Interviu cu regizorul „Carbon”, primul film moldovenesc din cinematografele din România: „Acest film chiar are nevoie de subtitrare în română”
„Carbon” este primul film moldovenesc care a intrat în cinematografele din România, după un succes impresionant pe care l-a avut în box office-ul din Moldova. Producția te poartă în anul 1992, într-un sătuc moldovenesc, după războiul din Transnistria, și îți prezintă o realitate de atunci, din perspectiva oamenilor simpli, cu un umor tragi-comic. Am stat de vorbă cu regizorul Ion Borș despre mesajul filmului, dar și despre importanța expunerii lui în cinema-urile românești.
Filmul a fost produs în 2020, în plină pandemie, cu resurse puține și multă muncă din partea întregii echipe. Până să ajungă să aibă premiera în cadrul Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj, unde a câștigat și Premiul Publicului, pelicula a avut premiera internațională în cadrul Festivalului de Film de la San Sebastian (2022), iar ulterior a fost difuzată în peste 25 de orașe din lume.
Mai mult, „Carbon” este propunerea Republicii Moldova pentru Premiile Oscar și a intrat în cinematografele din România pe 7 iulie.
Regizorul Ion Borș (33 de ani) și scenarista Mariana Starciuc au făcut o documentare serioasă înainte să treacă la acțiune, unde au vorbit cu săteni, voluntari, foști soldați din zona Nistrului și au descoperit modul tragi-comic în care ei povestesc acele vremuri, fapt care i-a inspirat să creeze și o poveste dramatică, dar nu lipsită de umor.
Tatăl regizorului a participat în conflictul transnistrean, iar poveștile pe care le-a auzit de la el erau foarte diferite de cele spuse la televizor, motiv pentru care a avut ca obiectiv un film care să le dea oamenilor de gândit, mai ales când vine vorba de propagandă, indiferent dacă vine din Est sau din Vest.
Linia acțiunii îl urmărește pe Dima (Dumitru Roman), un tractorist care vrea să se înroleze în armata de lângă Nistru, deoarece a auzit la TV că va primi un apartament la Capitală dacă va face asta.
El nu știe mai nimic despre război, dar îl ia la drum pe vecinul său Vasea (Ion Vântu – singurul român din film, născut în Cernăuți, dar stabilit la Târgu-Mureș).
Cei doi ajung să descopere un cadavru carbonizat pe drum și pentru că nu știu al cui este trupul, pornesc într-o misiune de aflare a adevărului, dar și de a-l îngropa creștinește, timp în care se lovesc de tot felul de figuri centrale din comunitate, de la preot, la polițist sau primar.
Misiunea îi poartă în tot felul de aventuri la limita absurdului, unde, în cele din urmă primează umanitatea, așa cum apare și în descrierea oficială a producției: „un film despre cât de important e să rămâi om!”
Am stat de vorbă cu Ion Borș despre ce înseamnă acest film, dar și mesajul important pe care vrea să-l transmită.
„Acest film chiar are nevoie de subtitrare în română”
De ce crezi că filmul „Carbon” a ajuns atât de greu în cinematografele din România?
Ion Borș: Nu a ajuns greu, a fost o strategie gândită de noi. Când proiectul era în dezvoltare a fost pitch-uit la TIFF, iar apoi noi ne-am dorit să avem premiera în cadrul festivalului de la Cluj, deoarece au fost primii care ne-au susținut.
Mihai Chirilov, director artistic în cadrul TIFF, a văzut filmul nostru la San Sebastian, și ne-a propus de atunci să ia producția în competiție.
Așadar, am păstrat în mod special această exclusivitate pentru ei, motiv pentru care abia acum a ajuns în cinematografele din România.
Ai declarat în mai multe interviuri cum speri ca publicul român să înțeleagă și umorul moldovenesc, dar și modul vostru de a povesti. La ce te referi când spui asta?
Noi avem o gândire puțin diferită (limbaj, modul în care construim frazele, iar unele cuvinte nu pot fi înțelese etc.) și vedem lucrurile puțin diferit, mai ales că venim cu un film a cărui acțiune se întâmplă în anii 1990, în timpuri mai îndepărtate.
Știu și cunosc standardele și din România și din Republica Moldova, iar umorul din România câteodată nu prea este înțeles aici, iar cel moldovenesc, câteodată, nu este înțeles acolo.
Nu neapărat asta funcționează și la film, nu le-aș pune pe aceeași balanță, dar de asta m-am întrebat, deoarece n-am avut precedent ca să știm dacă funcționează sau nu. Oricum, acest film chiar are nevoie de subtitrare în română.
Filmul este inspirat din fapte reale, deoarece tatăl tău a participat în războiul din Transnistria. Ce impact a avut experiența lui asupra ta?
