INTERVIU. O interpretă cu o voce extrem de rară vine la București, la Festivalul Enescu: „Vocea mea este un barometru al modului în care trăiesc. Nu pot funcționa în exces, nu pot trăi sub presiunea stresului sau intelectualizând totul prea mult”

Jess Dandy, cea mai importantă contraltistă britanică a generației sale, are o voce rară și profundă, care aduce o abordare autentică și inovatoare în muzica clasică. Pe lângă cariera sa artistică, Jess Dandy dezvoltă proiecte care conectează muzica cu sănătatea mentală și relația cu natura, în timp ce aduce o perspectivă nouă asupra artei și bunăstării. Într-un interviu pentru publicul HotNews, realizat cu ocazia Festivalului Enescu, artista a vorbit despre cum a ajuns să-și accepte vocea, considerată o raritate în domeniu, cât și despre rolul muzicii clasice în societatea prezentă.

În peisajul muzicii clasice, vocile feminine tind să graviteze în jurul registrului înalt — soprane strălucitoare și mezzosoprane intense domină adesea marile scene. Însă, din când în când, apare o voce care coboară mai adânc, atât în ton, cât și în conținut. O voce de contraltă — cea mai gravă categorie vocală feminină, remarcabil de rar întâlnită, caracterizată prin timbrul său profund, catifelat și adesea dramatic. „A-mi accepta vocea a însemnat a-mi accepta corpul, feminitatea, cât și înțelegerea vocii nu ca pe ceva decorativ și plăcut, ci ca ceva elementar și, uneori, imprevizibil”, spune Jess Dandy pentru Hotnews. 

Originară din Cumbria, Jess Dandy este una dintre cele mai autentice contralte ale scenei britanice actuale, cu o prezență artistică ce îmbină forța muzicală cu o reflecție lucidă asupra lumii. Educată la Cambridge, formată la intersecția dintre spiritualitate, ecologie și artă, Dandy nu este doar o interpretă desăvârșită, ci și o voce activă în redefinirea rolului artistului în societate. „Muzica clasică este doar sunet: este viscerală, este existențială și nu ai nevoie de o diplomă în muzicologie ca să simți impactul unei opere de artă autentice în corp și suflet” adaugă ea.

Repertoriul ei acoperă de la Bach și Mahler, la creații contemporane și colaborări cu artiști interdisciplinari. În același timp, este co-fondatoarea SongPath, o inițiativă care propune drumeții muzicale în natură, pentru o stare de sănătate mintală mai bună, dar și  Music & Being Collective, alături de compozitorul Alex Mills, un „laborator deschis” dedicat explorării potențialului muzicii de a reconecta oamenii cu sinele lor și cu lumea înconjurătoare, prin intermediul unor proiecte colaborative și interdisciplinare. Inițiativa se situează la intersecția dintre muzică, artă, bunăstare, spiritualitate, autoexprimare și sănătate fizică și mentală.

Jess Dandy va fi prezentă în România pe 15 septembrie, în cadrul unui concert pe care-l va susține la Ateneul Român, de la ora 16.30, alături de dirijorul Charles Dutoit și pianista Martha Argerich. Ea va interpreta Mama mea, gâsca M. 60, concertul în sol major pentru pian și orchestră M. 83 și Valsuri nobile și sentimentale M. 61 de Maurice Ravel, cât și Marea L. 109, de Claude Debussy.

• Cea de-a XXVII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu are loc în perioada 24 august – 21 septembrie, iar tema evenimentului de anul ăsta va fi „Aniversări / Celebrations” – un omagiu adus marilor muzicieni și momentelor de referință din istoria unor ansambluri de prestigiu.
• Ediția marchează 70 de ani de la moartea lui George Enescu și evocă memoria altor creatori emblematici ai secolului XX: 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, 100 de ani de la cea a lui Pierre Boulez sau 50 de ani de la moartea lui Dmitri Șostakovici.
• În București, timp de 29 de zile, vor fi prezenți peste 4000 de artiști din 28 de țări, în peste 95 de concerte găzduite de Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA – Muzeul Artei Noi Imersive, precum și de Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.
• Hotnews este partener media al Festivalului Enescu

