INTERVIU Cum vede acum România un profesor american care a predat la Iași în cei mai crunți ani ai comunismului: „Românii pot să aibă grijă de țara lor”

Americanul David Hadaller a venit în România în 1987, cu o bursă Fulbright, pentru a preda literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Aici a cunoscut-o pe viitoarea soție, Mirela, dar și „farmecul vieții” sub comunism, urmărit peste tot de Securitate. Americanul a lansat și o pagină de Facebook în care postează fotografiile realizate de el în România ultimilor ani de comunism. 

• HotNews a realizat un interviu, prin telefon, cu David Hadaller și cu soția acestuia pentru a le afla povestea, dar și pentru a comenta ultimele evoluții din politica internă din SUA și din România. 
• Profesorul s-a referit și la declarațiile vicepreședintelui SUA J.D. Vance referitoare la alegerile prezidențiale din România.

– Cum ați ajuns să aveți o bursă Fulbright în România?
– David Hadaller: Eram la Universitatea Gonzaga și am vorbit cu un profesor. El mi-a spus că dacă vreau să trăiesc în Europa, și nu doar să merg acolo în vacanță, ar trebui să aplic pentru o bursă Fulbright. Am aplicat în septembrie 1986 pentru România. Am primit răspunsul abia în septembrie 1987. Atunci am aflat că fusesem desemnat să predau engleză și literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am ajuns în București pe 10 octombrie 1987 și mi-am început stagiul de un an ca lector Fulbright.

– Ce știați despre România înainte de sosirea dumneavoastră?
– David Hadaller: Știam ceea ce îmi povestise profesorul meu. Mi-a relatat experiența lui în perioada în care a trăit în Timișoara, în 1984, când a locuit cu toată familia. Când am primit aprobarea, Departamentul de Stat al SUA ne-a ținut o informare despre situația din România. Ni s-a vorbit despre condițiile de trai din țară și că populația nu o duce bine.

Ne-au dat sfaturi despre cum să mâncăm și să trăim în România. Fusesem informați inclusiv de alți lectori care avuseseră burse Fulbright în România și care ne-au dat sfaturi bune despre unde să mergem să cumpărăm produse pe care le au de obicei occidentalii. Sigur, a fost mai dificil decât dacă aș fi mers în Italia, de exemplu. 

Prima amintire: întunericul din aeroport

– Cum s-a desfășurat prima întâlnire cu Bucureștiul comunist?
– David Hadaller: Când am aterizat la Otopeni, în octombrie 1987, aeroportul era întunecat și erau oameni cu mitraliere care păzeau aeroportul. În acea perioadă noi nu aveam așa ceva în State. Acum avem, evident, dar asta a fost o surpriză. 

Întunericul m-a surprins, totuși. Persoana de la ambasadă care venise să mă ia mi-a spus că nu era o pană de curent, ci era raționalizare. Aș putea spune că asta e prima mea amintire: întunericul din aeroport. Când am ajuns la hotel, în centrul orașului, am ieșit să mă plimb, și am văzut că erau foarte puține lumini aprinse. E drept, atunci nu mă gândeam la factorul politic, interesul meu principal era să iau toate documentele și să mă duc în Iași să încep să predau. Eram deja spre mijlocul lui octombrie, iar eu voiam să-mi țin cursurile.

– Cum ați fost primit de conducerea universității?
– David Hadaller: Am vorbit cu șeful departamentului de engleză, care era șeful meu direct. Am fost surprins să aflu că ei nu se așteptau să vin, așa că nu aveau cursuri pentru mine. 

Am fost dezamăgit, pentru că după tot efortul pe care l-am depus să ajung acolo, mi se spune „Nu-ți bate capul, sunt doar doi studenți sau trei studenți care vor fi la cursurile tale”. Am avut o discuție cu șeful departamentului, Grigore Vereș, o persoană foarte simpatică, care mi-a dat un coleg, profesorul Ștefan Avădanei, care urma să mă ajute. Eram singurul lector cu bursă Fulbright din Iași din anul acela. Mai era un arheolog american, dar el nu preda.

