INTERVIU „Mi-ar plăcea ca românii să accepte că existăm”. Un tânăr cu dizabilitate motorie a urcat un munte, ca să arate că „nu e doar un scaun cu rotile”

Alex Tache (33 ani) este prima persoană cu dizabilitate motorie care a participat cel mai mare eveniment de alergare montană din Transilvania, cu ajutorul unei biciclete speciale. Tânărul a jucat recent și într-un spectacol pe scena Teatrului Național București. Povestea lui Alex Tache este cea a unui tânăr cu dizabilități care refuză să accepte prejudecățile oamenilor. „Mulți văd un scaun cu rotile în loc sa vadă un om”, spune Alex Tache.

• La 31 martie 2025, în România trăiau 966.637 de persoane cu dizabilități, conform datelor oficiale ale Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi. Doar 1,68% din aceste persoane sunt instituționalizate. Restul trăiesc pe cont propriu.

A fost trei ani imobilizat în pat

Într-o țară în care persoanele cu dizabilități sunt adesea reduse la un scaun cu rotile sau excluse de la viața socială prin simpla inaccesibilitate a trotuarelor, Alex Tache a reușit să urce un munte — la propriu și la figurat. 

„Îmi place să mă prezint ca om, pentru că mulți oameni văd un scaun cu rotile în loc sa vadă un om”, povestește bărbatul de 33 de ani care se lucrează în domeniul IT.

Alex Tache este prima persoană cu dizabilitate motorie care a participat pe 7 iunie la msg Maraton Apuseni, cel mai mare eveniment de alergare montană din Transilvania, cu ajutorul unei biciclete speciale, care i-a fost donată de msg România. 

Este prima oară în cei 14 ani de existență a maratonului când se întâmplă asta. Mai mult, tânărul a fost recent și unul dintre protagoniștii piesei de teatru „Nicio pastilă magică”, parte din proiectul „Prețul vieții”, pusă în scenă la Teatrul Național București.

Povestea lui nu începe brusc, cu un accident sau un moment dramatic, ci cu o răceală banală, care i-a declanșat, în copilărie, o afecțiune rară și dificil de diagnosticat. 

„Când aveam 13 ani am răcit, dar după o săptămână de medicamente, nu doar că nu mă lăsa răceala, ci mi s-au inflamat două articulații. După o internare de o lună jumate și tratament ambulatoriu la un alt spital din București, în mai puțin de un an am rămas imobilizat la pat. Dar pentru ca nu înțelegea nimeni ce se întâmplă, nu l-am considerat ca fiind „momentul”. Viața doar a continuat cu mai multe semne de întrebare”, explică el.

A urmat o perioadă de peste trei ani imobilizat la pat (din ianuarie 2005, până în vara lui 2008), o copilărie fragmentată, și apoi ani întregi în care a așteptat un „tren” care părea că nu mai vine. Momentul real de cotitură nu a fost unul medical, ci existențial: după moartea mamei sale, în 2013, Alex a înțeles că viața nu se așteaptă, ci se construiește. 

„Copil fiind, am trăit în credința că o să fiu bine la un moment dat, alimentat de părinții care încercau să găsească o cale ca eu să fiu bine. Și mulți ani de zile doar am așteptat acel moment. Momentul mai important a fost cel în care mi-am dat seama că aștept un tren care nu știu dacă vine, dar timpul trece, iar eu între timp pot face multe lucruri, inclusiv cele pe care le visam că le voi face când mă voi face bine. În 2013, mama mea s-a dus, și a fost șutul în fund care m-a împins să nu mai aștept trenul, ci să îmbrățișez ceea ce sunt și să fac tot posibilul să duc o viață nu doar decentă, ci frumoasă.”

Astăzi, Alex e un om care își trăiește viața pe deplin. Călătorește, se implică în proiecte civice, face voluntariat, urcă pe scenă, urcă pe munte. Vorbește deschis despre prejudecăți, despre infrastructură, despre drepturi și nevoi reale. 

Povestea lui e despre curajul de a trăi normal și demn într-o societate care nu pare să fie pregătită încă pentru a-și integra toți locuitorii, dar și despre cum un singur om poate deveni motorul unor conversații esențiale — despre acces, umanitate și schimbare. 

Nevoia acestor conversații este mai prezentă ca oricând: la 31 martie 2025, în România trăiau 966.637 de persoane cu dizabilități, conform datelor oficiale ale Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi. Dintre acestea, peste 98% trăiesc în familii sau independent, în timp ce doar 1,68% sunt instituționalizate. Cifre care nu vorbesc doar despre numere, ci despre oameni.

