INTERVIU EXCLUSIV O mamă al cărei copil a fost împușcat de un lunetist palestinian pune, față în față, părinți din ambele tabere. Cum a murit David

Activista israeliană Robi Damelin a inițiat, prin organizația în care activează, Parents Circle, întâlniri în care părinți israelieni și palestinieni care au pierdut un copil în război, se așază la masă și își ascultă durerea. De asemenea face tabere pentru copiii israelieni și palestinieni. Și Robi și-a pierdut fiul, împușcat de un lunetist palestinian.

• Într-un interviu pentru cititorii HotNews.ro, Robi Damelin vorbește despre compasiune, umanitate și speranță, „o parte atât de importantă în ecuația păcii”.
• Celor care s-au revoltat în campusurile din SUA, ea le transmite: ”Educați-vă! Cu siguranță puteți critica Israelul, dar nu poți folosi asta ca o scuză pentru antisemitism”.

Pacea vine atunci când toți oamenii fac pace, nu când liderii își întind mâinile peste mese, crede Robi Damelin. Ea a ajuns în Israel în 1967, din Africa de Sud, ca voluntară, imediat după Războiul de 6 zile. Atunci Israelul a înfrânt coaliția arabă formată din Egipt, Iordania și Siria și a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

Robi avea 20 de ani și a decis să rămână în noua sa țară. S-a căsătorit, a avut doi băieți, a lucrat ca jurnalistă, s-a implicat în a le găsi migranților de muncă, și-a deschis o firmă de PR.

Robi Damelin. Foto: arhivă personală

Anii au trecut, înghițind bucurii și tristeți mărunte din politica vieții de zi cu zi, pe fundalul politicii mari, cu conflicte armate, acorduri de pace și asasinatul premierului israelian Yitzhak Rabin.

10 soldați israelieni uciși. Printre ei, David

Robi trecuse de 50 de ani când începuse a doua Intifadă din anii 2000. David, unul dintre fiii ei, preda la universitate și studia un masterat în filosofia educației, dar pentru că făcuse armata, a fost trimis în teritoriile ocupate. În 2002, Robi a primit teribila veste: David fusese ucis de un lunetist palestinian, împreună cu alți 9 soldați.

David, fiul lui Robi Damelin. Foto: arhivă personală

Ucigașul a fost identificat

Și întreaga sa lume s-a cutremurat. Chiar în acea durere paralizantă, a zis: „Nu aveți voie să ucideți pe nimeni în numele copilului meu!”.

S-a alăturat organizației Parents Circle Families Forum, înființată în 1995, cu scopul de a aduce laolaltă familii de palestinieni și israelieni care au pierdut o rudă apropiată în război, ca să vadă că „nu există nicio diferență în durere”.

Robi Damelin, alături de membri ai organizației Parents Circle Families Forum. Foto: arhivă personală

Apoi, a oprit-o în loc un alt eveniment: poliția l-a arestat pe soldatul palestinian care i-a ucis băiatul. Făptașul a primit o față, o identitate. Mai putea ea vorbi despre pace când inima ei nu o mai avea? „Atunci a trebuit să mă gândesc dacă mai am integritatea pentru a-mi continua munca sau nu.”

Le-a scris o scrisoare părinților criminalului copilului ei (aici versiunea în engleză). Răspunsul a venit după trei ani, chiar de la Sire, cel care i-a ucis fiul. Și atunci femeia a înțeles că nu mai poate fi o victimă.

Robi împreună cu o mamă palestiniană, în 2017. Foto: arhivă personală

Robi Damelin, astăzi purtătoare de cuvânt și directoarea Grupului de Femei al organizației Parents Circle, și-a spus, în exclusivitate pentru HotNews.ro, povestea sa excepțională de viață, a vorbit despre ce înseamnă pacea între părți ce par ireconciliabile, așa cum erau albii și cei de culoare din Africa de Sud, acum jumătate de secol.

Robi Damelin,la un protest pentru pace. Foto: arhivă personală

Am vorbit online – ea din casa sa din Jaffa, prinsă în pregătirile pentru evenimentul pentru 12 iunie, Ziua de comemorare a soldaților israelieni. Robi Damelin invită toți românii să se conecteze online la acest eveniment care în ultimii ani a căpătat acoperire globală. Israelieni și palestinieni își vor spune poveștile, se va recita poezie, se va cânta, într-un eveniment al compasiunii și păcii.

