INTERVIU. „Toate atrocitățile posibile s-au produs la Odesa”. Un istoric reconstituie un episod rușinos al Armatei Române
În octombrie 1941, a avut loc la Odesa poate cel mai rușinos episod din istoria Armatei Române. După aruncarea în aer a clădirii în care se instalase conducerea armatei române de ocupație, militarii români au ucis, drept răzbunare, mii de localnici, majoritatea evrei. Au fost spânzurați în piețe publice, arși de vii, împușcați. În realitate, clădirea fusese minată de sovietici și detonată cu ajutorul unei tehnologii necunoscute de români. La 85 de ani de la episod, HotNews a reconstituit evenimentele cu ajutorul cercetătorului care le-a studiat în arhive, istoricul Adrian Cioflâncă.
- Documentele arată că unii localnici din Odesa i-au avertizat pe militarii români că imobilul unde vor să se instaleze este minat, spune istoricul.
- Uciderea localnicilor a început chiar înainte de a venit ordinul lui Antonescu de la București, arată notele studiate de Cioflâncă. Mareșalul a ordonat apoi ca, pentru fiecare ofițer român mort în explozie, să fie uciși 200 de localnici, iar pentru fiecare soldat, 100.
- Unul din „călăii” de la Odesa, Mihai Niculescu, zis „Coca Călăul”, a scăpat de judecată, ascundu-se în România până în 1950, când s-a sinucis.
- Despre cum se raportează ucrainenii la eveniment: „și ei au avut propria participare la crime antisemite”, mai spune istoricul.
„Cea mai mare crimă în masă”
– Domnule Cioflâncă, masacrul comis de armata română la Odessa în 1941 „a fost cea mai mare crimă în masă făcută de armata română în timpul Holocaustului fără participarea germanilor”. Am găsit această afirmație într-un articol publicat de dumneavoastră pe Scena9, acum cinci ani. De unde avem informațiile despre acel episod?
– Adrian Cioflâncă: Informațiile sunt răspândite în diferite arhive: din România, dar și din Germania și din Ucraina, la Odessa și la Kiev. Probabil că multe sunt încă la Moscova, dar deocamdată sunt de neatins. Depinde și de ce tip de informații ai nevoie. Pentru unitățile militare, arhiva cea mai importantă se află, firește, la Pitești: Arhivele Militare Naționale Române. Pentru instituții, Președinția Consiliului de Miniștri, Jandarmeria, Poliția și așa mai departe trebuie mers la Arhivele Naționale ale României, iar documentația proceselor criminalilor de război se află la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Pentru alte detalii, în alte arhive.
– Deci nu poate spune nimeni că sunt secrete?
– O vreme, documentele acestea au fost inaccesibile. În perioada comunistă exista doar un acces filtrat, pentru istoricii de partid sau pentru ofițerii de Securitate specializați în studiul istoriei. De exemplu, în arhiva CNSAS se află un fel de sinteză privind implicarea României în Holocaust, scrisă în anii ’80, care reflectă poziția politico-ideologică de atunci a regimului comunist: blamează Germania pentru cele mai multe dintre crime și are tușe pro-antonesciene, aș putea spune. Era poziția regimului Ceaușescu, care avea o turnură naționalistă, cum știm, în anii ’70-’80, ceea ce a făcut ca discursul lui să semene în multe privințe cu discursul disculpant al regimului Antonescu, spre sfârșitul acestuia, și apoi cu cel al lui Antonescu în timpul proceselor.
Antonescu a vrut să fie un succes sută la sută românesc
– Să descriem contextul. În octombrie 1941, când s-a petrecut masacrul, armata română lupta alături de armata germană împotriva URSS. Ce reprezenta Odesa pentru armata română?
– A fost cea mai importantă bătălie în care a fost implicată România după intrarea în război alături de Germania nazistă, la 22 iunie 1941. Cucerirea Odesei a devenit și un obiectiv personal al lui Ion Antonescu, care voia să-i demonstreze lui Hitler că armata română are capacitatea operativă de a conduce operațiuni militare pe zone importante ale frontului fără asistență germană.
– Practic, a vrut s-o cucerească singur, să fie un succes 100% românesc. A existat chiar o discuție dacă aceste crime pot fi puse și pe seama armatei germane, nu doar a celei române.
