ISTORIE Produse industriale occidentale şi propuneri de automobile franţuzeşti pentru piaţa românească (1959-1969)

În istoria fabricării de automobile în România există, printre altele, două date importante. Prima, 20 august 1968, marchează prezentarea în mod oficial la uzina de la Colibaşi, în prezenţa lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, a automobilului „Renault 8” (montat din subansamble şi piese importate din Franţa şi redenumit „Dacia 1100” în România). A doua, 21 august 1969, este ziua în care a început fabricarea tot sub licenţă franceză şi în aceeaşi uzină a modelului „Renault 12” („Dacia 1300”).

Cu toate acestea, analiştii Agenţiei Centrale de Informaţii au scris în 1967 despre fabricarea în România, sub licenţă franceză, a modelului de autoturism „Renault 16”. Oare au greşit analiştii americani, au primit informaţii eronate ori s-au grăbit să ghicească într-o ceaşcă de cafea, la fel ca activiştii „societăţii civile” din perioada Războiului Rece (toleraţi în grupul de „kremlinologi” format în Occident) şi din zilele noastre (care prezic omniscient şi cu o autosuficienţă afişată în mod ostentativ nişte evenimente care ar urma să aibă loc la Kremlin, în paralel cu introducerea forţată a greierilor, lăcustelor şi larvelor în meniul cetăţenilor din Europa Centrală şi de Est)? În rândurile care urmează vom demonstra că analiştii americani nu au greşit în materialul pe care l-au realizat în toamna anului 1967 şi că informaţiile pe care le aveau în acel moment au fost reale şi corecte până la un anumit punct. Totodată, ne vom îndrepta atenţia asupra unor intenţii de colaborare industrială dintre autorităţile române şi câteva companii occidentale, precum şi asupra unor propuneri de livrare a unor automobile franţuzeşti pe piaţa românească în anii ’60.

În scopul caracterizării statistice a structurii materiale a produsului social, liderii comunişti de la Bucureşti au preluat de la Moscova şi au aplicat de la sfârşitul anilor ’40 modelul împărţirii producţiei industriale din România în două grupe: A (producţia mijloacelor de producţie) şi B (producţia mijloacelor de consum). Această împărţire a fost efectuată mai întâi în Uniunea Sovietică, în anii ’20, pe baza concepţiei lui Karl Marx privind rolul îndeplinit de produse în procesul de reproducţie: destinaţia preponderentă şi utilizarea efectivă a produselor.

Pentru punerea în practică a ideilor respective, care fac parte din ansamblul ideologiei comuniste, liderii politici de la Bucureşti au avut nevoie de un plan de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie din România. Prin operaţiunea efectuată cu acordul autorităţilor sovietice, care menţineau trupe de ocupaţie în România, liderii comunişti români au afectat grav, la 11 iunie 1948, drepturile proprietarilor români şi străini asupra mijloacelor de producţie deţinute legal de aceştia. Naţionalizarea (fără acordarea unor despăgubiri echitabile) s-a efectuat în numele unei justiţii sociale bazate pe considerente ideologice – lupta de clasă fiind în prim plan – şi a unei curse propuse apoi maselor populare de politicienii comunişti pentru industrializarea forţată şi rapidă a economiei româneşti.

Încercând să conteste legătura care există între ideologia promovată de liderii comunişti de la Bucureşti şi Moscova şi dezastrul economic şi social provocat de industrializarea forţată şi rapidă a economiei româneşti în timpul Războiului Rece, autoarea unei lucrări publicate anul trecut la Târgovişte despre România şi Piaţa Comună atribuie altor istorici o serie de afirmaţii pe care aceştia nu le-au făcut niciodată. Din punct de vedere uman (milă), înţelegem că dorinţa sa de contestare a ideilor altor istorici privind politicile externă şi economică româneşti din perioada respectivă poate avea ca scop promovarea cu orice preţ a propriilor idei, însă răţoiala publică pe care a iniţiat-o împotriva celor care au publicat lucrări înaintea sa este lipsită de fundamentare ştiinţifică. Păcatul originar al comuniştilor a fost naţionalizarea fără acordarea de despăgubiri echitabile (o confiscare sau un jaf la drumul mare, în limbaj direct), nu ideea industrializării, care este strâns legată de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Fără o naţionalizare, politicienii comunişti nu puteau face nici o industrializare deoarece aceştia au ieşit cu buzunarele goale din detenţie după lovitura de stat de la 23 august 1944 (sau pline de molii, care le-au mâncat toţi banii – dacă ar fi să glumim). Iar naţionalizarea şi industrializarea presupuneau în acel moment schimbarea formei de proprietate (mijloacele de producţie fiind preluate de către popor, prin clasa muncitoare) şi acea schimbare a provocat scăderea productivităţii muncii şi a răspunderii personale – chiar dacă, în anumite etape ale Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au apelat la importuri masive de uzine, licenţe de fabricaţie, echipamente, instalaţii, utilaje şi produse provenite din ţările capitaliste dezvoltate, în scopul micşorării decalajului tehnologic, ştiinţific, educativ şi cultural existent în România faţă de acele state.