– Și cum ați rezolvat problema cu studenții?
– David Hadaller: M-am enervat, m-am dus la apartament, am sunat la ambasadă, le-am relatat ce s-a întâmplat și mi-au spus că vor discuta cu domnul profesor Vereș. După ce au discutat, mi-au spus și ei ce îmi spusese domnul profesor. „Programarea cursurilor e dificilă, bla bla”. 

Eram în continuare supărat, dar, o lună mai târziu, am avut trei sau patru studenți înscriși la mine într-un mic seminar despre literatura americană. Acești câțiva studenți sunt cei pe care i-am avut în noiembrie și decembrie. Imaginați-vă, vin din SUA la o universitate mare, nu au pe nimeni care este specializat în literatură americană, eram singurul american de acolo, și mi-au dat trei-patru studenți. 

Toată lumea își dă seama că în situația asta este clar că țineau intenționat studenții la distanță. Asta deși eu mă ocupam și de sala de studii americane, care era o bibliotecă mică cu cărți de literatura engleză. Mă duceam în fiecare zi și stăteam acolo, unde discutam cu câțiva studenți, pentru că foarte puțini dintre ei îndrăzneau. I-am înțeles, ei nu știau ce li se poate întâmpla dacă stau de vorbă cu un american. În ianuarie 1988 am primit o grupă întreagă de studenți, care veneau de la anii I, II și III.  

„Cred că cei mai buni studenți români erau pe aceeași treaptă cu cei mai buni studenți americani”

– Să facem o comparație între un campus universitar american și cel din România comunistă. Cum erau studenții, dacă ar fi să-i comparați?
– David Hadaller: Studenții români erau foarte buni, erau entuziasmați să învețe engleză de la un american și să discute cu mine despre literatura americană. Eu doar despre asta vorbeam cu ei, eu nu aveam în niciun caz vreo atitudine politică. Voiam doar să predau Hemingway si Faulkner. 

Până să ajung la Iași, predasem zece ani în SUA, deci aveam deja o imagine. Cred că lucrurile erau similare. Cred că cei mai buni studenți români erau pe aceeași treaptă cu cei mai buni studenți americani, adică tineri sclipitori care doreau să studieze și să aibă o carieră.

Când țineam cursuri de engleză, îi puneam să scrie eseuri la oră, lucru pe care nu-l mai făcuseră până atunci. Îi puneam să scrie un eseu introductiv, de exemplu, prin care să se prezinte în zece minute. Încă păstrez o parte din lucrările lor. Doi dintre studenții mei au ajuns profesori la Cuza (n.r.- Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași), unul dintre ei este decan, Dana Bădulescu. 

Cred că ea era în anul II, am păstrat o lucrare a ei, pe care i-am oferit-o în 2019. Studenții erau foarte buni, problema era la sistem, pe care a trebuit să-l forțez ca să mă lase la studenți. Să vă mai spun ceva, deși eu țineam cursul, nu puteam să dau note studenților. Imaginați-vă cum ar fi ca un profesor român să meargă într-o universitate americană și să nu fie lăsat să evalueze studenți.

– V-au oferit vreo explicație? De ce nu vă lăsau să dați note studenților?
– Au spus că era un curs la care studenții veneau voluntar, dar știam că studenții nu erau voluntari, ci li se spusese să vină la mine la curs. În 1989 nu era nimeni voluntar la nimic. Nu voiau să le evaluez studenții, iar asta, pentru un universitar, este o palmă peste față. 

Astea erau niște insulte minore, care poate nu contau pentru diplomați, dar pentru noi, cei care predam, însemnau. Totuși, deși nu am putut să îi evaluez, studenții erau foarte buni. Dacă le-aș fi dat note, le-aș fi dat cel puțin B și A, conform sistemului american, și probabil 8, 9 ,10 în sistemul românesc. 

Și colegii mei de la facultate erau foarte buni. Când nu am primit studenți, m-am dus la rector, cred că îl chema Barbu, și i-am spus că sunt singurul expert în literatură americană, deci ar trebui să am cursuri. Cred că asta l-a impresionat, pentru că era un universitar veritabil. Deci colegii mei vedeau dincolo de aspectele politice.

