Un raport recent arată că peste un miliard de euro din fonduri europene au fost investiți în proiecte care, în ciuda scopului, ajungă să perpetueze discriminarea și segregarea în UE. România nu face excepție. Florin Botonogu, reprezentant al Fundației Policy Center for Roma and Minorities, explică pentru publicul HotNews unde se rupe lanțul între bunele intenții europene și realitatea din teren.

Fondurile europene ar trebui să reducă inegalitățile și să sprijine incluziunea socială, dar un raport recent, realizat pe baza datelor provenind de la 8 ONG-uri din țări UE (inclusiv România) și citat de The Guardian, arată că peste 1 miliard de euro au fost direcționați către proiecte care încalcă drepturile unor comunități marginalizate.

Raportul FURI (EU Funds for Fundamental Rights) analizează 63 de proiecte din șase țări  – inclusiv România – care au primit finanțare UE și au avut, în mod paradoxal, efecte discriminatorii. Printre exemple: locuințe pentru romi construite la periferia orașelor, în containere fără izolație sau canalizare; școli speciale pentru copii cu dizabilități care perpetuează segregarea; centre de azil ridicate în zone izolate, departe de orice serviciu public.

„Este inacceptabil ca banii europeni să fie folosiți pentru a amplifica discriminarea”, spune Ines Bulic, reprezentantă a rețelei European Network on Independent Living, citată de The Guardian. 

Cauza? „O înțelegere scăzută a drepturilor fundamentale” la nivelul unor autorități naționale și locale

În România, unul dintre cazurile semnalate este cel al unui centru rezidențial pentru copii cu dizabilități finanțat cu 2,5 milioane de euro, unde copiii sunt separați de familii în loc să fie sprijiniți să rămână în mediul familial.

Cauza acestor eșecuri? O „înțelegere scăzută a drepturilor fundamentale” la nivelul unor autorități naționale și locale, dar și lipsa unor mecanisme eficiente de monitorizare. Deși Comisia Europeană susține că nu finanțează proiecte care încalcă valorile europene și are mijloace de a recupera banii în cazuri grave, realitatea arată că aceste instrumente sunt rareori activate.

Publicarea raportului a fost sincronizată cu dezbaterile privind viitorul buget european, care va intra în vigoare în 2028. Autorii avertizează că doar prin implicarea reală a societății civile și prin respectarea drepturilor omului, fondurile UE își pot atinge scopul: acela de a transforma viețile celor mai vulnerabili.

HotNews a discutat cu Florin Botonogu, reprezentant al Policy Center for Roma and Minorities, despre cum se vede situația în România și de ce bunele intenții europene eșuează adesea în contact cu realitatea din teren.

Florin Botonogu: ”Nimeni nu se poate integra dacă fizic este separat de restul societății”

HotNews: Ați documentat în raportul FURI (n.r. EU Funds for Fundamental Rights) mai multe cazuri în care fondurile europene au fost folosite în proiecte care, în loc să ajute, au contribuit la segregare. Ce spune acest lucru despre felul în care sunt gândite și aplicate politicile de incluziune în România?
Florin Botonogu: Exemplele din cercetarea noastră reflectă nu numai modul în care politicile sociale sunt implementate în România, ci modul în care ele sunt de fapt înțelese la nivel local. Deși prin proiecte și politici ne propunem într-adevăr integrarea grupurilor vulnerabile, la nivel local nu există o strategie, o viziune coerentă de intervenție.

De ex. copiii de etnie romă sau copiii cu dizabilități pot fi separați de restul copiilor (și se aduce o justificare în sensul acesta), dar aceeași instituție accesează fonduri sau declară public că de fapt intenția lor este de a-i integra.

Nimeni nu se poate integra dacă fizic este separat de restul societății, iar acest paradox pare să nu deranjeze. Dimensiunea fizică a separării poate fi mai mare (de ex. școală separată sau cartier separat) sau mai mică (clase separate).

Un alt aspect important este cel simbolic. Copiii pot face parte din aceeași clasă dar în realitate sunt tratați diferit de ceilalți colegi; de multe ori (mai ales în urban) limita dintre ghetou și locuire în sărăcie sau locuire normală este una simbolică, nu fizică.

