INTERVIU Plecat din România și devenit unul dintre cei mai importanți matematicieni ai lumii, un profesor din SUA acuză „stângismul” din societate: „Lucrul cel mai îngrijorător este lipsa de pluralism și îndoctrinarea din universități”
Sergiu Klainerman a plecat din România în 1975. Într-un interviu pentru publicul HotNews, realizat în biroul său de la Princeton, matematicianul explică ce datorează școlii românești. Klainerman crede că România și Occidentul nu procedează înțelept când nu depun eforturi să-și atragă înapoi specialiștii și lasă acest avantaj Chinei. Cum a venit marele profesor în campus, la interviu? Cu bicicleta.
În pregătirea alegerilor americane din 3 noiembrie, HotNews a mers în Statele Unite și a discutat cu personalități americane și cu români de acolo, de diverse orientări.
Unii români îl susțin pe președintele Trump, alții nu. Profesorul român Klainerman e un republican. Printre altele, pentru că îl deranjează „modul unitar de a gândi” din universitățile americane, care îi aduce aminte de „lumea falsității totale” din comunism. E îngrijorat de mișcarea Democratic Socialists of America, o aripă a Partidului Democrat.
În autobuzul care duce de la gara din oraş la Universitatea Princeton, două studente vorbesc despre cursul care le dă cele mai mari bătăi de cap. „Eu citesc dimineața, când sunt cea mai odihnită”, spune o fată cu părul colorat, născută în SUA. „Aș fi vrut să înțeleg mai mult de la profesor, dar poate că trebuie să citesc mai mult Hegel”, îi răspunde prietena ei, născută în Ankara. Oricum, asupra unui lucru cad de acord: le place cursul despre Karl Marx.
Câteva zeci de minute mai târziu, într-un birou al Universităţii, una dintre primele observații ale profesorului Sergiu Klainerman e tocmai despre influența ideilor de stânga în mediul academic american.
Un campus ca un miracol
Klainerman este profesor la Princeton din 1987, laureat al bursei MacArthur, cunoscută drept „bursa geniilor”, membru al Academiei Naționale de Științe a SUA și membru străin al Academiei de Științe din Franța. Împreună cu Demetrios Christodoulou, a demonstrat o teoremă fundamentală pentru înțelegerea matematică a relativității generale.
Cercetările sale au contribuit apoi la rezolvarea unei probleme care i-a preocupat decenii întregi pe matematicieni: stabilitatea găurilor negre.
Campusul Princeton e un miracol, orice ar însemna acest cuvânt, oricât de vag sună. Spațiul se întinde printre alei, peluze cu iarba proaspăt tunsă și clădiri universitare cu fațade de piatră. Pare un decor de film.
Campusul Universității Princeton. Foto: Jay Yuan / Shutterstock.com
Nassau Hall, clădirea istorică a universității, deschide drumul prin campus. Urmează East Pyne, fosta bibliotecă, apoi capela universității, cu arhitectura ei gotică și vitraliile monumentale. Până la matematicieni, mai e de mers: biroul lui Klainerman se află la etajul 11 din Fine Hall, clădirea Departamentului de Matematică.
A venit cu bicicleta la interviu
La întâlnirea pentru interviu, Klainerman vine cu bicicleta. E normal. În clădire, câțiva studenți încă se străduiesc să dea de capăt unei probleme, la tablă. Au fursecuri, fructe și cafea oferite de universitate. Şi asta e normal.
Urcăm în biroul profesorului pentru o discuție despre cum se învață și cum se formează un matematician, despre profesorii care încurajează gândirea și despre ideologiile care, în opinia lui, o îngrădesc.
Cum ajunge un student din România comunistă să contribuie la înțelegerea ecuațiilor lui Einstein și să primească „bursa geniilor” în America? Klainerman începe răspunsul fără să enumere premii sau teoreme: „În primul rând, am avut mare noroc”…
A venit dintr-o lume „de o falsitate completă”
HotNews: Domnule profesor, e o legătură importantă între experiența românească și convingerile dvs. despre cunoaștere din prezent, poate chiar convingerile politice. Spuneați că matematica era o formă de libertate intelectuală… Sergiu Klainerman: M-am născut în România, într-un sistem totalitar în care falsitatea domina. La început, țin minte că în educația aceasta comunistă aveam tot felul de teorii idealiste despre societate. Sau despre Rusia – pentru că învățam la școală ce țară grozavă e. Încetul cu încetul, bineînțeles că mi-am dat seama de toate falsitățile. Am început să mă desprind de ele din ce în ce mai mult.