„Eram urmăriți pas cu pas”

– Doamnă Hadaller, cum v-ați cunoscut soțul?
– Mirela Hadaller: Terminasem facultatea în 1985, rusă-engleză, iar Elena Ceaușescu dăduse un decret că nimeni nu se poate muta de unde fusese repartizat. Eu fusesem repartizată într-un sat, Ghidigeni, lângă Galați.  După trei ani de stagiatură trebuia să dau un examen de definitivat, așa că în vacanță ne-au trimis la Iași la cursuri. 

Era 13 aprilie 1988 și am întârziat, era un curs despre Faulkner. Nu știam că este un profesor american, doar văzusem trecut un nume ciudat. Domnul profesor Hadaller stătea cu fundul pe catedră, ceea ce pentru noi, în vremurile respective, era ceva neobișnuit. De cum am intrat în clasă am înțeles că este altceva, alt mod de predare. 

După, în pauză, am aflat că profesorul invită studenții și profesorii la el la apartament. Eu nu m-am dus, dar a doua zi, colegii povesteau cum s-au uitat la filme, iar profesorul a făcut spaghetti, le-a dat țigări Kent și s-au distrat. 

Următoarea zi, la curs, când toți se prezentau, eu am spus că sunt din Constanța, iar David mi-a spus că auzise că urmează să vină la Constanța Nadia Comăneci. Era un concurs de gimnastică, ea era în juriu. David a venit de 1 mai la Constanța. Aveam o problemă, unde să cazezi, în Constanța, de 1 mai, pe cineva? Hotel…nici nu se punea problema. Am vorbit cu un prieten și a stat la apartamentul lui. Când ne-am întâlnit, eram atât de speriată, încât l-am rugat să nu vorbim în engleză pe stradă, pentru că mi-era frică să nu fim urmăriți. La concurs, am stat în părți diferite ale sălii. 

– Ați aflat ulterior, când v-ați consultat dosarele de la CNSAS, în 2019, dacă erați urmăriți?
– David Hadaller: Toți românii care vorbeau cu mine, mai ales studenți și colegi, trebuiau să declare ce s-a vorbit. Știam că asta se întâmplă, pentru că mi-au spus. Le spuneam mereu colegilor să declare ce am vorbit, pentru că nu vorbesc politică, vorbim doar despre literatură. Mi se spusese să nu fiu surprins dacă sunt urmărit, mi se fac poze sau dacă găsesc aparatură de înregistrat în apartament. 

Când ne-am uitat la dosarele din CNSAS, care au 500 de pagini, erau multe declarații despre mine, inclusiv când mă duceam la ambasadă, când ieșeam de la ambasadă, unde mă duceam după ce ieșeam de la ambasadă. Eram urmăriți. Sunt interesante fotografiile făcute în mai, când m-am dus la Constanța. Erau mai multe făcute în jurul gării, dar și când ne-am dus să jucăm minigolf, la Hotel Dorna. Era o fotografie făcută mie când m-am dus la casa unde locuia familia Mirelei. 

– Mirela Hadaller: Când am luat dosarele, am văzut că eram urmăriți pas cu pas. De fapt, ei ne-au făcut un favor. Ei ne ajută să ne reamintim ce am făcut noi în vremurile respective și pe unde am fost. La Hotel Dorna, la terenul de minigolf, stăteau prin tufișuri și ne fotografiau. 

„Știți că este agent CIA, nu?”

– Cum ați trăit Revoluția din 1989?
– David Hadaller: Eu predam atunci în New Mexico, iar Mirela era la Constanța. Eu nu reușeam să ajung la ea, tot sunam, sunam, dar nimic. Abia pe 27, cred, la două zile după execuția lui Ceaușescu, am reușit să ne auzim. Noi ne logodisem în mai 1989, la un an după ce ne cunoscusem, iar atunci am făcut și cerere să ne căsătorim, dar nu primisem niciun semn de la guvern.