Cred că la nivel de politici naționale gândirea este bună (există spre ex. prevederi privind interzicerea segregării școlare – dar nu în domeniul locuirii încă, politicile de incluziune sunt bine realizate, MIPE a dezvoltat un mecanism de prevenire a cazurilor de nerespectare a drepturilor omului în folosirea fondurilor structurale), dar la nivel local, acolo unde are loc implementarea lor, există o lipsă de coerență.

Există în principal 2 motive. Primul este neînțelegerea conceptului de incluziune, iar asta vine fie din lipsa profesioniștilor care lucrează cu grupurile vulnerabile (numărul de asistenți sociali profesioniști din instituții nu acoperă nevoile, iar ceilalți funcționari nu sunt pregătiți să lucreze cu aceste grupuri vulnerabile), sau prejudecățile care există încă în mintea funcționarilor (unii consideră că separarea grupurilor vulnerabile de restul societății este cumva normală sau îi ajută pe aceștia).

Tot aici merită menționat faptul că există în România sute de comunități informale, nerecunoscute de autoritățile locale, iar unele există de zeci de ani pe același teritoriu. Dacă aceste comunități nu sunt nici măcar recunoscute, cum putem spune că strategia de dezvoltare locală sau cea împotriva sărăciei este una completă?

„Acordarea grantului nu face decât să încurajeze instituția respectivă să discrimineze în continuare”

– Cazul școlii din Păltinoasa, unde elevii romi au fost mutați într-o sală de sport fără acces la toalete, a fost sancționat de CNCD, dar școala a continuat să primească finanțare europeană. Cum e posibil ca astfel de situații să nu fie oprite la timp?
– În primul rând nu a existat în perioada anterioară un mecanism special prin care să se verifice astfel de cazuri, un mecanism de monitorizare a acestor aspecte, deși au existat recomandări referitoare la acest subiect.  În al doilea rând nu este întotdeauna foarte ușor să legăm finanțarea europeană direct de segregarea în educație. 

E nevoie să se lucreze în acest sens, e nevoie ca CNCD să fie mai implicat în acest proces. Există țări în care aplicantul la fonduri europene are un scor care reflectă respectarea drepturilor omului și acesta este luat în calcul la accesarea de fonduri structurale.

Eu cred că dacă o instituție este sancționată de CNCD pentru discriminare, acest lucru ar trebui să conteze la selecția pentru acordarea unui grant. În caz contrar, acordarea grantului nu face decât să încurajeze instituția respectivă să discrimineze în continuare. Sau trebuie clar verificat modul în care grantul contribuie la diminuarea efectelor discriminării.

Responsabilitate pentru proiectele cu potențial dăunător

– Raportul menționează că aproximativ 15 milioane de euro au fost alocați unor proiecte cu potențial dăunător pentru grupurile vulnerabile. Există vreo formă de responsabilizare pentru cei care gestionează aceste fonduri?
– La nivel local există o lipsă profundă de cunoaștere și de înțelegere a drepturilor omului, în special a drepturilor persoanelor vulnerabile. Acest subiect nu a fost o preocupare pentru societatea românească, drept urmare gradul de responsabilitate depinde de gradul de educație în acest domeniu al celui care implementează. Într-adevăr, pentru ca acest aspect să nu rămână la voia întâmplării, e nevoie de explicarea mult mai clară a acestor aspecte și a modului în care acestea afectează viața beneficiarilor.

Banii europeni sunt buni, dar sărăcia e uriașă

– Lipsa unor mecanisme clare de monitorizare și evaluare a respectării drepturilor omului pare să fie una dintre cauzele principale. Ce soluții vedeți pentru ca aceste mecanisme să funcționeze real, nu doar pe hârtie?
– În primul rând, o campanie de conștientizare și de educație în ceea ce privește drepturile fundamentale ale oamenilor, având drept beneficiari persoanele de la nivel central, regional și local care implementează fondurile structurale. Există regulamente și legislație, e nevoie doar ca aceste cazuri să fie în primul rând identificate și apoi oprită discriminarea la timp.

Apoi, societatea civilă ar trebui să joace un rol mult mai activ în sesizarea acestor situații, sesizări care ar trebui să meargă direct la MIPE. Și, în al treilea rând, CNCD ar trebui să colaboreze mai strâns cu MIPE.