Robi Damelin cu steaua păcii. FOTO: Arhivă personală

Mesajul ei pentru români: „Nu mai importați conflictul nostru în țara voastră și să nu mai acceptați întreținerea urii între evrei, musulmani și creștini”

HotNews.ro: Locuiți în Jaffa. Știm cu toții despre portocalele Jaffa și chiar și asta a ajuns să aibă o legătură politică (conflictul a periclitat buna colaborare între fermierii palestinieni și israelieni, n.r.). Care este astăzi starea de spirit în orașul dumneavoastră și, în general, în țară?

– Jaffa este un loc foarte interesant pentru că este divers, aici trăiesc cetățeni israeliano-palestinieni și israelieni. În războiul din 2021, au fost revolte teribile în Jaffa și în multe alte orașe. Dar, din 7 octombrie, există un comitet comun al israelienilor și israelienilor-palestinieni și nu a existat absolut nicio violență pe plan intern. Bineînțeles, am avut parte de multe rachete și în această zonă, dar niciun conflict intern. Acest lucru mă bucură foarte mult. Oamenii lucrează împreună ca să nu existe violență.

Dar această țară este complet schimbată de la 7 octombrie. Cred că, în multe privințe, armata a fost foarte umilită fiindcă a pierdut războiul pentru prima dată. Mulți oameni, atunci când se simt umiliți, caută răzbunare. Eu știu că nu învățăm nimic din violență așa că întotdeauna caut motivul, caut „de ce?”-ul.

Terorismul? „Uneori, când nu ai nimic de pierdut faci cele mai îngrozitoare lucruri”

– Și de ce se întâmplă aceste violențe?

– Copiii din Gaza, care au crescut din doi în doi ani într-un război, au crescut cu bombe și fără adăpost și își văd familia fugind, nu au libertate de mișcare, care este un drept fundamental al omului. Ce fel de adulți cresc din asta, cu ce fel de comportament? Uneori când nu ai nimic de pierdut faci cele mai îngrozitoare lucruri.

Și apoi, bineînțeles, sunt copiii care trăiesc în kibuțuri și se simțeau foarte protejați. Iată că pe 7 octombrie cu siguranță nu au fost protejați și nu știu cât de multe traume vor reieși din asta.

Israelul este o țară foarte mică, deci aproape toată lumea știe pe cineva care a fost luat ostatic sau a fost ucis în acea zi. Și eu am avut o prietenă foarte bună, Vivian Silver. Ea obișnuia să ducă copii din Gaza la spitale din Israel și a înființat o organizație numită Women Wage Peace și a lucrat cu beduinii. Chiar am crezut că va fi eliberată și că va fi prima care va începe o mișcare pentru pace. Dar a murit arsă de vie într-un dulap din chibuțul ei. Dar ceea ce este extraordinar este că fiul ei, pe nume Jonathan, s-a alăturat acum Parents Circle.

Avem aproximativ 20 de familii noi intrate în organizație din 7 octombrie. În Cisiordania, sunt palestinieni care au pierdut mulți membri ai familiei în Gaza, chiar 30 de membri, pentru că există acest obicei cultural ca întreaga familie să trăiască împreună în aceeași clădire.

De ce copiii care trăiesc în Sderot, Ashkelon și Ashdod, orașe din jurul Gaza, care au fost bombardați cu rachete încă de când erau mici, de ce ajung să-și ude patul la 12 ani? Cum este să trăiești cu această teamă constantă? Încercăm să înțelegem de ce fac oamenii anumite lucruri.

Pentru că se poate întâmpla ca un palestinian să nu fi întâlnit niciodată un israelian și viceversa, dar să aibă o opinie de neschimbat despre cine este celălalt.

„Copiii cântă, gătesc împreună și înțeleg că nu există nicio diferență în durere”

– Cum funcționează organizația dvs?

– Parents Circle este o organizație foarte diferită din acest punct de vedere, suntem 700 de familii care au pierdut un membru din familie foarte apropiat și pentru că avem încredere unii în alții și pentru că am construit de-a lungul anilor această încredere, ne-am putut asculta unii pe alții după 7 octombrie cu empatie. Există o frântură de miracol în tot ceea ce facem acum.