„Vocea mea este un barometru al modului în care trăiesc”

Hotnews: – Cum v-ați descoperit vocea de contraltă și ce v-a atras spre operă și lied, într-o lume muzicală adesea dominată de soprane?
Jess Dandy: – Descoperirea vocii mele de contraltă a fost un proces îndelungat de dezvățare a ideilor primite despre cum ar trebui să sune o tânără femeie. Spre finalul studiilor postuniversitare de canto la Londra, am început să lucrez cu un profesor care m-a încurajat să-mi explorez vocea de piept și să apreciez întunecimea naturală a timbrului meu. Am ascultat alte contralte și am descoperit astfel o empatie vocală nouă: Kathleen Ferrier, Maureen Forrester, Helen Watts, Marian Anderson. M-am apropiat de operă și lied datorită vocii mele – chiar și în copilărie, aveam un stil „clasic” de a cânta, care nu s-ar fi potrivit altor genuri. Liedul este, de asemenea, o pasiune specială pentru mine, datorită iubirii mele față de poezie și a potențialului muzical și ritmic al cuvintelor.

– Tipul dvs. de voce este cu adevărat special – cum ați ajuns să-l îmbrățișați și cum credeți că v-a influențat personalitatea?
– Mulțumesc, noi, contraltele, suntem într-adevăr o specie rară! A-mi accepta vocea a însemnat a-mi accepta corpul, feminitatea, cât și înțelegerea vocii nu ca pe ceva decorativ și plăcut, ci ca ceva elementar și, uneori, imprevizibil. A trebuit să renunț la tentația notelor înalte și să mă bucur de ceva mai puțin evident. Vocea mea este un barometru al modului în care trăiesc. Nu pot funcționa în exces, nu pot trăi sub presiunea stresului sau intelectualizând totul prea mult. Vocea mea m-a forțat să trăiesc o viață în care sunt conștientă de propriul meu corp, echilibrată, ancorată.

Procesul „înfricoșător și haotic” de a fi artist

– Drumul dvs. în industria muzicii clasice a fost în general lin sau plin de provocări? Care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ați întâlnit ca tânără artistă?
– Nu am întâlnit încă vreun tânăr artist al cărui drum în muzica clasică să fi fost lin, în ciuda aparențelor de pe rețelele sociale. A deveni muzician te obligă să te deconstruiești și să-ți pui întrebări fundamentale, dificile. Nu toți sunt dispuși să facă asta. Este un proces înfricoșător și haotic. Cel mai mare obstacol pentru mine a fost nevoia greșit înțeleasă de certitudine. De îndată ce am privit incertitudinea ca pe o posibilitate, am realizat că o mulțime de oportunități se aflau chiar sub ochii mei.

– Cum vă protejați vocea – atât fizic, cât și emoțional – într-un domeniu în care presiunea performanței este constantă?
– A trebuit să învăț cât de benefică poate fi odihna. Meditez, practic yoga, am un cerc minunat de prieteni și familie. Când nu sunt plecată în turnee, petrec timp în regiunea natală, Cumbria, care îmi permite să mă reconectez cu natura și cu celelalte interese creative.

„Cred că este o perioadă interesantă să fii femeie”

– Ce iubiți cel mai mult la profesia aleasă și când simțiți că sunteți cel mai aproape de scopul dvs. artistic?
– Mă interesează ideea de suflet. În opinia mea, profesia mea îmi cere să duc o viață „însuflețită”. Într-o lume dominată de un spațiu digital fără corp și fără loc, îmi place cât de analogică, cât de „primordială” este practica mea; cum un om de acum 200.000 de ani ar fi putut face exact ce fac eu. Mă simt cel mai aliniată cu scopul meu artistic atunci când sunt complet prezentă în rezonanță, când cântatul devine un fel de yoga sonoră.

– Cum vedeți rolul și vizibilitatea femeilor în muzica clasică de astăzi? Credeți că lucrurile s-au schimbat față de generațiile anterioare? –
– Cred că este o perioadă interesantă să fii femeie. Asta nu înseamnă că nu există provocări. Continui să mă îngrijorez în legătură cu accentul pus pe imagine. Însă, văd colege care își asumă pe deplin puterea și capacitatea creativă și am încredere în forța solidarității feminine de a înlătura lucrurile fără sens.

