INTERVIU. Trimis de mamă la 14 ani din Iran în România, Omid Ghannadi, una dintre vedetele emisiunii „Visuri la cheie” de la PRO TV, privește cu frică spre ceea ce se întâmplă acasă. „Dacă și acești oameni mor degeaba?”

Arhitectul Omid Ghannadi, cunoscut publicului român din emisiunea „Visuri la cheie”, de la Pro TV, s-a născut în Iran, unde a locuit până la vârsta de 14 ani. A fost crescut de o mamă singură, care l-a trimis să-și facă un viitor în România, știind că, pentru binele lui, va trebui să nu se întoarcă niciodată în țara natală. O țară în care peste 3.000 de oameni au murit, potrivit estimărilor, în timpul protestelor începute la sfârșitului anului trecut și reprimate sângeros de regimul de la Teheran. 

• „A existat, acum trei ani, revoluția „Femeie, viață, libertate”. Noi, iranienii, cei din țară și cei din afară țării, am suferit atunci enorm. (…) În acea perioadă, nimeni n-a vorbit despre lucrurile care s-au întâmplat în Iran. (…)  A tăcut toată lumea. A tăcut până s-au stins și toate pierderile de vieți au fost aproape degeaba”, amintește Omid Ghannadi.

Dacă vrei să le dai copiilor tăi o șansă, îi trimiți în străinătate. Așa stăteau lucrurile în Iran, la începutul anilor 2000, când Omid Ghannadi ajungea la București și așa stau și astăzi, când nepoata lui i-a urmat exemplul. Însă nu toți din familia sa au părăsit țara. Astăzi, arhitectul care își trăiește visul în România, vorbește despre coșmarul celor rămași în Iran. 

Hotnews: – Sunteți originar din Iran, din Tabriz, și ați venit în România la vârsta de 14 ani. Cum arăta țara din care ați plecat?

Omid Ghannadi: – Eu nu am plecat pentru că era bine acolo. Toată lumea care avea șanse să-și trimită copilul în străinătate înainte să i se interzică părăsirea țării, pentru că, la un moment dat, nu mai ai voie să ieși din țară până nu faci armată, îl trimitea. La fel se întâmplă în continuare, și nepoată mea studiază acum în România, tot din aceleași motive. Nimeni nu-și trimite copilul să studieze și să se întoarcă în țară. Cine poate își trimite copilul definitiv, ca să aibă mai multe șanse în viață. Pentru că nu poți garanta un viitor generației care urmează. 

În ceea ce privește sistemul școlar, există un fenomen pe care eu mereu îl compar și cu România. Populația este foarte obișnuită să aplaude numai genii. Noi nu avem un sistem de educație pentru toată lumea, mereu avem sclipiri și stele și celebrități care fac lucruri extraordinare la nivel mondial. Dar la ce bun, dacă marea majoritate în jurul nostru nu reușește să facă lucruri?! Acolo e așa: avem cei mai buni medici, avem cei mai buni ingineri. Avem cei mai buni de toate. Dar acești oameni sunt un procent infim al societății. Și atunci n-ai șanse, vrei să trimiți copilul undeva unde are șanse să reușească. 

„Dădeau firimituri de libertate oamenilor”

– Pe lângă asta, în Iran există o diferență majoră din punct de vedere politic și social. Acolo există un regim autoritar, pe care e imposibil să îl schimbi prin alegeri…

– Noi nu aveam un termen de comparație. Pentru mine și generația mea care s-a născut în sistemul ăsta, acesta era standardul. Sigur, auzeam cum a fost înainte de Revoluția Islamică, perioada de dinainte de revoluție este încă vie în Iran, în poveștile oamenilor. Dar noi ne-am născut în sistemul acesta, nu exista internet, să vedem altceva.

