INTERVIU. În valul de reacții pe tema legalizării serviciilor sexuale în România, un istoric intervine: „În cea mai naționalistă perioadă, statul român nu avea o problemă cu reglementarea lor”. Există și un mare risc însă al legalizării

De la podăresele din spațiul moldo-valah la bordelurile controlate sanitar din interbelic, prostituția – denumirea istorică a serviciilor sexuale – a fost un fenomen tolerat, legiferat și administrat în România.  Istoricul Bogdan Bucur explică, într-un interviu pentru HotNews, cum și de ce statul român a ales reglementarea în numele sănătății publice, de ce comuniștii au interzis prostituția și ce spune refuzul actual de a legifera prostituția despre capacitatea reală a instituțiilor statului.

• Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, autorul cărților „Devălmăşia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spaţiului românesc” și „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, lucrare care a primit premiul „Dimitrie Gusti” al Academiei Române.

Recent, deputatul PNL Ion Iordache a înaintat un proiect de lege „pentru reglementarea autorizarea și controlul activităților de natură sexuală”.

• Proiectul se referă la activități de natură sexuală în contextul în care termenii „prostituție, prostituate” sunt folosite cel mai adesea în contexte peiorative, stigmatizatoare la adresa celor care practică aceste activități. În interviul de mai jos, folosim acest termen pentru că așa a fost utilizat el istoric.

Conform proiectului de lege, scopul este acela de a proteja sănătatea fizică, psihică și demnitatea persoanelor care desfășoară activități de natură sexuală. Alături de asta, proiectul urmărește prevenirea și combaterea exploatării sexuale, a abuzului, a constrângerii și a traficului de persoane. 

Un alt scop al legii este „asigurarea exercitării activităților de natură sexuală în condiții de legalitate” și „asigurarea unui cadru fiscal transparent pentru veniturile obținute din activitățile reglementate prin prezenta lege”. 

Biserica Ortodoxă se opune

Inițiativa a stârnit reacții în spațiul public. Printre cele mai vehemente a fost cea a Bisericii Ortodoxe Române, care s-a poziționat împotriva demersului.

„Patriarhia Română îşi exprimă îngrijorarea profundă şi dezaprobarea faţă de iniţiativa care vizează legalizarea prostituţiei, considerând că un asemenea demers este incompatibil cu învăţătura de credinţă ortodoxă şi cu respectarea demnităţii persoanei umane”, a transmis BOR, într-un comunicat.

De asemenea, Patriarhia spune că „prostituţia reprezintă o formă gravă de exploatare şi tranzacţionare a trupului omenesc în scop financiar, având consecinţe negative profunde asupra persoanei şi asupra societăţii în ansamblu. Legalizarea acestei practici nu conduce la vindecarea realităţilor sociale dureroase asociate prostituţiei, ci, dimpotrivă, favorizează proliferarea lor, contribuind la desconsiderarea demnităţii umane şi la degradarea morală a societăţii”.

De unde vine denumirea de „podărese”

HotNews: Din perspectivă istorică, cum a fost privită prostituția în spațiul românesc și cum a fost ea legiferată de-a lungul diferitelor epoci?
Bogdan Bucur: Dacă mă gândesc bine, exceptând comunismul, o formă de prostituție a existat tot timpul în spațiu românesc, într-o manieră permisă, chiar dacă nu legiferată explicit, dar tolerată, existentă, știută, cunoscută. În toate mărturiile de care dispunem, inclusiv mărturii ale călătorilor străini care tranzitează spațiul moldo-valah, acestea observă o anumită lejeritatea a moravurilor.  

Spre exemplu, există fenomenul podăreselor, podăreasa fiind o femeie care își oferea serviciile sexuale în proximitatea intersecțiilor acoperite de un pod, iar acțiunea se petrecea sub pod, de unde și denumirea de „podărese”. Avem exemplul cu cărciumăreasa din preajma hanurilor și a spațiilor de consum de băuturi alcoolice și de staționare peste noapte. Este un fenomen social existent. În general, activitatea este permisă până prin veacul al XIX-lea, iar ulterior reglementată. 

– Când vorbim despre o reglementare propriu-zisă?
– Nu avem o piatră de hotar în ceea ce privește începuturile reglementării. Avem doar o piatră de hotar în ceea ce privește interdicția. Care este în preajma anului 1949, după instaurarea comunismului. E ca și cum am vorbi despre când începem să avem cârciumi. Sunt de diferite tipuri, dar există dintotdeauna.