Prejudecățile active ale unei societăți, unde încă se văd urmele comunismului

„Alex cel mic nu prea și-a găsit locul, nici la școală, nici printre prieteni. Și, într-o oarecare măsură, nici Alex mare. Dar Alex mare a realizat faptul că dacă nu îți găsești locul, nu e un lucru rău. Trebuie doar sa ajungi sa te împrietenești cu ceea ce te face diferit și unic, astfel încât să-ți faci tu locul oriunde dorești”, cam așa povestește tânărul IT-ist despre dezvoltarea lui din copilărie la maturitate. 

În prezent, este independent și face toate lucrurile pe care și le-a propus, iar ceea ce-l motivează este dorința de a trăi într-o lume mai bună. Crede că schimbările nu vin dacă stăm pe canapea să le așteptăm, ci doar dacă ne împlicăm activ. 

„Până la urmă, ce-i mai frumos decât să rămână ceva în urma ta pe acest pământ?” Tânărul este o sursă de inspirație pentru toți cei din jur, unde mulți îl consideră curajos pentru că își duce o existență cât de cât normală, așa cum precizează, în care călătorește, se vede cu prietenii, merge la evenimente sau face voluntariat. În același timp, el se consideră curajos pentru că acceptă proiecte și provocări care-l scot din zona de confort și care-i testează limitele. „Linia e fină când trăim într-o societate cu foarte multe prejudecăți”, afirmă.

Modul lui de viață este în primul rând pentru el, pentru a-și arăta că poate, așa că încearcă să facă cât mai multe lucruri din cele pe care condiția fizică i le permite, dar și pentru că își dorește ca cei din jur să înțeleagă că persoanele cu dizabilități pot duce o viață decentă și să fie demni de ea. 

„Deși au trecut peste 30 de ani de la Revoluție, încă resimțim efectele negative a mentalității de la acea vreme, în care blocurile au fost concepute cu multe trepte și lifturi înguste, special pentru a ține persoanele cu dizabilități în casă, cu scopul de a avea o societate <<perfectă>>.”

Alex se lovește des de prejudecățile celor din jur, în special de la persoanele în vârstă, care cred că el „nu poate” să facă anumite lucruri. 

„Am intrat într-o farmacie și încercam să trag ușa după mine, iar o doamnă care mergea pe trotuar a venit să mă ajute, nu fără a-mi spune – „de ce ai plecat singur de acasă?” Alt exemplu a fost când eram cu un prieten departe de casă, unde eu am fost șoferul, dar o doamnă i-a zis lui „ce bine că-l mai scoți și pe el din casă.” 

Cei tineri sunt mai deschiși din acest punct de vedere, deși nu știu să interacționeze cu cineva în scaun rulant, pentru că societatea arată cu degetul la scaun, nu la om”, continuă el, nu fără a menționa cum gândul îi fuge uneori la țările străine, unde oamenii îi zâmbeau pe stradă.

„Mi-ar plăcea ca românii să accepte că existăm”

Alex povestește cum își planifică ieșirile și traseele din timp și verifică pozele locațiilor. Lipsa de accesibilitate o simte cel mai des în situațiile neprevăzute, iar cel mai important exemplu, în opinia lui, este toaleta. „Știm cu toții că nu prea sunt toalete publice în București, dar o persoană tipică (fără dizabilități) poate intra într-o cafenea/restaurant pentru a folosi baie, dar pentru noi e mult mai greu să găsim una accesibilă.” 

Alex spune că dizabilitatea nu se rezumă doar la un scaun cu rotile, ci înseamnă și cancer, diabet, boli cronice etc., ceea ce înseamnă că azi ai putea să ai nevoie de ajutor pentru ceva, iar mâine nu. 

„Zilele nu sunt liniare, corpul nu e în fiecare zi la fel, însă unele facilități sunt necesare. De exemplu, un loc de parcare pentru persoanele cu dizabilități are mai multe scopuri – să fie suficient de lat cât să cobori cu scaunul rulant din mașină, să fie suficient de aproape de intrare încât să nu ai mult de mers prin spatele mașinilor, mai ales că cineva în scaun rulant e suficient de jos încât să nu fie vizibil întotdeauna în oglinzi, iar de rampe beneficiază mai multe grupuri de oameni, de la mamele cu copii mici, la bătrâni.”

Tânărul simte lipsa unor zone pietonale, în comparație cu orașele din afară, în timp ce vorbește despre cum i-ar plăcea un București lipsit de mașini parcate peste tot, cu treceri de pietoni mai multe și porțiuni cu bordură joasă, de la colțurile de stradă. „Mi-aș dori tare mult ca poliția să fie mai activă din acest punct de vedere, pentru că, din nou, ar beneficia mai multe grupuri de persoane de pe urma lor.”

De la maraton montan pe scena Teatrul Național

Alex este primul participant cu dizabilități din istoria msg Maraton Apuseni, inițiativă căreia i-a dat curs datorită lui Ionuț Stancovici de la „Asociația CaiacSmile.” 