Aceeaşi naţionalizare (în stil comunist) a afectat relaţiile economice ale României cu statele industrializate dezvoltate. Comerţul exterior a fost reorientat brusc spre statele de aşa-zisă democraţie populară deoarece oamenii de afaceri din Occident nu mai aveau încredere în autorităţile comuniste de la Bucureşti, iar acestea nu deţineau resursele financiare în valută forte care să le permită să achiziţioneze masiv mijloace industriale de producţie din Occident, ignorând neîncrederea normală cu care erau văzute în capitalele occidentale. În acelaşi timp, autorităţile comuniste de la Moscova, Varşovia, Praga şi Budapesta erau foarte interesate să vândă României produse industriale care nu mai puteau să fie comercializate de acestea în Occident din diferite cauze: preţuri mai mici ale produselor similare realizate în alte state, taxe vamale prohibitive, calitate slabă a produselor oferite, boicot din motive ideologice din partea oamenilor de afaceri occidentali etc. Industrializarea forţată şi rapidă care a urmat în România, în prima jumătate a anilor ’50, s-a realizat cu asemenea produse industriale, nu cu mijloace moderne, pe care autorităţile americane le-au pus la dispoziţie statelor din Europa Occidentală inclusiv prin cunoscutul Plan Marshall.

În schimbul acelor produse, autorităţile române au fost nevoite să exporte, în primul rând, materii prime în statele din blocul sovietic: petrol brut (în Cehoslovacia, Polonia, R.D.G. şi Ungaria), minereu de uraniu (numai în Uniunea Sovietică), gaze naturale (solicitate de la Praga, Sofia şi Budapesta), energie electrică (în Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria), sare, cereale, animale vii şi chiar aur (care provenea şi din rezerva Băncii R.P. Române).

Chiar dacă planul de industrializare a economiei ţării a avut scopuri nobile, expuse încă din perioada interbelică de diferite personalităţi care nu au avut legătură cu comunismul, naţionalizarea efectuată la 11 iunie 1948 de comunişti pe considerente ideologice a blocat accesul României la o tehnologie industrială modernă în anii ’50. Deşi la Bucureşti a fost înfiinţat „Fondul Industriei Naţionalizate” şi acesta a avut obligaţia de a emite „obligaţiuni, pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naţionalizate”, cetăţenii şi entităţile economice străine care au fost afectate de legea emisă la 11 iunie 1948 au constatat că autorităţile române nu au precizat ce se întâmpla dacă unitatea economică respectivă înregistra pierderi după naţionalizare din motive obiective sau din cauza gestionării incompetente a activităţii sale de conducătorii numiţi în funcţii de politicienii comunişti, iar deciziile privind acordarea de despăgubiri se stabileau de către „Comisiuni funcţionând pe lângă Curţi, formate din trei magistraţi numiţi de Ministerul de Justiţie. Împotriva deciziunilor acestor Comisiuni nu există nici o cale de atac (subl.n.)”. Astfel, orice fel de protest putea fi înăbuşit din faşă printr-un abuz al organului care a emis acea lege, iar neîncrederea autorităţilor şi a companiilor occidentale faţă de politicienii comunişti de la Bucureşti a crescut şi mai mult. Protestele oficiale trimise atunci reprezentanţilor statului român au constituit doar preludiul diminuării relaţiilor economice şi comerciale ale Occidentului cu România şi, implicit, a fost blocat accesul autorităţilor de la Bucureşti la tehnologia modernă de care aveau nevoie pentru industrializarea ţării.

Situaţia economică din acel moment era foarte dificilă la Bucureşti şi, din păcate, aceasta a afectat grav şi relaţiile României cu Franţa. De-abia la 27 decembrie 1954 s-a reuşit reglementarea parţială a problemelor dintre cele două state prin încheierea la Paris a unui protocol financiar. Pe baza acestuia, autorităţile comuniste de la Bucureşti au achitat Franţei suma de 2.853.598 de dolari până la 31 decembrie 1958.