– A existat o asistență germană destul de importantă, iar Odesa a căzut ca urmare a operațiunilor militare germane din jurul frontului românesc. Cum știți, orașul a fost abandonat de trupele sovietice printr-o operațiune militară destul de reușită și a fost preluat (n.r.- de români) pe 16 octombrie 1941, după ce sovieticii reușiseră să se retragă, printr-o operațiune majoră chiar în noaptea dinaintea intrării românilor.
– Armata română pierduse până atunci între 90.000 și 100.000 de soldați în luptele dinainte.
– Exact. E vorba de morți și răniți. Pierderile sunt groaznice și probabil că armata română nu și-a revenit niciodată, în anii următori, după pierderile de la Odesa. Din acel moment, a fost clar că armata română nu este capabilă să ducă operațiuni complexe, așa că avea să fie folosită în continuare pentru operațiuni auxiliare sau pentru a acoperi zone de front.
Capcana din clădirea NKVD

– Armata română s-a instalat în fostul sediu al NKVD-ului și de aici a pornit toată nebunia. Cumva, sovieticii știau unde urma să-și instaleze armata română sediul. Cum s-a întâmplat asta?
– Comandantul trupelor de geniu din zona de coastă a Odesei, un general pe nume Arkadi Hrenov, a lăsat o carte de memorii. E foarte interesant să vedem cât de mult insistau sovieticii pe diversiune și pe acoperirea operațiunilor. Au reușit mai multe operațiuni importante și erau foarte buni la contrainformații. În urma capturării unui ofițer român, au aflat care vor fi liniile de intrare ale armatei române în oraș și care e planul de instalare a comandamentelor.
– Ofițerul român capturat avea aceste planuri asupra lui?
– Așa spune Hrenov în memorii.
Clădirea aceea, cum au recunoscut și ofițerii români, ar fi trebuit să stârnească suspiciuni, pentru că era printre puținele rămase întregi în Odesa. Erau chiar și lucrurile aranjate pe masă. Era o capcană prea vizibilă.
Românii s-au liniștit după ce au făcut mai multe inspecții ale clădirii, la care au participat și germanii, cu echipament specializat. Hrenov și echipa lui au plantat explozibil, cam trei tone de trotil în subsol, care era prăfuit și plin de mobilă veche, și au avut grijă să nu schimbe prea mult configurația locului. Părea un loc neatins. În plus, sovieticii au plantat câteva mine la vedere, care au fost găsite ușor, și s-a considerat că asta e tot.
Printre primele explozii comandate prin radio
Interesant este că, multe săptămâni după ce Comandamentul a sărit în aer, românii au rămas cu impresia că bomba fusese plasată în casa de bani, pentru că au găsit multe bancnote pe stradă. Acest diagnostic greșit a făcut ca instrucțiunile date geniștilor pentru căutările ulterioare să se concentreze pe casele de bani.
Or, sovieticii au plantat explozibilul în subsol: au săpat o groapă mare și au acoperit-o foarte bine. Pe lângă cele trei tone de trotil, au mai plasat două bombe de câte 100 de kilograme. Deci o cantitate imensă de explozibil, bine camuflată, care nu a fost găsită cu diversele mijloace de căutare. Și, o altă noutate, a fost printre primele explozii comandate prin radio, dacă nu chiar prima.
Avertismentul unei mame pentru militarii români
– Unii localnici din Odessa i-au avertizat pe comandanții armatei române că există această capcană. De ce erau unii localnici favorabili armatei române? Era totuși o armată de ocupație.
– Toată lumea înțelegea că un atentat se putea solda cu represalii în rândul populației: era un obicei al războiului în acea vreme. Apoi, Ucraina a avut un loc aparte în Imperiul Sovietic: nu toată lumea era îndrăgostită de Moscova, dimpotrivă. Știm sigur de mama unui tânăr care participase, spunea ea, la operațiunea de minare. Ea a transmis informația militarilor români. Problema este că, după cum reiese din documentele militare, a anunțat că explozia va avea loc pe la 1:30, ziua. Românii au evacuat clădirea, au așteptat până la ora respectivă și, pentru că nu a explodat, au considerat că e o încercare de diversiune și nu i-au mai dat atenție.