Asta a făcut ca matematica să mă atragă și mai mult. Bineînțeles, m-a atras pentru frumusețea ei și pentru adevărul fără compromis pe care-l are. Dar și pentru că era un mod de a respinge ceea ce reprezenta societatea românească pe vremea aceea. Poate aș fi putut să fac altceva. Dar nu era absolut niciun domeniu care să nu fi fost compromis de minciunile sistemului. Matematica era singurul domeniu care era încă necompromis.
– Ideologia era apăsătoare în perioada represiunii comuniste. Cum era atmosfera pentru un student la matematică? – Sentimentul pe care l-am păstrat până azi este acela că vedeam o falsitate completă. Erau două lumi complet diferite: era lumea oficială, cu Ceaușescu peste tot și cu remarci despre grozăvia sistemului și despre iubirea pentru „marele geniu al Carpaților”.
Pe de altă parte, viața de zi cu zi era complet diferită, cu cozi peste tot, minciuni peste tot, groaza tuturor față de problemele de zi cu zi. Erau două lumi complet diferite. Experiența asta mă face să mă gândesc uneori la ce se poate întâmpla aici (la Princeton, n.r.).
„Universităţile americane sunt dominate de idei de stânga”
– Cum e reflectată experiența asta în acest mediu, prin definiție unul de o libertate intelectuală… – Asta a fost una dintre marile dezamăgiri ale mele când am venit aici. Aveam preconcepții față de America. Sigur, în mare măsură, erau adevărate: lumea occidental-europeană e profund liberă în comparație cu sistemul din care am plecat.
Dar, încetul cu încetul, am început să realizez că și aici există destul de multă ipocrizie. Oamenii sunt lași, sunt antrenați în tot felul de poziții ideologice în care nu cred, pentru a evita consecințele de a nu face parte din grup. Nu se compară cu consecințele pe care trebuia să le suporți dacă ai fi spus ceva împotriva sistemului, în comunism.
Totuși, e o restrângere serioasă a propriei libertăți. Iar universitățile sunt în continuare dominate de idei de stânga.
Îl preocupă generalizarea „modului unitar de a gândi”
– Vi se pare greșit că sunt dominate de idei de stânga sau că nu mai pun la îndoială aceste idei? – Mie îmi fac plăcere dialogurile deschise cu oameni care au păreri diferite. Nu mă interesează dacă am un prieten care este de stânga, deși eu mă consider mai degrabă conservator. Dar nu asta e situația. În universitățile din America, la ora actuală, e un mod unitar de a gândi. Și cumva lumea se uită urât la tine dacă ai idei care sunt diferite de ideile majoritare din universități.
„Sunt o mulțime de oameni cu poziții foarte apropiate de DSA”
– Credeţi că ideologizarea educației și a universităților, aşa cum o descrieţi, are vreo legătură cu comunismul? – Din nefericire, da. Bineînțeles că America și Vestul rămân pluraliste în mod clar. Dar există presiuni din partea tendințelor progresiste, care sunt din ce în ce mai mult socialiste sau chiar comuniste în America.
În preajma alegerilor din noiembrie, sunt o mulțime de oameni cu poziții foarte apropiate de DSA (Democratic Socialists of America, organizație socialistă americană, n.r.). E o retorică îngrijorătoare. Dar lucrul cel mai îngrijorător este lipsa de pluralism din universități.
Există ideologia antiimperialistă, antiamericană, anticolonialistă, împotriva a tot ce a fost făcut în Vest, inclusiv în SUA, care trebuie să fi acționat mereu foarte rău. Iar aceste poziționări sunt foarte prevalente în universități și, în general, în educație.
Mulți dintre absolvenții de aici devin profesori de liceu. Școlile pedagogice sunt, de asemenea, foarte îndoctrinate. Iar ei ajung să predea, la rândul lor, această ideologie foarte antiamericană, antivestică, anticolonialistă. Toate relele legate de sistemul vestic și sistemul american sunt puse în față.
O comparaţie cu România: „Acelaşi lucru se întâmplă şi aici”
– Anul acesta, România a avut șase olimpici internaționali la Matematică, dar testele PISA arată că aproape jumătate dintre elevi sunt nefuncționali în matematică. – În mare măsură, același lucru se întâmplă și aici. Imensa majoritate a studenților americani o duce foarte, foarte prost, tot din punct de vedere al unor măsurători precum PISA. E cam aceeași situație.