Cred că acesta a fost și declanșatorul mișcărilor de acum trei ani, pentru că tinerii aveau acces să vadă ce se petrece afară. Noi mai vedeam pe la cine mai avea un satelit. Și, da, și acolo sunt alegeri, și acolo se schimbă președintele, dar noi nu înțelegeam ce înseamnă alegeri și cum se întâmplă lucrurile în spate. Spuneam: <<Ok, care sunt opțiunile? Între religiosul ăla și religiosul ăla. Are turban sau nu are turban?>>  Iar ei dădeau firimituri de libertate oamenilor, cât să-i calmeze și să nu se revolte. Pentru că eu întotdeauna am spus că acest sistem, acest regim, acest  mecanism este extraordinar de priceput în a manipula masele. Știu exact când să dea un pic de libertate, cât să nu se întâmple lucruri mari, și când să ia înapoi libertatea respectivă, ca să aibă un control asupra oamenilor. De-aia au și rezistat atât, nu de proști ce sunt. Tocmai de malefici și de inteligenți ce sunt. 

„Într-o asemenea societate, o femeie este legată, din păcate, de mâini și de picioare”

– Cu altă ocazie, povesteați că ați venit în România la fratele dvs. Cum au stat lucrurile?
– Da, fratele meu trăia aici, studia aici și avea o viață aici. Și atunci mama i-a zis: <<Poți să îl iei pe Omid, să facă școală acolo și să te ocupi de el? De aici încolo mi-e frică.>> Pentru o mamă singură, într-o asemenea societate, e foarte greu. Într-o asemenea societate, o femeie este legată, din păcate, de mâini și de picioare. Acum, sigur, și Iranul are femei care sunt profesioniști. lucrează, dar fac niște eforturi extraordinare. Dacă eu, ca adolescent, începeam să iau pe drumuri greșite, ar fi fost un lucru foarte greu, dacă nu imposibil, pentru mama mea să mă redreseze.

Atunci a luat această decizie, din iubirea pe care avea față de mine. Eu și cu ea am fost singuri, de la trei până la 14 ani ne-am avut doar unul pe celălalt. Plecarea a fost foarte dură pentru amândoi.

În Iran, „tu nu poți proiecta un viitor pentru copilul tău”

– Cum credeți că ar fi arătat viața dvs. dacă rămâneați în Iran? 
– E o loterie, asta e și problema. Vedeți, noi în viață ne bazăm pe predicție, prin proiecțiile pe care le avem pentru viitor. Un sistem de genul ăsta astupă proiecția, de fapt. Și asta creează o instabilitate extraordinară pentru familii, pentru oameni.

Problema nu este că în Iran nu poți ajunge cineva, sunt foarte mulți oameni care au reușit material, profesional, științific. Dar problema este că tu nu poți proiecta un viitor pentru copilul tău, pentru că sunt atât de multe lucruri care pot încurca într-un mod nedrept șansa copilului tău de a reuși în viață, încât puțini își asumă acest risc. Doar cei care nu au posibilitatea să scape copilul de acest risc și-l asumă. 

Și acum trei ani, oamenii mureau pe străzi în Iran „împușcați în văzul Twitter-ului și al internetului”

– Cum se văd de la dvs. protestele dramatice din Iran? Aveți rude rămase în țară?
– Sigur că am și îmi doresc foarte mult ca micul meu demers, deschiderea pe care am avut-o și pe care o am de a povesti lucrurile franc, pe față, despre situația Iranului, nici să nu le facă vreun rău. 

Pentru că lucrurile au ajuns la un moment în care nimic nu te mai surprinde. Da, am familie acolo, nu am emigrat cu toții. Eu chiar am avut o postare în care am încercat să scot un pic din mine câteva cuvinte, ca să pot să mai și respir. Pentru că eu, în ultima vreme, nici măcar n-am mai putut să mai scriu ceva. Atât de puține lucruri știm despre ceea ce se petrece acolo, încât s-ar putea ca cuvintele noastre să fie prea puține pentru sacrificiile iranienilor. Nu știm nimic cu adevărat despre ceea ce s-a petrecut acolo. Ce știm clar este că e rău. 

Eu am o mică frustrare  de câțiva ani de zile. A existat, acum trei ani, revoluția „Femeie, viață, libertate”. Noi, iranienii, cei din țară și cei din afară țării am suferit atunci enorm. Enorm și enorm de mult. Credeți-mă pe cuvânt, nu am avut niciodată în viața mea suferința pe care a trebuit să o duc cu mine în acea perioadă.