Dar existau multiple informații, furnizate de contrainformații, și precedentul de la Kiev, pentru că explozii similare avuseseră loc la Kiev în septembrie. Deci armata română avea rapoarte pe care le putea lua în seamă ca să se comporte altfel. Mai mulți ofițeri au fost foarte critici față de comandamentul din Odesa după explozie, spunând că a fost o greșeală majoră, care a încălcat toate normele.
„Partea cea mai proastă din istoria României: când ajungi la cifre, nu ai niciodată certitudini”

– Putem să-i acuzăm acum, retrospectiv, de incompetență, de aroganță? Care au fost motivațiile lor?
– A fost o combinație. Au primit niște semnale de siguranță. Militarii români se bazau foarte mult pe expertiza germanilor, priviți ca frații mai mari, mai civilizați, mai pricepuți, mai bine dotați. Și exista probabil și dorința ca, după un asediu, să aibă un anumit confort, o anumită relaxare. Toate acestea s-au dovedit fatale pentru conducerea Diviziei 10 Infanterie, care asigura și comandamentul militar al orașului.
– Cifrele românilor morți în acea explozie nu coincid în totalitate. Am văzut în unele articole 60 de victime, iar dumneavoastră vorbiți despre 180. Care ar fi cele mai realiste cifre?
– Aceasta e partea cea mai proastă din istoria României: când ajungi la cifre, nu ai niciodată certitudini și nici nu ar trebui să forțăm lucrurile. Rapoartele de după explozie au o anumită rigoare până la un moment dat, după care nu se mai știe ce s-a întâmplat cu ancheta sau, în fine, nici eu, nici alți istorici nu am găsit capătul anchetei.
Cert este că vorbim de morți și răniți în această explozie și că e un episod fără precedent, care a fost traumatic pentru armata română. Au murit în primul rând ofițeri, dar și soldați, ba chiar și germani. Și acesta e motivul pentru care Ion Antonescu a considerat necesare represaliile militare.
Execuții și spânzurări demonstrative pe străzile orașului
– S-a aflat până la urmă cum a fost declanșată explozia? A fost declanșată prin radio?
– Da. Hrenov povestește în detaliu, m-am uitat recent din nou în carte. A fost plasat un detonator cu transmisie radio, iar explozia a fost declanșată din apropiere de un ofițer lăsat în catacombe, care apoi a lucrat cu partizanii sovietici. Probabil că și acesta a fost un element care i-a liniștit pe români: nu au găsit fire care să ducă spre o formă de detonare externă și nu cunoșteau noua tehnologie.
– Deci această tehnologie exista în acea vreme, iar românii nu par să fi știut de ea.
– Exact.
– După explozie, au urmat represaliile. Ordinele au venit de la București, de la Antonescu, care a stabilit și un anumit număr de executați: pentru fiecare ofițer, 200 de localnici, pentru fiecare soldat, 100. Aceste cifre sunt scrise în documente. Le-ați văzut ca atare?
– Da. Există o succesiune de ordine. E important de știut că primele crime au fost comise la ordinul lui Trestioreanu, adjunctul comandantului Diviziei 10 Infanterie. Glogojanu, comandantul, a fost ucis în explozie i-a intrat un ciob de sticlă în tâmplă. Iar adjunctul lui a ordonat execuții și spânzurări demonstrative pe străzile orașului.
„Ce s-a întâmplat la Odesa a fost un masacru, nu o operațiune de represalii”
– Imediat, înainte de ordinele lui Antonescu?
– Da. Apoi, pe parcursul câtorva zile, sunt emise mai multe ordine, într-o logică de radicalizare. Sunt ordine foarte precise, care fac legătura directă între Ion Antonescu și crimele comise. Totuși, ce s-a întâmplat la Odesa a fost un masacru, nu o operațiune de represalii. A început ca o operațiune de represalii, care are, să spunem, o anumită precizie militară, dar s-a transformat într-un masacru extrem de sângeros și de sadic.
– Am remarcat că în ordinul lui Antonescu era menționat cuvântul „comuniști”. Cum s-a ajuns de la comuniști la evrei?
– Într-unul dintre ordine folosește acest cuvânt, dar în ordinele lui sunt referiri și la evrei. Dacă vă uitați la toate ordinele și la retorica regimului Antonescu, vedeți această combinație și utilizare interșanjabilă a celor doi termeni, pentru că asta era ideologia regimului: făcea legătura între evreitate și comunism, când spui „evreu”, spui „comunist”.