Conform acordului semnat la Bucureşti de Radu Mănescu şi Jean Deciry (9 februarie 1959), România trebuia să mai plătească 18.146.402 dolari sub formă de indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă, stabilită de comun acord pentru a despăgubi statul francez şi persoanele fizice cu cetăţenie franceză afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de către autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40. În aceeaşi sumă au fost incluse despăgubirile pentru nerespectarea prevederilor articolelor 23 şi 24 din Tratatul de Pace de la Paris de politicienii comunişti români şi pentru bonurile de petrol emise de statul român conform acordurilor încheiate cu autorităţile franceze (de la Vichy) la 30 septembrie 1941 şi 4 martie 1943.

Pentru plata sumei de 18.146.402 dolari, Banca de Stat a Republicii Populare Române a efectuat următoarele operaţiuni:

– în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a acordului încheiat la Bucureşti a fost cedată Băncii Franţei contravaloarea a 1775,243 kg de aur fin. Acea cantitate de metal galben a fost evaluată în franci francezi la data efectuării vărsământului, folosind preţul oficial din Franţa al aurului;

– a cedat Băncii Franţei un depozit de aur de 62,551 kg, existent la „Banque de Paris et des Pays-Bas”. Evaluarea depozitului s-a făcut în momentul realizării vărsământului, folosind preţul oficial de paritate din Franţa al aurului;

– a cedat Băncii Franţei diferite depozite de devize valutare şi de franci francezi ale guvernului României şi ale unor instituţii româneşti existente la un moment dat în Franţa, inclusiv depozitele blocate anterior de autorităţile de la Paris;

– Banca Franţei a fost notificată, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a acordului încheiat la Bucureşti, despre ordinul emis de Banca de Stat a Republicii Populare Române privind virarea contravalorii în franci francezi a sumei de 1 milion de dolari;

– a continuat să supravegheze operaţiunea de prelevare a 8% din valoarea exporturilor de produse româneşti în Franţa (începută conform protocolului încheiat la 24 decembrie 1954) şi plata sumelor rezultate din aceasta într-un cont deţinut la Banca Franţei de autorităţile de la Paris.

Guvernul francez a fost de acord să primească până la data de 31 martie 1959 suma de bani rezultată din vânzarea aurului românesc aflat în Franţa, depozitul de aur de la „Banque de Paris et des Pays-Bas”, sumele de bani ale României existente în diferite depozite din Franţa de devize valutare şi de franci francezi, precum şi contravaloarea sumei de 1 milion de dolari. Totodată, autorităţile de la Paris au făcut următoarea repartizare procentuală a sumei totale pe care România trebuia să o achite complet (inclusiv prelevările, care urmau să înceteze la 31 martie 1959):

– 3% la Trezoreria statului, pentru activele deţinute de Franţa la fostele societăţi româneşti şi pentru proprietatea bonurilor de petrol emise în anii 1941 şi 1943 de statul român;

– 37% la persoanele fizice care au suferit din cauza naţionalizărilor, exproprierilor, rechiziţiilor şi măsurile restrictive impuse de comuniştii de la Bucureşti;

– 60% la entităţile care au participat la acordarea unor împrumuturi franceze statului român (mai ales în anii 1922, 1929, 1931 şi 1934 – în lire sterline şi franci francezi) şi au cumpărat obligaţiuni româneşti emise în 1913 şi 1922, în lire sterline şi dolari.

Acordul semnat la 9 februarie 1959 de Radu Mănescu şi Jean Deciry (directorul Afacerilor Europene din Ministerul Afacerilor Externe) a facilitat organizarea şi desfăşurarea unei vizite foarte importante pentru autorităţile române. La 17 iunie 1959, o delegaţie economică alcătuită din Alexandru Bârlădeanu, Mihai Florescu (ministrul Industriei Petrolului şi Chimiei), Gheorghe Gaston Marin (preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării), Mihai Petri (adjunct al ministrului Comerţului) şi câţiva experţi români a plecat de pe aeroportul Băneasa spre Paris cu un avion de pasageri Il-14 (YR-ILZ) al companiei TAROM. La recepţia care a avut loc în sala de onoare a aeroportului Orly, Alexandru Bârlădeanu (şeful delegaţiei) a răspuns la întrebarea unui corespondent de presă, afirmând faptul că scopul delegaţiei este „de a lua contact cu cercurile economice din Franţa, precum şi de a vizita o serie de uzine şi fabrici, mai ales din domeniul industriei chimice, radiotehnice şi metalurgice şi de a contribui prin aceasta la lărgirea schimburilor economice dintre Republica Populară Romînă şi Franţa”.Continua lectura articolului si comenteaza pe Contributors.ro