Cumva, el a fost motorul de unde a pornit această idee și m-a inspirat. Ne-a povestit ceea ce s-a întâmplat cu el acolo, iar apoi am făcut o cercetare mult mai amplă, am vorbit cu mai mulți oameni și uite așa s-a construit filmul.
Nu este un film bazat pe fapte reale, ci inspirat din povestirile oamenilor și adaptat pentru un film de ficțiune. Dar totul a început de la ceea ce am auzit de la tatăl meu, de la modul în care a fost trecut drept voluntar în război, deși el nu a fost voluntar, ci luat cu forța de acasă, și până la faptul cum pe front li se spunea că „dacă nu beau nu pot să reziste”, deoarece nu aveau armament și nu erau pregătiți militar, iar asta era unica lor scăpare.
Mi-a povestit și lucruri tragice, dar mereu într-un mod comic, și credeam că ăsta este doar un caz al lui și doar lui i s-au întâmplat, dar atunci când am început cercetarea alături de scenaristă, am observat că sunt foarte multe istorii similare și de aici a pornit și genul filmului, și anume să-l facem o comedie ironică absurdă.
„Atâtea țepe ne-am luat în 30 de ani, că nu mai avem lacrimi în noi și râdem”
Regizorul Ion Borș. FOTO: Arhiva personală
Apropo de asta, de ce crezi că oamenii și-au păstrat modul ăsta dulce-amărui de a povesti acele istorii?
Cercetarea noi am făcut-o în 2018, atunci când credeam că vorbim despre niște lucruri tragice la trecut, care nu se mai pot întâmpla astăzi, ceea ce a fost greșit, se întâmplă și azi.
Apoi, a trecut ceva timp de la acele evenimente, iar oamenii pot vedea mai distanțat lucrurile și de asta n-au povestit emoțional, nu erau implicați. Ei vorbeau despre ceva la trecut, de unde și abordarea lor de a povesti, plus că așa suntem noi moldovenii, așa ne place nouă să facem haz de necaz, sau nu știu dacă ne place, dar atâtea țepe ne-am luat în 30 de ani, că nu mai avem lacrimi în noi și râdem.
Ai spus că filmul urmărește și cât de absurdă este propaganda și cum poate întoarce oamenii unii împotriva altora. Te referi la cea rusească?
La ambele genuri de propagandă mă refer, nu doar la cea rusească, adică și la cea care vine din Est, și la cea din Vest.
Dacă este să luăm lucrurile la bani mărunți, din ambele părți avem propagandă și suntem un teritoriu influențat din ambele direcții. Iar lucrurile astea ne divizează, pe cei din tabăra 1 de cei din tabăra 2, ceea ce nu mi se pare normal.
Și cum privești propaganda din trecut față de cea din prezent?
La fel, nu s-a schimbat absolut nimic, acum este mult mai puternică și are mult mai multe canale decât atunci, când era doar prin intermediul politicienilor, ziarelor, radioului și televizorului, iar acum este Măria Sa Internetul și fiecare om, din orice categorie socială, are un telefon, și suntem bombardați practic la secundă.
Pe vremuri trebuia să așteptăm seara, să ne spună cineva la televizor, iar acum suntem online mereu, deci acum mi se pare mult mai grav ca-n trecut.
h2;„De ce ne spune cineva că noi trebuie să fim dușmani, dacă noi ne înțelegem foarte bine?”
E vreun mesaj pe care ți-ar plăcea să-l înțeleagă și românii din poveste?
Am mai spus treaba asta și în alte interviuri, dar pentru mine este important să luăm mai lejer ce ni se spune la televizor și să atragem atenția mai mult între noi oamenii și să fim mai umani și să nu punem botul la tot ce ni se spune la TV.
Așa s-a întâmplat și la noi, așa se întâmplă acum și în alte părți, vine cineva la televizor și ne spune „vezi că de azi, vecinul tău îți este dușman”, vecinul tău care-ți este rudă apropiată, îți poate fi frate, poate fi cel mai bun prieten al tău.
De ce ne spune cineva că noi trebuie să fim dușmani, dacă noi ne înțelegem foarte bine?
Aceste conflicte, după părerea mea, sunt create artificial, politic, sau geopolitic, iar noi suntem niște jertfe sau niște victime care punem botul la tot ce spun ei, deși ar fi bine s-o luăm puțin mai ușor, să ne mai gândim și să pornim partea cealaltă a creierului, care zice: „stai, măi, e chiar așa cum zice el, sau încearcă cineva să ne manipuleze?”