„Oamenii erau luați în primul rând după criteriul evreității”

– Cum erau selectați oamenii care urmau să fie executați? Sunt foarte multe mărturii ale soldaților. Erau pur și simplu luați de pe stradă?
– Au fost mai multe zile în care s-au făcut execuții. Oamenii erau luați în primul rând după criteriul evreității.
– Se știa cine sunt evreii?
– Se știa, în special de la vecini. În crimele în masă de acest tip, localnicii sunt cei care dau cel mai mare ajutor. Când un regim polițienesc se așază mai bine într-un loc cum s-a întâmplat, de exemplu, în ghetoul de la Chișinău sau în Transnistria, după luni de ședere, poliția, jandarmeria și serviciile de informații construiesc liste, dosare, fixează ținte, fac o ierarhie a suspiciunii și a periculozității.
În această fază însă, când intraseră în oraș abia cu o săptămână înainte, e clar că nu aveau instrumentele polițienești pentru a face o selecție atentă a populației.
– Deci au avut totuși acces la niște informații rămase acolo? Au avut colaboraționiști?
– Este un episod pe care nu l-am văzut clarificat, pentru că e un întreg univers. Trebuie înțeles cum lucrau Serviciul Special de Informații și pretoratele de pe lângă unitățile militare, care aveau funcții polițienești și judiciare.
Foloseau poliția militară, jandarmeria, plus contrainformațiile armatei. O combinație de organisme care nu acoperă toate același subiect: unele se concentrează pe o zonă, altele pe alta. Se țin ședințe de coordonare și, pentru că sunt mai multe procese ale unor oameni care au participat la operațiunile polițienești din Odesa, știm cum s-au întâlnit, ce au discutat, cum și-au împărțit sarcinile. Există informații și pe acest subiect.
Avem foarte multe documente. Fiecare dintre unitățile militare aflate în oraș a produs sute de dosare.
„Uneori, crimele acestea sunt mai bine documentate decât în cazul german”
– Presupun că unele au fost distruse, pentru că se gândeau că aceste crime i-ar putea urmări la un moment dat. Exista această preocupare?
– Exista această preocupare, în special în 1944-1945, când era clar că vor avea loc procese împotriva criminalilor de război și că, în urma Convenției de Armistițiu, va exista un efort retributiv împotriva celor care au comis abuzuri și crime. Au mai fost distruse documente și în timpul retragerii. Altele au fost luate de sovietici și nu au mai fost la dispoziția autorităților române atunci când au organizat procesele. E o situație mai complicată.
Dar poți să distrugi documentul original din fondul de arhivă al unei mari unități, iar o copie transmisă unei unități mai mici s-ar putea să fi rămas. Din experiența mea de cercetare la Pitești, am văzut că fondurile Armatei a IV-a, Armatei a III-a, ale corpurilor de armată și așa mai departe sunt mai epurate, din diferite motive și Securitatea a fost implicată în selecția documentelor, în anii ’50’60. Dar poți găsi lucruri importante în fondurile de arhivă ale regimentelor și diviziilor.
Uneori, crimele acestea sunt mai bine documentate decât în cazul german. Știți că există o carte, „Ordinul nescris”, care arată cât de multe dintre episoadele mari ale Holocaustului din Europa nu au în spate ordine scrise care să ducă spre Hitler. În cazul nostru, linia ierarhică poate fi urmărită cu mare precizie de la Ion Antonescu la Marele Stat Major, la Marele Cartier General, la armate, divizii și regimente.
„Unele victime nici nu au putut fi numărate, pentru că au fost aruncate în aer”
– Despre câți oameni vorbim? Câți au fost executați? Circulă cifra de cel puțin 25.000 de localnici.
– Iarăși, sincer vorbind, nu știm, pentru că e vorba de evaluări făcute la un moment dat. Cifra victimelor e dedusă înmulțind țintele de execuții fixate de Antonescu sau din cifrele anchetelor făcute de sovietici în 1944-1945.
– Care puteau fi exagerate, ca să fie folosite ulterior la procese?