Cea mai recentă reglementare a prostituției pe care o avem este cea din 1943. Este opera profesorului Petre Tomescu, Ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. El era unul dintre cei patru civili ai guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu. România legiferează prostituția într-o perioadă de război mondial, cu armata aflată pe front, în condiții cumplite. Totuși, pentru o țară cu o parte din teritoriu ocupată, într-un guvern de dictatură militară, nu are nimeni nicio problemă cu ideea că prostituția ar răsturna ordinea morală a societății românești. Să fim cinstiți, guvernul Antonescu nu făcea rabat de la ideea de „renaștere națională”, de „renaștere morală a societății românești” și de „întărirea fibrei naționale a poporului român”. Dar nimeni nu s-a gândit că legiferarea prostituției ar putea cumva să altereze fibra „verde și sănătoasă moral” a poporului român.

Pe care, de altfel, dacă nici mareșalul Antonescu nu o clama în perioada lui de dictatură militară, nu mai știu cine altcineva o putea clama. Deci, în cea mai fascistă, naționalistă, ortodoxistă perioada a României, profesorul Tomescu este preocupat în mod legitim de protecția sănătății publice. Noi astăzi. în democrație, în libertate, alegem o atitudine contrară, ceea ce este foarte ciudat.

Crucea de Piatră, locul de altă dată al caselor de toleranță din București

– Care este raportarea la nivel politic și social?
– În primul rând, la nivel politic și social trebuie spus că prostituția este reglementată administrativ. Este urmărită din punct de vedere polițienesc. Urmărită nu în sensul negativ. Este tolerată moral, este permisă legal și este controlată sanitar. Privirea pe care noi o facem asupra prostituției în secolul XIX și secolul XX este una matură din punct de vedere social și politic. O privim ca politică publică în domeniul sănătății publice. Vizează cu precădere controlul bolilor cu transmitere sexuală. Este văzută ca un fenomen care nu poate fi interzis, dar trebuie gestionat. Este o privire pragmatică pe care societatea românească a avut-o și așa a fost.

– Când vorbim despre prostituție, mulți tind să se gândească la perioada interbelică. De ce este luată ca reper?
– Pentru că este o amintire ceva mai recentă și se pot împerechea datele istorice cu memoria transmisă până la noi de către cei mai în vârstă dintre bărbații care au vorbit despre acest fenomen. Drept urmare, punându-se cap la cap informațiile de natură legislativă, mărturile de istorie socială și sursele de care dispunem putem avea o imagine nedeformată asupra fenomenului. Interbelicul este considerat o culme a României vechi, are o viață urbană intensă, are o cultură a modernității, avem urme semnificative din interbelic pe care le putem cerceta, cum ar fi documente administrative polițienești.

– Care erau stabilimentele faimoase în epocă? Cum funcționa prostituția atunci?
– Dacă discutăm despre prostituție, discutăm evident de Crucea de Piatră din București. Locul are toate datele pentru a înțelege fenomenul. Crucea de Piatră a însemnat o alăturare, o zonă compactă din cartierele Dudești și Văcărești, ceea ce însemna periferia extremă a Bucureștiului interbelic. Una dintre reglementările legale spunea că prostituția nu se putea desfășura în centrul Capitalei sau în zone extrem de populate, în vecinătatea școlilor, a bisericilor. Mai mult decât atât, se făcea recomandarea explicită în lege că ea trebuie să fie undeva în cartiere și zone periferice, periurbane. 

– Cum era organizat locul?
– Erau în primul rând vreo 20-25 de bordeluri. Câteva zeci de case de toleranță. Versiunea epocii e că erau pentru toate buzunarele. Existau mai multe tarife și fetele care erau mai bine îngrijite, mai bine îmbrăcate, mai tinere, bineînțeles că aveau un tarif mai înalt. Chiar casele de toleranță care investeau mai mult în curățenie, în mobilier, în dotări și așa mai departe practicau un preț mai mare. Nu discutăm de prostituție de lux, nu discutăm de curtezane care erau întreținute de oamenii cu bani. 

Potrivit legii, nu puteau exista într-o casă de toleranță mai multe prostituate decât numărul de camere disponibile, căci fiecare prostituată trebuia să aibă propria ei cameră, care de asemenea trebuia să fie dotată cu toate cele necesare. Inclusiv din punctul de vedere al serviciilor de igienă. Bine, să nu ne facem iluzii, Bucureștiul nu avea la periferie, în perioada interbelică, niciun fel de servicii publice precum apă curentă.