Ai mărturisit că acum este mult mai ușor să faci filme în Moldova decât în urmă cu zece ani, dar tot n-ați fost feriți de peripeții și greutăți. Care a fost cea mai mare provocare din procesul de filmare?
Am avut foarte multe provocări, de la faptul că am filmat în plină pandemie (vara lui 2020), la faptul că n-am avut atât de mulți oameni din industrie pe cât ne-am fi dorit, deoarece nu sunt, și vorbim despre o industrie care abia începe să apară în Republica Moldova și nu sunt îndeajuns de mulți profesioniști.
Am filmat timp de 37 de zile, când volumul de muncă era pentru 60 de zile, dar ne-am mișcat super repede, cu viteza luminii. Practic, fiecare membru al echipei a avut două-trei alte roluri, când, în mod normal, fiecare trebuia să-și facă doar treaba lui.
De bani, ce să mai zic? Am luat credite, am fost la bănci și firme de microfinanțare și tot așa. Am riscat foarte, foarte mult, dar până la urmă a fost cu final fericit.
Dar apropo de asta, de ce crezi că industria de film e abia în formare în Republica Moldova?
E simplu. Industria cinematografică din Uniunea Sovietică până la Independență a fost făcută de stat, statul era imperiul Uniunii Sovietice, iar când cea din urmă a căzut, finanțările s-au oprit și totul s-a destrămat.
Alte școli sau medii de formare nu erau și iată așa s-a făcut un gap de 10-20 de ani, în care nu mai aveai de la cine învăța și nu mai aveai pe cine să înveți.
Dacă mai erau oameni care au apucat acele vremuri și erau profesioniști, nu aveau pe cine învăța, că alții nu erau care să vină din urmă, deoarece nu aveau unde să învețe.
Treptat, până a apărut Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice a durat foarte, foarte mult, și abia acum au venit tineri care sunt interesați de acest domeniu și o iau de la zero. Și să nu vorbim nici de finanțări, că n-au fost absolut deloc, și de asta fie unii cineaști au imigrat, alții s-au reprofilat și așa a dispărut acest domeniu, o perioadă mare de timp.
Acum, încet, încet, se reformează din nou, și la nivel de cineaști, și la nivel de stat, a apărut Centrul Național de Cinematografie, se reglementează legi și tot așa. Trebuie să le luăm cu pași mici și să facem totul din nou.
„Am dormit două ore pe noapte, timp de o lună și jumătate”
Ce urmează pentru tine, îți propui să spui și alte povești?
Avem idei, avem dorințe, dar după experiența cu „Carbon”, suntem mult mai liniștiți, am mai lăsat din entuziasm și chiar dacă vrem să mai spunem povești, vrem să ne asigurăm că facem totul după o industrie normală, umană.
Noi râdeam pe platou că încercăm să vorbim și să abordăm niște teme umane, dar noi lucram în niște condiții inumane și nu vrem să mai repetăm asta.
A fost interesant, dar cred că nimeni nu mai vrea să repete experiența. Ne trezeam la patru dimineața, nu aveam departamentul regie, departamentul tehnic, era mâncarea cu camera în același microbuz.
Ne duceam și ne instalam pe platou, lucram toată ziua, până apunea soarele, apoi ajungeam la cazare, unde făceam planuri pentru a doua zi, și am dormit două ore pe noapte, timp de o lună și jumătate.
Am zis cu toții că am supraviețuit doar pe adrenalină. Iar condițiile pentru un nou film nu aștept să mi le schimbe cineva, noi trebuie să le schimbăm, și să ne asigurăm că avem condiții cât de cât normale și creative de lucru.
Ar trebui să facem creație pe platou, nu „cum să ieșim dintr-o anumită situație”, să ne iasă.
La final, aș vrea să te întreb, cum vezi viitorul Moldovei, în UE, în NATO?
Încerci să mă provoci, înțeleg. Nu vreau să mă pronunț la asta absolut deloc, deoarece nu știu și dacă aș da un răspuns în stânga sau în dreapta, ar trebui să mă documentez și să stau să mă fac politician, pentru a da un răspuns în care chiar cred.
Vreau un viitor pentru Republica Moldova în care să fie o țară și nu jumătate în stânga și jumătate în dreapta, pentru că asta se întâmplă acum.
Jumătate vor în Vest și li se spune cât e de plăcut acolo, deși nu e așa și în Vest, să fim sinceri, și jumătate sunt nostalgici după Uniunea Sovietică, ceea ce e clar că așa ceva nu mai este și nu va mai fi și această ideologie politică este expirată în zilele noastre, chiar dacă a avut și unele puncte ok în perioada aia (mai multă lume a avut acces la învățământ și sănătate), nu este un sistem care funcționează astăzi.
INTERVIURILE HotNews.ro