– Strategia națională pentru incluziunea romilor include obiective care sună bine, dar în practică rezultatele sunt slabe. Unde credeți că se rupe legătura între documentele oficiale și realitatea din teren?
– Această ruptură există de mult timp și este întâlnită în principal pe câteva direcții:

1. Lipsa unor surse clare de finanțare pentru implementarea strategiei naționale pentru romi.
   
2. Strategia națională este transpusă în strategii locale, dar din nou subiectul nu este integrat în strategia locală de dezvoltare a localității. Atât timp cât va rămâne separat, iar banii nu vor veni din linii clare de la bugetul local sau național, șansele de a avea rezultate vizibile sunt mici. Banii europeni ajută foarte mult, dar de multe ori nivelul de sărăcie în aceste comunități este atât de mare încât e nevoie de intervenții susținute pe mai multe planuri și mai mult de 10 ani pentru a reuși o integrare socială sustenabilă. Multe proiecte (nu numai din fonduri europene) suferă din lipsă de sustenabilitate. Deși implementatorii sunt obligați de cele mai multe ori să asigure sustenabilitatea, aceasta nu este realizată la aceleași dimensiuni ca în timpul implementării proiectului.
   
3. Lipsa de resurse umane pregătite care să implementeze la nivel local prevederile strategiei naționale.
   
4. Discriminarea/prejudecăți/rasism transpuse de cele mai multe ori în lipsa de voință de a interveni.

„În multe domenii, schimbarea este vizibilă – s-a construit un drum, s-a renovat o clădire”

– De ce credeți că subiectul modului în care sunt cheltuiți banii europeni pentru incluziune socială este atât de puțin prezent în spațiul public? 
– Subiectul este inexistent în societate în general. Există de mulți ani întrebarea: s-au investit mulți bani în incluziunea romilor, dar unde sunt rezultatele? Implementarea fondurilor europene a devenit un proces foarte birocratic în România, lucru recunoscut de toată lumea. În aceste condiții, accentul este pus mai mult pe hârtii decât pe verificarea schimbărilor reale pe care acești bani îi produc.

În multe domenii, schimbarea este vizibilă – s-a construit un drum, s-a renovat o clădire. În domeniul social însă, schimbarea ia timp și impactul trebuie măsurat și după implementarea proiectelor.

Faptul că presa nu prezintă un apetit pentru astfel de cazuri reflectă faptul că nu avem o discuție în societate despre acest lucru. Preferăm mai degrabă să raportăm cifre mari și să avem toate hârtiile în ordine (ceea ce e absolut necesar) decât să urmărim impactul acestor bani.

Dar faptul că ignorăm această realitate, ca și multe altele care țin de multe ori de supraviețuirea celor care fac parte din grupuri vulnerabile, nu înseamnă că aceste situații nu există. Faptul că presa nu vorbește despre acest subiect nu îl face mai puțin real sau mai puțin vizibil pe plan local.

Cred că e nevoie să ai curiozitate și să fii pasionat de subiectul social ca să vorbești despre asta. 

Un alt aspect este acela că astfel de anchete jurnalistice ar putea să pună implementatorul într-o lumină proastă, ar putea duce la diminuarea sau pierderea finanțării, dacă se dovedește că au fost încălcate prevederile contractului de finanțare.

Cere sprijinul societății civile

– Ce ar trebui să se întâmple după acest raport? Există un plan concret pentru ca aceste constatări să nu rămână doar un document, ci să ducă la schimbări reale în politicile publice sau în modul de alocare a fondurilor?
– Da. După realizarea acestui raport urmează o etapă în care aceste subiecte sunt explicate (sub forma unor întâlniri/discuții/traininguri) direct instituțiilor de la nivel central și regional care sunt implicate în acordarea, monitorizarea și evaluarea fondurilor europene, dar și în identificarea discriminării și respectarea legislației în domeniu.

Aici aș dori să precizez că a existat încă de la început deschidere și dorință de a coopera din partea MIPE și din partea CNCD, pentru că se recunoaște importanța acestui subiect.

Apoi plănuim o întărire a rolului societății civile în identificarea și semnalarea acestor situații. Și la nivelul societății civile e nevoie de cunoașterea acestor aspecte și să nu uităm că de multe ori ei sunt cei care observă cel mai bine, la firul ierbii, impactul pozitiv sau negativ al fondurilor europene.