La vârf, sunt o mulțime de oameni extraordinar de buni. Mulți dintre ei, din nefericire, nu sunt produși de America, ci vin din afară. Avem foarte mulți chinezi, indieni excelenți.
– Deci credeţi că nu e un eșec al sistemului românesc? – E foarte complicat. Matematica e extrem de importantă. Cam totul e acum legat de matematică, incluzând AI-ul, care e un produs matematic, cu ceva inginerie. Dar jumătate rămâne un produs matematic.
Deci, pe de o parte, matematica e peste tot și e considerată extrem de importantă: ca să ai succes în viață, trebuie să ai o educație matematică foarte bună. Pe de altă parte, trebuie să educi pe toată lumea. Unde găsești profesori buni?
Aşadar, pe de o parte, este posibilitatea de a avea succes știind matematică – iar posibilitățile sunt foarte mari și poți să lucrezi și la OpenAI, și în finanțe, și așa mai departe.
Deci cei mai buni absolvenți de matematică n-or să meargă să devină profesori. În mare măsură, așadar, profesoratul e mediocru. Iar asta face ca și studenții să fie mediocri. Imensa majoritate a lor. După părerea mea, asta e o chestie de bază.
Apoi, mai sunt alți factori. De exemplu, școlile pedagogice sunt dezastruoase. Sunt foarte îndoctrinate: oamenii învață tot felul de ideologii idioate și foarte puțină pedagogie. Pe de altă parte, nu învață subiectul în sine: matematica.
Ce legătură vede între plagiat, corectitudine politică şi woke
– Dați-ne un exemplu, vă rugăm. – Fenomenul ăsta e foarte legat de corectitudinea politică. De a nu accepta că există diferențe sociale între oameni. De exemplu, foarte mulți dintre imigranții din China sau din India sunt extrem de motivați: învață acasă, sunt împinși de părinți. Alții sunt mai puțin motivați.
Iar școlile pedagogice vor să îmbunătățească situația prin egalizare: toți trebuie tratați la fel. Or, asta înseamnă că trebuie să predai din ce în ce mai puțin conținut matematic, adaptat celor mai puțin dotați, celor care nu lucrează suficient acasă sau celor care nu au o situație familială bună.
De exemplu, în California, acum câțiva ani, era un program de matematică, finanțat chiar de Fundația lui Bill Gates, în care se spunea că matematica e rasistă. Pentru că marii matematicieni despre care se discută acum sunt bărbați occidentali, deci nu reprezintă întreaga populație din lume.
Sau pentru că nu se discută despre femei, care și ele au participat foarte mult. Pe de altă parte, se spunea că nu e important să fii riguros, ci să încerci.
Tot felul de lucruri care nu doar că nu rezolvă problema, dar o fac și mai rea. Fac ca inegalitățile să fie și mai mari. Pentru că, într-o atmosferă în care sistemul de învățământ e foarte prost, copiii care au posibilități mai multe din familie o vor duce și mai bine în comparație cu restul, care se află la un nivel foarte prost, dat de școală. În timp ce aceștia din urmă sunt încurajați și li se lasă impresia că, dacă nu știu, nu e vina lor, ci a altcuiva.
– Cum vedeți un sistem de educație în care apar cazuri de plagiat la vârf? – Știți foarte bine că asta s-a întâmplat și în America! De exemplu, cazul fostei președinte a Universității Harvard, Claudine Gay, acuzată de plagiat. (Harvard a constatat citări inadecvate, dar a precizat că evaluarea nu identificase încălcarea standardelor sale privind abaterile de cercetare, n.r.). La Cambridge a fost cazul lui Jason Arday, profesor de sociologia educației, care a fost, de asemenea, acuzat de plagiat (A demisionat în urma acuzațiilor de plagiat, pe care le-a negat). În orice caz, e un lucru comun.
Exemplele astea sunt legate de corectitudinea politică și de wokism. Președinta Harvard a fost promovată fiind femeie de culoare. Exista clar o politică de a împinge în funcții înalte oameni despre care înainte se presupunea că n-ar fi avut șanse. În felul ăsta, creezi posibilitatea de a trișa.
„Corupție de pe vremea lui Caragiale”
– Noi nu prea suferim de wokism… – La voi e mai mult corupția românească, de pe vremea lui Caragiale. Dar exemplul lui Claudine Gay de la Harvard, în ultimă instanță, dovedește cât de mult s-au corupt universitățile americane. Harvard e, totuși, universitatea considerată cea mai bună.