În acea perioadă, nimeni n-a vorbit despre lucrurile care s-au întâmplat în Iran. Și au murit copii, copii, de acea dată a fost revoluția copiilor, atenție!, generația TikTok. Au murit pe străzi împușcați, filmați, în văzul Twitter-ului și al internetului și al Instagram-ului. Și tot ce s-a petrecut acolo, sute, mii de vieți pierdute, n-au fost demne de știri, nici de nimic. Abia dacă la un moment dat apărea sub un meteo o știre cu ce s-a petrecut în Iran. O revoluție unică pentru femei în lumea asta, n-a existat niciodată în lumea asta o asemenea mișcare la anvergura asta și atâta vârstă de sânge pentru drepturile fundamentale ale femeilor. Și a tăcut toată lumea. A tăcut până s-a stins și toate pierderile de vieți au fost aproape degeaba.

„Frica noastră este: <<Dacă mor și oamenii aceștia degeaba>>?”

Acum câteva săptămâni, de fapt de Revelion, au început să apară știri cu proteste în Iran, mișcări, proteste cu care da, suntem obișnuiți, au loc proteste în Iran. Sistematic, canalele de știri au început să facă analize, câte orașe au ieșit, a existat susținere politică din exterior.

Prințul Iranului, care tot încearcă să preia puterea, e mult mai validat ca înainte. Și lucrurile s-au întâmplat foarte repede. Și pentru mine și cei care au simțit ceea ce am simțit acum trei ani, și suntem foarte mulți, a fost un gust foarte amar pentru că ne-am speriat. Noi atunci am fost foarte speriați. Și, cumva, e ca și cum a venit coșmarul în fața ochilor noștri încă o dată. Și pe de altă parte e frica asta, de „iarăși împingem oamenii în fața tirului”. Dacă nu se întâmplă nici de data asta?

Foarte mulți politicieni, media internaționale au susținut, așa și trebuie. Așa se întâmplă schimbările, așa se întâmplă revoluțiile, cu susținerea mediei internaționale. Acesta este motivul pentru care un om își asumă riscul și iese pe stradă, chiar dacă știe că s-ar putea să fie omorât. Știe că va fi văzut de întreaga lume. Nu spun că nu este corect. Este foarte corect.

Însă, frica noastră este: <<Dacă mor și oamenii aceștia degeaba>>?

„Nu este niciun sentiment de siguranță când Donald Trump spune că te susține”

– Mulți iranieni se tem, că după ce Donald Trump a susținut protestele și a promis inclusiv lovituri aeriene, vor fi lăsați baltă de americani. Care e viziunea dvs? 
– Nu sunt nici om politic, nici analist, nici un om atât de documentat încât să mă pronunț. Tot ce pot să spun este în calitate de cetățean, care știe cât știe un cetățean obișnuit de pe planeta asta.

Dar nu este niciun sentiment de siguranță când Donald Trump spune că te susține. Nu e nicio certitudine. Dacă va găsi ceea ce caută el, ca beneficiu, e în stare să renunțe la oricine. Despre cine și despre ce vorbim?

Să nu creadă cineva că un popor întreg sechestrat de un sistem foarte agresiv, care a arătat că poate să ducă agresiunile până la un nivel neimaginabil, se gândește vreodată că empatia lui Donald Trump va fi salvarea lui. Poate că unii cred lucrul ăsta, dar mie, unul, mi-e frică de empatia lui. 

Dar, pe de alta parte, încă o dată, să fim realiști, e nevoie de ajutorul tuturor și nu doar al lui Donald Trump, ci al întregii planete ca să se schimbe un sistem atât de bine înrădăcinat într-o țară. De aceea, nici nu pot, nici să mă bucur, nici să mă întristez, dar ce mă face să sufăr zi de zi este numărul, cu siguranță enorm, al oamenilor nevinovați care își pierd viața. Pierderea vieților oamenilor nevinovați, indiferent de cetățenie, este un lucru de nepriceput pentru mine. 

Eu am primit multe mesaje de susținere, de la prieteni, de la cunoștințe, pe care le apreciez enorm de mult, enorm de mult. Oameni extraordinari care mi-au scris și au spus că sunt cu gândul la mine, la țara de unde provine familia mea. Apreciez foarte mult.