În fiecare an avem o tabără de vară unde vin 50 de copii îndurerați, palestinieni și israelieni. Anul trecut, guvernul, în marea sa înțelepciune, a decis să nu ne lase să organizăm tabăra de vară. Așa că, din fericire pentru noi, ambasada americană și ambasada germană au intervenit și, în ultimul moment, ne-au permis să avem tabăra de vară.

Unul dintre nepoții mei a fost în tabăra de vară anul acesta, are 14 ani, este un copil plimbat, destul de privilegiat. Și mi-a spus: „A fost cea mai bună săptămână din viața mea”. Am vrut să înțeleg de ce: pentru că toată teama de celălalt a fost atenuată de faptul că a reușit să fie cu copii palestinieni și să recunoască faptul că ei cântă aceleași prostii la karaoke, că pot găti împreună, că pot plânge împreună atunci când își spun povestea personală și că nu există nicio diferență în durere.

Cum Cisiordania este închisă și nu am putut planifica o tabără de vară în Israel sau în teritoriile ocupate, am decis, pentru prima dată, să ducem tabăra în Cipru, care este cel mai apropiat loc și avem un loc frumos în munți, unde acești copii se pot vindeca. Este foarte important pentru noi, pentru că ei sunt viitorul organizației noastre.

„Un palestinian mi-a ucis fiul, nu întreaga națiune palestiniană”

– Chiar și atunci când fiul dumneavoastră a fost ucis, nu ați cerut răzbunare. Cum ați reușit să vă împăcați cu dumneavoastră, cu situația?

– Nu știu. Poate fiindcă am crescut în timpul mișcării anti-apartheid din Africa de Sud și Comisia pentru Adevăr și Reconciliere a avut o influență foarte mare asupra vieții mele. Inițial, nu a existat niciun sentiment de răzbunare pentru că nu știam cine l-a ucis pe David. Un palestinian mi-a ucis fiul, nu întreaga națiune palestiniană.

Oamenii reacționează diferit, unii vor să se răzbune, dar nu există răzbunare. Ce n-aș face pentru a-l aduce pe David înapoi pentru un minut! Dar nu există nimic ce pot face. Așa că de ce să nu încercăm să prevenim ca alte mame să treacă prin asta?

Ucigașul fiului ei i-a răspuns la scrisoare

– Și, mai mult decât atât, v-ați decis să scrieți acea scrisoare către familia soldatului care v-a ucis fiul.

– Lucrul ciudat este că, până să existe un chip, m-am simțit foarte confortabilă în munca pe care o făceam. Puteam să merg în jurul lumii și să vorbesc despre pace și reconciliere și toate aceste cuvinte frumoase. Dar când soldații mi-au spus că l-au prins pe cel care l-a ucis pe David, atunci a devenit foarte dificil. A trebuit să mă gândesc dacă mai am integritatea pentru a-mi continua munca sau nu.

De aici a venit scrisoarea către părinți, în care le-am povestit despre David, care era student la Universitatea din Tel Aviv, făcea parte din mișcarea pentru pace, studia pentru masterat în filosofia educației. Și cu siguranță nu voia să servească în teritoriile ocupate. Nu știm întotdeauna cine este persoana din spatele unei arme.

La început mă așteptam să primesc o scrisoare la următoarea venire a poștașului. Dar a durat trei ani și Sire, așa îl cheamă pe lunetist, mi-a spus că sunt nebună și că ar trebui să stau departe de familia lui, că el a ucis 10 oameni pentru a elibera Palestina. Dar eu știam că atunci când era mic și-a văzut unchiul ucis violent de armata israeliană și a mai pierdut încă doi unchi în a doua Intifadă. Deci, pentru mine, acesta este un act de răzbunare, nu cred că a fost motivat politic.

Când am primit acea scrisoare, am renunțat la a mai fi o victimă pentru că nu mai depindeam de ceea ce va face acest om. Acesta este cel mai extraordinar lucru: când nu mai ești o victimă, ești liber.

Nu înseamnă că nu mai vreau să mă întâlnesc cu el, încă vreau, dar este o întreagă procedură pentru ca asta să se întâmple, pentru că legea din Israel spune că el trebuie să ceară să se întâlnească cu mine. Eu cred foarte mult în justiția reparatorie și mi-ar fi plăcut să fi făcut și asta.

Despre campusurile din SUA. „Nu vreau să fie proteste violente sau antisemite”

– Am văzut în aceste zile protestele studenților din SUA. Cum le priviți?

