu a fost un mod de a supravietui tragediei prin care am trecut. Tin foarte mult la aceste trei calitati si consider ca numai in acest cadru se poate progresa. De aceea simt o durere profunda pentru aceasta tara si, desi puteam sa plec de multe ori afara, nu m-am gandit niciodata sa o fac. Si nici nu imi pare rau ca nu am plecat.

Avem obligatia sa ne straduim. Nu ne putem astepta la nimic bun daca nu muncim si nu suntem disciplinati. Daca dorim ca aceasta tara sa mearga bine, asa cum are toate premisele date de la bunul Dumnezeu, nu se poate decat cu seriozitate si munca. Stiu ca nu sunt populara spunand asa ceva, dar eu intotdeauna la asta ma intorc.

V.M.: Ce le spune “Frau” tinerilor medici rezidenti care sunt platiti mizerabil, care sunt blocati intr-un sistem sufocat de nepotism si a caror meserie nu mai beneficiaza de acelasi respect ca pe vremuri?

Margit Serban: Eu sunt o bataioasa si o luptatoare si sunt pentru corectitudine. Nu se poate ca acum, dupa 20 de ani, sa ne intoarcem la acea situatie din trecut in care nu conta calitatea si cantitatea muncii, ci egalitatea. Nu se poate asa ceva. Daca ne intoarcem aici, inseamna ca degeaba s-a facut tot ce s-a facut. Inseamna ca va lipsi mobilul care sa duca societatea noastra inainte.

Ne vor pleca tinerii, si vor pleca cei mai buni. Si cu cine va ramane tara asta? Ce se va intampla cu aceasta tara daca noi nu stim sa alegem graul de neghina si sa-l apreciem pe cel care munceste? Generatia mea a fost invatata sa faca munca patriotica, dar tineretul nu mai doreste sa faca acest lucru pentru ca e constient ca celalalt si-a ridicat casa, in timp ce el locuieste cu chirie si trebuie sa ceara bani de la parinti.

Am in clinica 15 posturi de asistente care nu se ocupa, nu s-a prezentat nimeni la concurs. Pentru ca este mult de munca, pentru ca pana si sporurile se dau pe ochi frumosi. Din pacate, tot ce ati mentionat in intrebarea dumneavoastra este adevarat. Daca noi nu facem curatenie, nu vom avea nici o sansa.

Mie mi-a venit sa plang cand am citit stirea aceea despre restaurantul in care accesul cainilor si al romanilor nu era permis. Pai asta ne dorim noi pentru tara noastra pe care Dumnezeu a inzestrat-o cu atatea? Medicilor tineri nu pot sa le spun decat ca eu nu sunt lasa si ca nu dau bir cu fugitii.

Iarasi sunt nepopulara: zic ca un pic de sentiment pentru aceasta tara se cuvine sa avem. Pentru ca, in cele din urma, aceasta tara mi-a dat posibilitatea sa fac aceasta scoala si, prin urmare, am niste obligatii fata de ea. Multi dintre discipolii mei pe care am reusit sa-i trimit sa studieze in strainatate au plecat si au ramas acolo.

Acum le spun de la inceput: nu pleci decat dupa ce ai predat ceea ce ai invatat. Lucrurile nu pot sa ramana asa cum sunt acum, pentru ca atunci la un moment dat vom obosi. Din pacate, astazi, medicina care este atat de importanta intr-o societate, este tratata asa cum este tratata.

V.M.: Alex este baietelul care a beneficiat de primul transplant medular din Romania, efectuat de echipa dumneavoastra. Ce mai face?

Margit Serban: Acum are 18-19 ani dragul de el, si este bine.

V.M.: Cine l-a salvat pe Alex?

Margit Serban: Nu stiu daca este asa sau nu, dar eu zic ca bunul Dumnezeu a facut minunea. El ne-a dat intelepciunea sa actionam, si prin noi El isi face lucrarea. Eu asa zic: ca prin noi, bunul Dumnezeu l-a salvat.