– Vă poziționați cu multă fermitate împotriva wokismului. Credeți că societatea americană a instituționalizat asta? – E un fenomen legat de o profundă birocratizare a universităților, de o profundă penetrare a ideilor anticapitaliste și antivestice.
Asta a dus la politizarea școlilor pedagogice – care au o influență enormă asupra vieții americane.
Consecințele sunt foarte grave, foarte serioase. Probabil că nu-i ușor de văzut de la București. În mare măsură, universitățile americane s-au compromis. E un fenomen care a început de mult, iar în ultimii 5-6 ani a devenit din ce în ce mai clar și mai dăunător.
Beneficiul de a putea face comparații
– Dar ce ați luat dumneavoastră aici din România? – Evident, am un mare avantaj pentru că am trăit în sistemul comunist. Trăind aici, pot să văd lucrurile pozitive, la fel cum văd și care sunt pericolele, lucrurile care merg în direcția proastă pe care am văzut-o în România.
Cum l-a ajutat vizita lui Gerald Ford să plece din România
– Anul plecării dumneavoastră din România coincide cu o perioadă în care statul românesc încerca să câștige bani până și din comerțul cu cetățenii. Cum ați plecat dumneavoastră din România? – Eram încă student. Inițial, am primit o ofertă de bursă la New York University. Și mai aveam o ofertă de la Cornell University. Am încercat foarte mult să primesc aprobarea de a merge, deci să plec legal. Aveam ceva șanse pentru că tatăl meu, doctor cardiolog, mai avea conexiuni în România. Dar n-am reușit.
Abia după trei ani, am reușit în fine să plec în Israel. Avusesem marele noroc că, în anul în care am plecat, Ford trebuia să vină în România (vizita lui Gerald Ford în România a avut loc pe 2–3 august 1975).
Statul american făcea presiuni puternice ca România să lase oamenii să plece, așa că a existat o relativă deschidere, de câteva luni, în care eu am reușit. De altfel, colegul meu, profesorul Petre Constantin, a plecat în același timp. Am făcut aceeași școală, Liceul „Petru Groza”, nr. 28, actualul Colegiu „Tudor Vianu”.
Diferența de educație care l-a schimbat și ca om
– Cum ați ajuns la Princeton? – În primul rând, am avut mare noroc în cariera mea. Primul noroc a fost că am învățat matematică la liceu și la universitate într-o Românie foarte izolată intelectual, dar în care oamenii aveau o pasiune extraordinară pentru matematică.
Era o atmosferă extraordinară de învățat, dominată de dragostea pentru matematică. Și era cu atât mai mare această pasiune cu cât și noi eram din ce în ce mai izolați. Deci, dacă aș fi rămas în România, aș fi avut mult mai puține posibilități de a mă dezvolta.
Am reușit să plec la momentul potrivit. Am ajuns la Courant Institute (un institut academic prestigios al Universității din New York, n.r.). Acolo, m-a frapat imediat discrepanța dintre felul în care se raportau ei la învățat și imaginea pe care o aveam noi despre matematică în România, bazată pe ideea că trebuie să înveți, să înveți, să înveți, chiar dacă nu înțelegi unde te duc lucrurile.
În România, ni se spunea că nu poți avea o viziune globală decât după mulți ani, după ce ajungi pe vârf de munte. Era complet fals! Bineînțeles că nu așa se învață. Când am ajuns la Courant, am avut norocul să văd că oamenii văd lucrurile diferit: poți învăța cu motivațiile corecte, cu explicații, cu viziune. Asta a avut o influență enormă asupra mea.
Întâlnirea cu un geniu precoce
Un alt noroc a fost că am primit o problemă care m-a dus, fără să știu atunci, la relativitatea generală și la ecuațiile lui Einstein. Deși nu știam eu pe vremea aceea, teza mea avea să fie legată de stabilitatea metricii Minkowski (metrica ce descrie spațiul-timp plat, fără curbură gravitațională; teorema stabilității sale neliniare a fost demonstrată de Demetrios Christodoulou și Sergiu Klainerman, iar demonstrația a fost publicată în 1993, n.r.).
Acesta e primul rezultat important pe care l-am avut cu Demetrios Christodoulou, unul dintre cei mai tineri absolvenți ai departamentului de Fizică, având deja doctorat la 20 de ani, deci fiind un geniu precoce.