– Exagerate sau nu, ideea este că n-a stat nimeni să numere victimele, iar unele nici nu mai puteau fi numărate, pentru că o parte dintre oameni au fost aruncați în aer.
– Care au fost metodele de execuție?
– E o întreagă panoplie de acte sadice și de metode. Avem oameni spânzurați. Unii au fost împușcați de Compania 10 Mitraliere, care a luat forma unor plutoane de execuție. Alții au fost închiși în barăci, iar înăuntru s-au aruncat grenade. S-a încercat incendierea. În unele cazuri, oamenii au fost aruncați în aer cu explozibil. Oameni vânați pe străzi, împușcați pe străzi. Au fost violuri. Toate atrocitățile posibile s-au produs la Odesa.
„O crimă de acest tip nu are nevoie de foarte mulți oameni care să o comită”

– Am văzut mărturii ale unor soldați despre ce s-a întâmplat acolo. Unii par să regrete. Mă uit acum la mărturia unui soldat care povestește că oamenii au fost băgați în niște magazii, în pereți s-au făcut găuri ca să fie mitraliați, iar cei care ieșeau pe geam erau împușcați afară. Soldatul scrie: „Eu, îngrozit, galben și tremurând, mă ascunsesem în magazie, unde am dat și de locotenentul Vasile Mangata, care, aproape leșinat, voma. Am ieșit afară privind cu soldații mei, unii fiind ascunși după colț, alții stând consternați, alții trăgând”. Pare că regretau. Erau unii care nu erau de acord cu ce se întâmpla acolo.
– Mărturia ofițerului în cauză vine după crime comise chiar de el în zona Chișinăului. Într-adevăr, din mărturiile celor care au participat la masacre se vede că a comite o crimă e o traumă și un șoc emoțional pentru oricine. În materie de reacții, avem de toate: refuzuri, rău fizic, participare entuziastă, participare conformistă la ordine. Găsim în dosare tot felul de atitudini.
Cert este că o crimă de acest tip nu are nevoie de foarte mulți oameni care să o comită. Aceasta e partea tulburătoare. Sunt unele unități, cum este această companie 10 Mitraliere, care a participat și la masacrul de la Ghidighici, de lângă Chișinău, care s-au specializat în execuții.
Asta nu înseamnă că toată lumea din companie era entuziastă. În general, participarea la crime se făcea pe bază de voluntariat. În cazul Odesei, știm că în spatele mobilizării a stat un ofițer cu un nume sinistru, Mihai Niculescu „Coca Călăul”, cum a rămas în memorie, care era pretor.
Pretorul avea atribuții polițienești, judiciare, organizatorice, uneori logistice. Era un fel de ofițer de legătură care punea în contact unitățile de cercetare cu Poliția Militară și cu Statul Major al unității și avea diferite funcții executive în spatele frontului.
„Coca Călăul” nu a plătit pentru ce a făcut
– A plătit pentru ce a făcut?
– Coca Călăul nu a plătit. A stat ascuns. Vă spun acum o informație în premieră. În toate cărțile de istorie veți găsi că a fugit în Germania după război. De fapt, există un dosar la CNSAS care arată că a stat ascuns până la sfârșitul anilor ’50, când, fiind pe punctul de a fi capturat, s-a sinucis.
– A stat ascuns în România?
– A stat ascuns în România. Sunt mulți criminali de război care au rămas pe teritoriul României și au stat ascunși.
– Dar cine i-a ascuns?
– Aveau prieteni… Intrase totuși Securitatea în acțiune, da, numai că niciun regim totalitar nu exercită un control total.
„Au fost sute de procese ale criminalilor de război”
– Dar alții au plătit? În afară de Antonescu, despre care știm că a fost condamnat la moarte.
– Au plătit foarte mulți. Au fost sute de procese ale criminalilor de război. România a avut un fel de Nürnberg local, construit de aparatul judiciar din România, cu consiliere sovietică, dar și luând ca model procesele de la Nürnberg și alte procese din Europa de Est. România nu face notă discordantă în această privință. Dacă ne uităm la numărul de persoane și de procese, vorbim de zeci de mii de pagini doar despre masacrul de la Odesa, cu sute de oameni anchetați și condamnați. De obicei, când se vorbește despre procesele legate de Odesa, referința este dosarul principal, „Macici și alții” (Nicolae Macici, comandantul Corpului 2 Armată, care a preluat conducerea Odesei)
Pe lângă el, am numărat încă cincizeci de alte dosare și procese ale unor oameni legați de masacrul de la Odesa, în mare parte necercetate de istorici.