– Nu am nicio obiecție ca oamenii să manifesteze pro-Palestina. Cred că acesta este un drept al tuturor, doar că nu vreau să fie proteste violente sau antisemite. Nu văd ce are a face un puști care studiază la o universitate din Columbia, și se întâmplă să fie evreu, cu deciziile lui Netanyahu și ale cabinetului său de război. Unul dintre lucrurile care mă îngrozesc este polarizarea, care este acum la nivel mondial, un fel de import al conflictului nostru.

Toată lumea a devenit un expert mondial în Orientul Mijlociu. Toată lumea vorbește „de la mare la râu”, dar habar nu au despre ce mare vorbesc sau despre ce râu. Educați-vă! Cu siguranță puteți critica Israelul, dar nu poți folosi asta ca o scuză pentru antisemitism. Iar elevii evrei nu ar trebui să se teamă să meargă la ore și să fie nevoiți să învețe acasă.

Hai să spunem povești de compasiune, poveștile oamenilor. Cum poți să nu menționezi Sudanul când 18 milioane de oameni sunt în pragul foametei și 8 milioane de oameni au rămas fără case? De ce nu este asta o problemă? De ce Ucraina a devenit un subiect pe locul doi? De ce nu pot acești studenți să lucreze pentru a pune capăt nebuniei din Sudan și Ucraina? Ce este atât de atrăgător în a lua o parte în conflictul între Israel și Palestina?

– În București, după evenimentele din octombrie, au avut loc proteste ale israelienilor și palestinienilor, ambele grupuri cerând pace, dar niciodată cele două grupuri nu s-au unit. De ce nu se unesc oamenii care practic își doresc același lucru?

– Este foarte periculos, pentru că atunci întregul tău sistem de credințe este zdruncinat. Noi facem multă muncă de teren cu grupul de femei, intram în case atunci când nu era război, în Cisiordania. Prima dată, se uită la tine suspicios, pentru că singurii israelieni pe care i-au întâlnit vreodată sunt soldați sau coloniști. Așa că de ce ar crede că eu sunt diferită sau oricare dintre femeile din grupul nostru?

Dar odată ce îți spui povestea… De fapt, munca pe care o facem se face în principal prin povestiri, pentru că asta este ceea ce produce o schimbare radicală, ca oamenii să poată recunoaște umanitatea ta. Facem multă muncă în acest sens, dar nu este niciodată suficient. Dacă toate acele mii și miliarde de dolari care sunt investite în arme ar fi investite în pace, cât de diferită ar arăta lumea acum?

„Nu mai importați conflictul nostru în țara voastră”

– În România, principala narațiune despre conflictul israeliano-palestinian spune că aducerea păcii este prea complicată, cu Hamas, politica lui Netanyahu, soluția celor două state încă neacceptată, religiile prea diferite… Este atât de greu să aduci pacea?

– Toată lumea crede că războiul lor este cel mai grav care a existat vreodată și că nu există nicio soluție. Dacă mi-ați fi spus când am venit să locuiesc în Israel în 1967 că negrii și albii vor sta împreună în aceeași cameră și nu se vor ucide între ei după ce Mandela a ieșit din închisoare, aș fi spus că ești nebun. Și dacă mi-ai fi spus că Regele Hussein al Iordaniei ar veni în Israel după ce o fetiță a fost ucisă și ar sta pe podea cu familia mormonă, aș fi spus că ești nebun.

O mare parte din problema cu pacea în Israel și Palestina a fost că oamenii nu au fost implicați. Și asta este munca pe care o depunem, să pregătim oamenii să înțeleagă că, dacă va exista un acord politic, va avea loc și procesul de reconciliere. Speranța este o parte atât de importantă a ecuației păcii.

– Robi Damelin, acum, la finalul conversației noastre, vă cer un mesaj pentru publicul din România. Ce ați dori să știe aceștia despre ce se întâmplă în țara dumneavoastră?

– Mesajul meu este să nu mai importați conflictul nostru în țara voastră și să nu mai acceptați educarea urii între evrei, musulmani și creștini. Educați-vă și fiți pro pace pentru că, poziționându-vă de o parte sau de alta, nu ajutați pe nimeni. Vă simțiți doar bine în pielea voastră. Așa că, dacă nu puteți face parte din soluție, vă rugăm să ne lăsați în pace.