– Și atunci care erau măsurile de igienă?
– Erau adaptate în sensul următor: clientul primea la intrare niște hârtie igienică și un prosop curat, mai apoi ajungând cu fata în camera propriu-zisă. Urma un control extrem de temeinic al clientului pentru a se identifica existența bolilor cu transmitere sexuală. Ulterior, la finalul întâlnirii, clientul să spăla într-un lighean cu apă, unde ulterior se spăla și prostituata. 

Femeile erau sancționate moral, bărbații care le frecventau însă nu

– Dar care a fost motivul pentru care prostituția a fost legalizată în interbelic?
– Discutăm despre o formă de pragmatism. Elita politico-administrativă a României își dorea într-o anumită măsură să controleze acest fenomen și să-l țină sub control sanitar.  Aceasta era principala preocupare. Era o glumă să îți imaginezi că poți să interzici, așa că era mai bine să reglementezi. Controlul care era impus prin organele de sănătate publică impunea prezența de două ori pe săptămână la medic a prostituatelor. Asta asigura pentru cele care desfășurau această activitate într-o manieră legală o formă de protecție, atât pentru ele, cât și pentru client. Odată ce era descoperită existența bolii venerice, spitalizarea și controlul medical al acestei era obligatoriu prin lege. 

– Cum era tratat subiectul în spațiul public?
– Spațiul public era împărțit ca întotdeauna între anumite accente moralizatoare și o atitudine liberal-permisivă din partea populației urbane. Aici se adaugă și pragmatismul administrativ despre care am vorbit anterior. 

M-a amuzat că unul dintre stabilimentele din zona Crucea de Piatră era al unuia care era poreclit „legionarul”, pentru că avea gardul vopsit în verde. Mi s-a părut absolut genial că un simpatizant al Mișcării Legionare, adepta moralității creștine, era proprietarul unui stabiliment din zona Crucea de Piatră. E o contradicție între moralitatea afișată și practicarea acesteia.

În acea perioadă exista o formă de sancționare morală a practicării prostituției de către femei, dar nu și al consumului prostituției de către bărbați. Este o formă de disonanță între normă și comportament. Vrem să controlăm o anumită deficiență comportamentală dar pe care o punem doar pe seama prestatoarei de servicii sexuale, nu și pe seama consumatorului, care este în mod evident anonimizat în conștiința publică. Toată lumea cumva a trecut pe la Crucea de Piatră într-o formă sau alta, dar conștiințele consumatorilor sunt „curate”. 

Cine erau clienții de la Crucea de Piatră

– Apropo de consumator, cum arăta un client de la Crucea de Piatră?
– Avem elevi, studenți, muncitori urbani, soldați în tranzit, dar avem și foarte mulți țărani. Ei ajungeau în București și în marile târguri cu activități neguțătorești, plecau să vândă, să cumpere sau veneau la instanțe de judecată. Avem bineînțeles și funcționari și domni respectabili. Prostituția este doar urbană, aceste stabilimente sunt doar urbane și doar în marile orașe. Cu toate acestea, consecințele ei le regăsim în satul românesc interbelic. Consecințele prostituției sunt evident ceea ce încearcă să protejeze și legea din 1943, mă refer evident la bolile cu transmitere. Satul românesc este ros de boli venerice și trebuie să înțelegem foarte bine presiunea care atârna pe autorități. 

Nu exista sat în România care să aibă sub 10% din populație cu boli cu transmitere sexuală. De pildă, fenomenul „nebunului satului” care umbla și vorbea singur pe străzi și așa mai departe. O parte din acești oameni aveau această formă de nebunie din cauza bolilor venerice netratate. Dacă nu greșesc, sifilisul netratat produce o asemenea formă de nebunie.

Important este să înțelegem că fenomenul mergea până la nivelul omului mediu, nu mai sus de atât. Această prostituție nu este accesată de către burghezie sau de către societatea înaltă, ci doar de către clasele sociale joase, de baza societății. 

De ce au interzis comuniștii prostituția

– În momentul în care comuniștii au ajuns la putere, au interzis prostituția. De ce au luat această decizie?
– În prima perioadă de restaurarea comunismului prostituția este desființată pentru că este incompatibilă cu imaginea societății noi și cu imaginea omului nou. Este evident clasificată ca deviere, este o formă de exploatare – ceea ce într-un fel este – a oamenilor slabi, a oamenilor cu probleme materiale, și este o formă de manifestare a moravurilor exploatatoare. Interzicerea prostituției până la urmă este o formă de afirmare a noii ideologii comuniste care dorea într-adevăr o formă de egalitate socială în care să dispară cumva exploatarea omului de către om. Ideea de a putea să te bucuri de serviciile sexuale pe bani de care tu dispuneai era văzută ca o formă de exploatare și atunci din această rațiune ideologică prostituția a fost interzisă la începutul guvernării comuniste.