Rezultatul privind stabilitatea metricii Minkowski a fost un pas preliminar pentru cercetările despre stabilitatea găurilor negre. Practic, e vorba despre ecuațiile lui Einstein din teoria relativității generale.
Sunt ecuații foarte complicate, neliniare, cu o structură geometrică extraordinar de interesantă, iar soluția cea mai simplă e soluția spațiului așa-zis Minkowski. Stabilitatea înseamnă că, dacă introduci mici perturbații în această structură foarte simplă, ele nu cresc necontrolat: spațiul-timp rămâne apropiat de cel plat. Aceste perturbații sunt legate de unde gravitaționale.
– Spuneți-ne, vă rugăm, în ce zone se aplică teoriile cu care lucrați. – Principala motivație este, pur și simplu, înțelegerea teoretică a consecințelor teoriei generale a relativității. Matematica – algebra, geometria carteziană, ecuațiile – e legată de fizică într-un fel sau altul.
Chiar geometria cea mai simplă, geometria euclidiană, care se învață la școală, e legată de observațiile oamenilor cu privire la spațiul înconjurător. Deci o imensă parte din matematică pornește de la aspectul teoretic legat de dorința de a înțelege anumite fenomene fizice. Toată fizica e legată de matematică.
Deci aplicația lucrurilor pe care le fac eu este exact în direcția asta: dezvoltarea matematicii în sensul larg al cuvântului. Și, mai devreme sau mai târziu, are o mulțime de consecințe în fizică, în computer science, inteligență artificială.
„Încerc să-i motivez să nu se oprească la lucrurile ușoare, ci să caute profunzimea”
– De ce are nevoie un student într-o universitate ca să fie motivat să țintească excelența? – La Princeton avem norocul că avem studenți extrem de buni. Departamentul nostru de matematică a fost considerat mult timp cel mai bun, deci atrage studenți foarte buni. Și am avut mulți studenți care au reușit să ajungă exemplari.
Oamenii care vin ca studenți aici sunt motivați. Important e cum îi formăm. Adică, unii sunt foarte buni să rezolve probleme mici, dar n-au răbdare. Rapizi, dar superficiali. Alții sunt mai profunzi, dar procesul e mai lent.
Or, eu trebuie să încerc să-i motivez să nu se oprească la lucrurile ușoare, ci să caute profunzimea.
Să încerci să-ți aduci acasă talentele, în noua lume globală
– Din felul în care se învață și se lucrează la Princeton ce s-ar putea aplica în România, dar cu posibilitățile noastre materiale… – Exemplul cel mai bun din punctul ăsta de vedere e China. La „revoluția culturală”, țara era completamente la pământ. În mare măsură, succesul lor s-a bazat pe faptul că au lăsat oamenii să plece – și asta a făcut și România. De pildă, colegul meu Alexandru Ionescu a reușit să plece după Revoluție, a ajuns la MIT, apoi la Princeton…
Dar chinezii au făcut eforturi foarte mari să-i aducă înapoi în țară, măcar pentru o lună-două pe an, și pe cei care au reușit în America sau în Europa. În China, erau încurajați să predea și să vorbească despre experiența lor. Le-au oferit posibilitatea de a avea o slujbă – nu permanentă – și în China. Și, chiar dacă veneau doar două luni pe an, ei aveau o mare influență tot timpul. Cred că asta a jucat un rol foarte important.
În România n-am văzut asta. Din contră, din câte înțeleg, era chiar o rezistență în universitățile românești să aibă influență din afară – mă refer la domeniul matematicii acum.
Întâlnirea deloc memorabilă cu matematicianul Nicuşor Dan
– Dumneavoastră ați venit de mai multe ori în România… – Experiența mea de acum 20 de ani, vorbind cu lumea, a fost că și între Institutul de Matematică al Academiei Române și Universitatea din București erau tensiuni. Era greu pentru cercetătorii de la Institut să predea la Universitate. Nu cred că mai e așa.
În ciuda a ceea ce spun, matematica românească a produs o mulțime de oameni foarte buni. Ei n-au stat în România, au plecat și au reușit foarte multe unde au fost. Explicația mea e că școala a rămas, mult timp, foarte bună în România.
– L-aţi cunoscut pe preşedintele Nicuşor Dan ca matematician? – El era la Paris, la Școala Normală Superioară. Apoi, s-a întors în România și a creat Școala Normală Superioară București. Eu eram membru în Consiliul Științific. Am avut câteva schimburi de mesaje, cu siguranță ne-am și întâlnit la un moment dat, dar nu mai țin minte exact unde și cum.