– Mirela Hadaller: Un amănunt pe care l-am uitat. David nu mi-a spus că ne căsătorim. Într-o zi am primit un telefon de la Securitate, „Tovarășa, mâine să vă prezentați la sediul Securității de pe bulevardul…la ora 8.” Eu am înlemnit. M-am dus acolo și m-au întrebat cine este David Hadaller. Le-am spus că un profesor, nu știu, eu lucrez cu mulți turiști, pentru că pe perioada verii sunt ghid. De ce mă întrebați tocmai de el? „Pentru că este un om special. Știți că este agent CIA, nu?” În gândul meu mi-am spus că 99,9% nu are cum să fie agent, ăștia mă încearcă. M-au întrebat atunci dacă vreau să plec din țară, eu le spusesem că nu, că sunt fericită aici. 

Când am ajuns acasă, m-am uitat la cutia poștală, am văzut un plic mare, galben, cum nu aveam pe vremea respectivă, și în el era un formular pe care eu ar fi trebuit să-l depun al ambasadă cu cererea în căsătorie. Noi nici nu discutasem treaba asta. Plicul era desfăcut, nici măcar nu avuseseră decența să-l lipească la loc, și atunci mi-am dat seama despre ce e vorba. După aceea s-a dat un decret că orice cetățean român se poate căsători cu alt cetățean din oricare țară în termen de zece zile. David a venit în martie 1990, în vacanța de primăvară, și ne-am căsătorit.

– Domnule profesor Hadaller, când ați lansat pagina „My Fulbright year in Romania” și de ce?
– David Hadaller: Am lansat-o în ianuarie 2018. Pentru că mi-am dat seama, în timp ce îmi digitalizam fotografiile, că aveam 200-300 de poze din anul meu petrecut la Iași. Am înțeles că trecuseră 30 de ani de când predasem la Cuza, așa că m-am gândit să postez fotografiile. Nu erau foarte multe fotografii color cu Iașiul din acea perioadă, mai ales din cartierul Tătărași, unde am locuit eu. Ideea a fost să împărtășesc cu românii fotografiile din Iași și din București, pentru că am și de acolo.

– Cum au reacționat românii de pe Facebook?
– David Hadaller: Unii oameni s-au recunoscut în fotografii, ceea ce este drăguț. Mulți mi-au mulțumit. Nu mă gândeam că o să ajung la 13.000 de urmăritori, am făcut-o doar ca să prezint fotografiile și povestea mea și a Mirelei. Sunt și trolli, dar am învățat cum să gestionez feedback-ul negativ. 

„Românii pot să aibă grijă de țara lor”

– Un sondaj făcut în urmă cu câțiva ani arată că aproape jumătate din populația României consideră că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Cum vedeți evoluția României? Recent, vicepreședintele J.D. Vance a spus că „democrația din România nu este puternică”, în contextul alegerilor prezidențiale.
– Mirela Hadeller: Majoritatea populației nu a dus-o bine. Eu eram cumva adăpostită în Constanța, dar când m-am dus să predau în zona rurală, nu știam cât de săracă era România. Aveam elevi care veneau desculți la ore. Mie mi se pare că românii sunt mult mai bine acum decât cum erau în 1990.

Prietenii mei care au rămas sunt foarte bine. Toată lumea are profesii, toată lumea are un stil de viață destul de bun, iar românii sunt foarte plimbați. Nici nu văd americanii să călătorească atât de mult în afara țării. Bine, noi românii avem și tendința de a ne plânge tot timpul, dar cred că lucrurile stau foarte bine în România.  

– David Hadaller: Eu sunt un mare susținător al democrației. Când m-am dus în România, în 1987-1988, era doar un partid. Nu cred că sistemul monopartinic funcționează, de-asta nici nu mai există comunism, din fericire. Acel sistem afecta direct lumea academică, eu trebuia să prezint cărțile și revistele pe care intenționam să le arăt studenților unor reprezentanți ai PCR, deci era o cenzură strictă. Sigur că situația actuală nu este perfectă, dar este un sistem democratic, cu mai multe partide, există un parlament…Sigur, nu este totul așa cum ar trebui să fie. 

Dacă am fi de acord unii cu alții, n-ar mai fi democrație. Ca să revin la declarația vicepreședintelui, care, din ce știu, se referea la reluarea alegerilor, el ar trebui să lase politica europeană în pace. Sigur, poate avea o opinie, dar România are o istorie mai lungă decât SUA, iar românii pot să aibă grijă de țara lor. Contează să menținem dialogul și să nu cădem în violențe.