A fost o provocare pe care a acceptat-o cu mare drag, deoarece, așa cum zice, dintre toate motivele pentru care și-ar dori să meargă pe două picioare, cel mai mult tânjește după posibilitatea de a se bucura de natură în forma ei cea mai sălbatică. 

„N-am apucat să mă antrenez mult înainte, iar maratonul a fost intens și obositor, dar n-aș fi reușit fără Ionuț, a prietenei lui, a organizatorilor, cât și a participanților cu care ne-am întâlnit pe traseu.” Odată cu experiența trăită, lui i-ar plăcea să transmită mesajul că dacă există ceva pe lumea asta pe care îți dorești să-l faci, există soluții. „Cât timp există și oameni cu deschidere și soluțiile necesare, putem face (aproape) orice.”

De pe munte a ajuns direct în sala de teatru de la TNB, unde a jucat în „Nicio pastilă magică”, singurul spectacol din România care are în distribuție actori cu dizabilități motorii, regizat de Laurențiu Rusescu, după textul irlandezului Christian O’Reilly. Spectacolul s-a jucat la început de iulie și sunt șanse să fie reluat din toamnă. Tot procesul a fost unul copleșitor, continuă Alex, deoarece, în mai puțin de o lună, a pornit de la zero și a ajuns direct pe scena Teatrul Național.

„Regizorul Laurențiu Rusescu a luat legătura cu mine pentru consultanță pe scenariul piesei, să încercăm să-l adaptăm la realitățile românești. Uitându-ne pe scenariu, ne-am dat seama că realitățile din Irlanda de acum ~30 ani sunt valabile și astăzi în România, așa că nu a trebuit să modificăm aproape nimic. După ce am lucrat împreună pe scenariu, mi-a propus să-l joc pe Martin, personajul principal. Și m-am potrivit foarte bine rolului, având în vedere că stilul meu de viață și abordarea asupra problemelor sunt asemănătoare cu ale lui”, explică tânărul. 

Povestea, așa cum adaugă, te trece prin toate stările: conștientizare, râs, plâns, uimire și multe altele. La final de spectacol, când se aprind pentru prima oară luminile pe public, a văzut reacțiile oamenilor, care de multe ori își șterg lacrimile, și a realizat că a reușit să transmită ceea ce trebuie. „Cel mai mult mă bucur că a fost un public foarte divers, nu au fost doar prieteni sau persoane din comunitatea persoanelor cu dizabilități. E o zicală care spune „diversitate înseamnă să chemi persoane cu dizabilități la petrecere, incluziune înseamnă să-i inviți la dans”. Faptul că a venit un public foarte divers, mă bucură pentru că e un pas important spre conștientizare. Nu mai e doar un act artistic, e mesajul că existăm”, subliniază el.

„Avem legi, avem drepturi, dar nu prea se ocupă nimeni să fie respectate”

În ceea ce privește traiul în România, Alex vorbește despre cum modul în care un stat are grijă de grupurile vulnerabile spune ceva despre cât de evoluat este poporul. „Avem legi, avem drepturi, dar nu prea se ocupă nimeni să fie respectate. În plus, avem nevoie de sprijin pentru cele mai elementare nevoi. De exemplu, statul îți decontează mai puțin de 2.000 lei pentru un scaun rulant, în condițiile în care unul bun, fie că e manual sau electric, costă peste 10.000 lei. Cum se poate integra cineva în societate, cum se poate angaja dacă nu are cu ce ieși din casă? Dacă statul prioritizează aceste drepturi elementare, va ajunge și societatea să se schimbe și să contribuie la integrarea persoanelor cu dizabilități în societate”, crede el.

Cât despre români, Alex spune că e greu să te implici mai mult și să te preocupe cel de lângă tine, atunci când trăiești de pe o zi pe alta, când supraviețuiești în loc să trăiești. „Tot de sus pornește, de la educație, de la drepturi, de la un nivel de trai decent.”

„Visați măreț și munciți pentru ceea ce vă doriți”

Părinților care au copii cu dizabilități Alex le transmite să-i lase să experimenteze, să se bucure de orice, atâta vreme cât nu-și pun viața în pericol. „Să-i doară, să se bucure, să sufere, să iubească, să trăiască, să se rănească. Orice copil are dreptul la viața de copil, nu de copil cu dizabilități.” 

Cât pentru tineri, cei care încă au nevoie de încurajare, el zice: „Visați măreț și munciți pentru ceea ce vă doriți. Nimic din ceea ce e frumos în viață nu se obține fără efort, fără durere, fără sacrificii, dar nimic nu se compară cu momentul când toată munca se transformă în ceea ce ne-am dorit.”