„Muzica clasică este doar sunet”

– Ați fi tentată să experimentați și cu alte genuri muzicale, poate chiar din zona urbană sau contemporană? Credeți în astfel de colaborări?
– Am conceput împreună cu pianistul Keval Shah o meditație-concert, inspirată de scriptura hindusă Bhagavad Gita, care a combinat liedul european cu compoziții noi semnate de compozitoarea indo-americană Reena Esmail. Ea îmbină tehnici clasice occidentale cu tradiția hindusă. Am luat lecții cu o profesoară de canto hindu pentru a găsi un sunet care să rămână ancorat în formarea mea occidentală, dar care să poată încorpora elemente din școala hindusă, cum ar fi alunecările de ton și ornamentația. Modelul occidental este profund laic; mi-a plăcut să îmbrățișez cântatul ca pe o practică sacră de meditație și invocație.

– Ce ați recomanda cuiva care nu este deloc familiarizat cu muzica clasică? Cum poate începe să se conecteze cu ea și să o înțeleagă emoțional?
– Cred că muzica clasică este învăluită într-o mulțime de mitologii socio-economice, care îi fac pe oameni să creadă că nu ar putea să se apropie de ea, pentru că „nu o vor înțelege”. Muzica clasică este doar sunet: este viscerală, este existențială și nu ai nevoie de o diplomă în muzicologie ca să simți impactul unei opere de artă autentice, în corp și suflet. Așa că aș recomanda pur și simplu să asculți: fără discriminare, frecvent, fără judecată, fără așteptări, experimentând cu tot felul de repertorii, fără să intri în panică dacă „nu o înțelegi” imediat.

„A cânta Missa Solemnis nu va aduce pacea mondială ca prin magie”

– Trăim o perioadă globală incertă, marcată de tensiuni, crize și polarizare. Ce rol poate juca muzica clasică într-un astfel de context? Poate oferi un anumit tip de claritate sau alinare?
– Sunt împărțită în privința acestei întrebări. Nu fac parte dintre cei care văd muzica clasică drept un panaceu universal. A cânta Missa Solemnis (n.r. celebra compoziție semnată de Ludwig van Beethoven) nu va aduce pacea mondială ca prin magie. Totuși, muzica clasică exemplifică un angajament față de adevăr, față de o complexitate necesară, de căutarea sufletului, de colaborare, profunzime și vulnerabilitate, față de o valoare misterioasă care sfidează obsesia capitalistă pentru creștere cuantificabilă cu orice preț. Acestea sunt trăsături puternice.

– Sunteți co-fondatoarea proiectului SongPath, care combină muzica și mersul în natură pentru susținerea sănătății mintale. Într-o profesie care poate fi solicitantă emoțional, cum ați ajuns să conștientizați importanța echilibrului psihic și cum v-a influențat experiența personală această inițiativă?
– Am co-fondat SongPath după o perioadă dificilă din punct de vedere al sănătății mentale. Am învățat că mulți oameni se simt deconectați și lipsiți de sens în viața lor. Am dezvoltat-o alături de un psihoterapeut – facem diferite trasee muzicale în natură și îi ajutăm pe participanți să stabilească o relație mai bună cu ei înșiși, cu ceilalți și cu lumea din jur.

– „Music & Being Collective” creează un spațiu de dialog între muzică, corp și conștiință. Ce fel de impact ați observat în urma acestei explorări interdisciplinare — atât asupra participanților, cât și asupra relației dvs. personale cu muzica?
– Impactul proiectului „Music & Being” a fost cu adevărat transformator. Ca artiști, am creat un spațiu în care fiecare persoană poate săpă adânc în cele mai profunde părți ale experienței sale și să împletească aceste fire individuale alături de cei din jur, în timp ce creează lucrări intermediare care comunică cu o elocvență adesea dureroasă prin adevărul lor. Participanții raportează de multe ori că nu s-au provocat niciodată atât de mult, iar eu împărtășesc această impresie. Ca artistă, este cea mai autentică muncă pe care am realizat-o până acum.