„Odesa, văzut ca focar de spionaj și terorism îndreptat împotriva României”
– Revenind la acel moment, cum era structurată populația Odesei în 1941? Erau acolo și români, și ucraineni.
– Odesa s-a construit ca un oraș multietnic. Era un oraș-port, care și-a atins apogeul la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, până la venirea sovieticilor. Un oraș cosmopolit, cu o comunitate evreiască consistentă, care trăia din diversitate. Un oraș puternic sovietizat, dar fără ca acest caracter divers să fie afectat într-o măsură foarte mare.
Așa l-au găsit românii: un oraș cu arhitectură imperială spectaculoasă, un oraș de cultură, comercial, un oraș cu multe servicii de informații, în care s-au petrecut multe episoade interesante după Revoluția bolșevică și în timpul războiului civil și pe care Siguranța și serviciul secret românesc îl identificau ca focar de spionaj și terorism îndreptat împotriva României. În imaginarul interbelic al autorităților române, era locul din care pleacă multe amenințări la adresa României.
Când ne uităm la ce spune Ion Antonescu despre românii care trăiau în spațiul sovietic, inclusiv despre basarabeni, vedem multă reticență și uneori dispreț. M-am uitat la ce spunea Antonescu în cei patru ani despre basarabeni în ședințele Consiliului de Miniștri. Referințele sunt majoritar negative sau paternaliste.
– De ce?
– Pentru că e o formă de orientalism, deci o chestiune culturală, dar și ideologică. Ion Antonescu fiind anticomunist, oamenii care au trăit sub regimul comunist, fie și puțin, și care au fost influențați de ruși, în general, și, de la un punct încolo, de sovietici erau priviți cu suspiciune. Se considera că Basarabia e o zonă nesigură din punct de vedere politic și militar. Acesta e motivul pentru care, în cea mai mare parte a perioadei interbelice, în zonă a fost menținută starea de asediu, iar regiunea a fost supravegheată într-o mai mare măsură de poliție și de armată.
– Deci, în aceste condiții, nu cred că ar fi contat că printre cei executați era poate și cineva cu rădăcini românești.
– Da. Dacă era considerat comunist, intra în categoria suspecților, care puteau fi închiși sau executați. În schimb, din structura etnică a victimelor se vede că cea mai mare parte o constituie evreii.
O „lecție” de istorie din comunism: „Au meritat-o”
– Cum se raportează România la ce s-a întâmplat la Odesa în 1941? Am văzut că ați menționat că, atunci când se comemorează evenimentele în Ucraina, reprezentanții consulatului românesc de acolo nu au participat până la un anumit moment. Cum s-au raportat comuniștii?
– Comuniștii n-au vorbit aproape deloc despre masacrul de la Odesa, cu excepția perioadei 1944-1948, un interval de relativă libertate de exprimare pe acest subiect. Au fost publicate broșuri, cărți, relatări în ziare despre procesele criminalilor de război, mărturii ale supraviețuitorilor din diferite episoade ale crimelor și atrocităților din Transnistria, inclusiv din Odesa, care era reședința Guvernământului Transnistriei. După 1948 s-au instalat nu doar tăcerea, ci și cenzura și tabuizarea subiectului, care nu a mai fost pomenit aproape deloc până la sfârșitul regimului comunist.
Îmi aduc aminte că, pe când eram la școala generală, profesorul meu de istorie pomenea în discuții private de masacrul de la Odesa, dar într-o cheie antisemită: „Uite ce au făcut evreii și asta le-am făcut noi”. „Au meritat-o”, cum ar veni.
„Exista un curent pro-antonescian puternic printre istoricii militari în anii ’90”
– Și după 1990?
– După 1990, timp de un deceniu și ceva, expertiza a fost furnizată în mare parte de foști istorici de partid și de foști securiști care avuseseră acces la documente și care s-au simțit liberi să spună o variantă pe care astăzi o numim negaționistă, justificând crima și prezentând-o doar ca rezultat al unor represalii militare, cum s-au mai întâmplat și în alte războaie. Cam asta a fost tot în acea perioadă. Exista un curent pro-antonescian puternic printre istoricii militari în anii ’90 și printre câțiva istorici naționaliști care dădeau tonul în acel moment, adică aveau acces la forurile Academiei Române, la edituri importante și așa mai departe.