– Ce reacții au existat? A fost o decizie populară?
– Da, într-o anumită măsură, cred că a fost o decizie populară. Au luat decizii mult mai nepopulare decât asta. Într-un regim totalitar este aiurea să discutăm despre reacțiile publice vizavi de o asemenea hotărâre, căci este imposibil să te manifești. Să ne imaginăm dacă lumea a fost fericită sau nefericită în legătură cu interdicția prostituției în condițiile în care oamenii au rămas fără case, fără locuințe, deci au fost probleme mult mai grave decât interdicția prostituției. Mi s-a părut haios faptul că după interzicere, prostituatele au devenit membri de partid. Pentru asta chiar nu avem nicio explicație.

– În prezent, activitatățile de natură sexuală nu sunt legiferate. Au trecut aproape 40 de ani de la căderea comunismului. De ce nu a existat o revenire la legislația dinainte de comunism?
– Sunt mai multe motive. Încă există acest reflex de moralitate excesivă, iar biserica a crescut în importanță în ultima vreme. Discursul public al bisericii este destul de prezent în societate, dar nu acesta este motivul principal. România a ales să dezincrimineze prostituția, să nu uităm că în comunism era incriminată penal, iar acum este nelegiferată, deci nu poți să încasezi bani legal din așa ceva. Este poate și o lipsă de încredere în capacitatea statului de a administra corect o legalizare a prostituției. 

Eu nu văd de ce nu am putea să reglementăm prostituția. E o concepție, că odată ce legiferezi, ar putea exista o încurajare din partea societății ca toată lumea să se dedea acestui comportament. E un raționament care mi se pare greșit. Adică cine vrea să se prostitueze o face, nu asta este problema.

Legalizarea prost făcută riscă să normalizeze traficul de persoane, nu să-l reducă

– Este societatea românească pregătită pentru astfel de decizie? Cum vedeți dezbaterea în contextul ascensiunii naționalismului și valorilor tradiționale?
– Societatea este pregătită, iar partidele politice ar putea să facă asta. Reglementezi fenomenul în așa fel încât să nu se vadă. Pot să interzici prostituția stradală, ceea ce este perfect justificat. Pot să permiți doar prostituția în anumite stabilimente care să funcționeze în anumite zone pe care tu le definești legal. Ea poate fi marcată așa cum tu stabilești legal. Ea se poate întâmpla în societate fără să-i afecteze în niciun fel bunul mers. 

Ideea că prostituția reglementată dă peste cap valorile morale ale societății românești este cu totul trasă de păr, e o idee naționalistă și senzaționalistă. 

Dintotdeauna ne prefacem noi că suntem mai lupi moraliști, că suntem mai atenți la moravurile publice decât au știut să o facă ăia în antichitate, acum 2000 de ani. Este totuși o îndrăzneală cam mare din partea noastră. Este foarte multă îndrăzneală și foarte mult tupeu să afirmăm că nu avem acest fenomen. Bineînțeles că el există în societatea românească, se desfășoară în clandestinitate. Avem cumva acest obicei, ni se întâmplă frecvent să permitem lucrurilor să se întâmple pe sub masă decât să preferăm legalizarea lor. Ideea că prostituția răstoarnă ordinea morală a societății românești este cu totul caraghioasă.

Marea întrebare pe care trebuie să și-o pună România aflată în fața reglementării prostituției este dacă avem instituții suficient de puternice și curate ca să administrăm o astfel de piață fără a deveni complice la exploatare. Marea mea temere este ca într-un stat cu capacitate administrativă limitată, corupție persistentă și rețele transnaționale, o legalizare prost făcută a prostituției riscă să normalizeze traficul, nu să-l reducă.

Avem altă presiune și poate necesitatea de a fiscaliza un fenomen social. Banii ar putea veni la bugetul statului, iar nu în conturile clanurilor interlope care gestionează fenomenul în clandestinitate astăzi. Dar ca să reușească acest demers îți trebuie un stat curat si puternic, ceea ce România nu e. Asta e marea miză.