Lucrurile s-au schimbat după 2004, când Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România și-a publicat raportul final. Din acel moment a devenit inacceptabil, politic și academic, ca cineva să ia apărarea lui Antonescu și să justifice masacrul de la Odesa și restul crimelor comise pe teritoriile aflate sub controlul autorităților române după 194. Această linie s-a menținut până astăzi, cu mici excepții.
În cadrul statului român există zone inerțiale, în anumite zone ale armatei și în zona diplomatică.
Între timp, lucrurile s-au schimbat mai mult în Ministerul de Externe, date fiind angajamentele internaționale ale României, iar și la Odesa a fost o altă atmosferă.
Masacrele care au urmat după masacru
– Cum se raportează ucrainenii la acest eveniment? Am întâlnit multe mărturii, inclusiv în discuții personale cu ucraineni din zonă, potrivit cărora România are o imagine proastă în acea parte a Ucrainei din cauza poveștilor din trecut și a acestui episod istoric.
– Da, a fost un regim de ocupație, deci nu ai cum să ai o memorie pozitivă despre așa ceva. Dar, evident, experiențele contactului cu administrația românească au fost diverse. Pentru evrei, a fost un regim exterminator, pentru că au fost vânați în razii succesive.
Trebuie spusă și continuarea poveștii: după masacre, au urmat razii sistematice; evreii care supraviețuiseră au fost închiși în ghetou și apoi deportați, luni la rând, spre Golta și apoi spre județul Berezovca, unde au fost executați în masă.
Sunt două județe aflate la nord-est de Odesa, iar acolo au avut loc, de fapt, cele mai mari masacre în care a fost implicată România, doar că a existat și o participare germană masivă, trupele paramilitare ale coloniștilor germani din Transnistria, și a unor miliții ucrainene, care au participat și ele la aceste execuții sistematice. La Golta au fost omorâți în jur de 70.000 de evrei, iar în județul Berezovca, în jur de 35.000. Mulți dintre ei fuseseră aduși din Odesa.
„Și ucrainenii au avut propria participare la crime antisemite”
– Cum văd autoritățile ucrainene acest episod? Ca pe o problemă în relația cu România? Ca pe un episod controversat, sensibil?
– Nu am toate informațiile de natură diplomatică. Cert este că și Ucraina e într-un proces. Având propria participare la crime antisemite, prin miliții naționaliste pe care o parte a populației și a lumii politice le vede ca parte a mișcării de rezistență antirusești, deci a panteonului ucrainean, e destul de dificil să admită că aceleași mișcări au participat la crime antisemite.
Și noi am fost în această situație acum două-trei decenii. E un proces de recunoaștere, deocamdată suspendat de războiul din Ucraina. Lumea e împărțită și bănuiesc că va urma o întreagă discuție după încheierea războiului.
Mai ales că lipsesc informațiile: cele mai importante surse despre masacrul de la Odessa sunt totuși în România, în limba română. Arhiva administrației românești a Transnistriei se află în continuare la Odesa, dar e o arhivă în limba română; doar inventarele sunt în rusă. Deci există și un decalaj cultural de cunoaștere.
Ce știu ucrainenii vine din surse sovietice: de la comisia extraordinară formată în 1944 -1945 și din diferite anchete ale serviciilor de informații sovietice.
Acestea au lăsat dosare care se găsesc astăzi fie în arhiva SIS din Republica Moldova, fie în arhiva SBU, în diferite filiale din Ucraina, dar care au fost văzute de foarte puțini istorici. Informațiile de acolo sunt foarte bogate, dar e vorba de un volum mare și e nevoie de o anumită intimitate culturală pentru a pune cap la cap tot acest puzzle.
„Am fost de trei ori la Odesa și mi se pare că localnicii știu foarte puțin”
– În manualele de istorie ale copiilor ucraineni există acest episod?
– Sincer, nu-mi dau seama. Cert este că am fost de trei ori la Odesa și mi se pare că localnicii știu foarte puțin despre masacru, inclusiv oamenii din comunitatea evreiască. Am încercat, de exemplu, cu o echipă de televiziune, să găsim locurile în care s-au produs masacrele și în care au fost gropile comune. Nici măcar comunitatea evreiască nu le știa.
– Nu s-au făcut săpături?
– S-au făcut săpături în 1944-1945. Există niște hărți în arhivele de la Moscova, pe care le-am văzut în copie la Muzeul Holocaustului din Washington, dar informațiile sunt scrise în stil sovietic. Există suspiciunea că au amestecat puțin lucrurile, punând laolaltă gropi comune cu victimele masacrului și gropi cu victimele crimelor regimului stalinist.
Practic, astăzi nici ucrainenii nu au o hartă precisă a locurilor memoriei din Odesa. E un întreg șantier și aici se poate face treabă. Există documente, doar că e nevoie acum de pace pentru a putea continua cercetările, atât în arhive, cât și pe teren.
De exemplu, cu o lună înainte de începerea războiului, am fost cu ambasadorul Micula la Odesa. Ucrainenii descoperiseră o zonă cu vreo 30 și ceva de gropi comune, care probabil sunt rezultatul unor crime staliniste. Gropile respective fuseseră deschise în 1943 de români, cam odată cu descoperirea de la Katyn, și există câteva rapoarte despre asta în arhivele românești.
Ne-au chemat să furnizăm partea românească de expertiză. Urma să continuăm cercetările în zona Tatarka, la marginea Odesei, unde există și gropi comune cu victimele masacrului. Lucrurile nu sunt încă clarificate. Urma să facem cercetări mai atente, dar n-am mai apucat.
Cazul veteranului Vasile Banu și problema educației

– În concluzie, ce credeți că ne lipsește în acest moment? Din când în când apare câte un episod, cum a fost cel de anul trecut cu veteranul Vasile Banu, decorat de președinte, despre care s-a spus că făcuse parte din armata română care a fost la Odesa, deși nu existau informații punctuale că ar fi fost acolo. Dar apoi discuția se stinge. E nevoie de o dezbatere mai aplicată pe acest episod?
– E o problemă sistemică, ce ține de felul în care funcționează opinia publică din România, și nu doar din România, cu atenția foarte scurtă acordată unui subiect sau altuia. Ține de sistemul de învățământ: acum există un manual de istoria evreilor și a Holocaustului pentru învățământul preuniversitar, dar nu am senzația că, în ansamblul sistemului universitar din România, subiectul e bine cercetat și predat.
Și e o chestiune de competență a celor care construiesc opinia publică: dacă au răbdarea să se documenteze înainte de a prezenta un caz. În cazul respectiv, de exemplu, mi-aș fi dorit, măcar din partea specialiștilor, puțin mai multă precizie și mai puține judecăți categorice, pentru că asta făcea regimul comunist. Când vorbim de responsabilități, e bine să fim preciși: să spunem nume, compartimente ale instituțiilor implicate, unități militare și așa mai departe, și să ne ferim de generalizări.
În Germania, discuția a devenit pregnantă public în urma unei crize de conștiință de la sfârșitul anilor ’60, care a avut și o componentă politică, și una de mișcări sociale. Deci e nevoie de o anumită aliniere de factori pentru ca această discuție să existe.
Ce mi se pare mie în acest moment este că, față de fenomenul negaționismului și al extremismului, care e în ascensiune, răspunsul este firav și nu e sistemic. De aceea am și senzația că nu se fac progrese.
Din perspectiva mea, foarte des discuția începe de la zero: trebuie să construiești explicația povestind lucruri banale, care ar fi trebuit să fie asimilate și cunoscute de cei mai mulți dintre oamenii care au trecut printr-un sistem de educație. Asta e o problemă.
Avem senzația că, în materie memorială, se construiește încă cu dificultate. Când te uiți la sondajele Institutului „Elie Wiesel” privind percepțiile despre Holocaust și antisemitism, vezi niște schimbări uneori bulversante. Nu poți avea un discurs triumfalist uitându-te la acele sondaje. Uneori sunt îmbunătățiri, alteori schimbări de la un an la altul greu de explicat. Cert este că se construiește și în această zonă. Evident, schimbările de percepție sunt sensibile și importante față de acum două decenii, dar balanța nu s-a schimbat încă decisiv.