It’s a feature, not a bug. Despre caracterul vag al regulilor (prohibitive)

Una dintre cheile de citire a Lecției lui Eugène Ionesco, poate cea mai frivolă, dar nu neapărat cea mai simplă, este cea a abuzului sexual în mediul academic. Întrucât tema principală este cea a dictaturii, finalul este unul sumbru. Profesorul își poate continua neabătut crimele, sub protecția binevoitoare a Menajerei, care și îl asigură de tăcerea complice a localnicilor: „Nu vă mai faceți atâtea griji. (…) Oricum, oamenii n-o să întrebe nimic, s-au obișnuit. (…) Uite, dacă vă e frică, puneți-vă asta și nu mai aveți de ce să vă temeți. (…) Asta e politica!”. Principala problemă pe care o văd aici este aceea că „oamenii n-o să întrebe nimic”, pentru că subtextul este că există un set de reguli care să blameze practicile odioase ale Profesorului (altfel acesta nu ar fi atât de îngrozit de consecințele faptelor sale: „Aoleu! Ce-am făcut?! Vai, ce-am făcut?! Acum ce-o să se întâmple?! Ce-o să iasă de aici?! Ce nenorocire!”). Oare de ce oamenii s-au obișnuit să nu întrebe nimic?

De ce NU?

Trăim într-o lume guvernată de reguli. Sau cel puțin așa ne place să credem… La început, regulile erau directive pe care liderul grupului le impunea pentru a asigura coeziunea acestuia (sub forma controlului asupra celorlalți membri). Așa au apărut primele reguli formal(izat)e. De la Codul lui Hamurabi și până la Decalogul biblic, vedem colecții de reguli pe tipicul „să nu faci”. Bineînțeles, ele sunt însoțite de „iar dacă ai făcut, vei păți ceva rău”; fie te pedepsește șeful, fie te va bate Dumnezeu. Toate aceste interdicții aveau însă în spate un principiu rareori conștientizat pe deplin: dacă respecți toate aceste limite, în rest poți face orice vrei. Bineînțeles că înaintea modernității acest liberalism deontic era doar apanajul anumitor categorii de oameni, dar el exista totuși. În definitiv, când vorbim despre izvorul lui rule of law în Magna Charta, trecem de multe ori sub tăcere că acele libertăți erau instituite doar în beneficiul baronilor (englezi).

Fiecare dintre noi, în copilărie, a trecut prin aceeași experiență a celor din jur care ne spunea „să nu faci aia” sau mai molcomul „nu e bine să faci aia”. Așa cum au demonstrat psihologii, se pare că în creierul uman conexiunea care procesează negația nu funcționează foarte bine. Prin urmare, copilul ajunge (mult mai des) să facă ceea ce i s-a explicat să nu facă, măcar din curiozitate să vadă ce reacție va stârni în jurul său. Faptul că e pedepsit pentru faptă i se pare nedrept, el doar a experimentat ceva ce i s-a evocat ca o posibilitate. Abia atunci când consecința directă a faptei este neplăcută (pui mâna pe fierul de călcat încins și te arzi și te doare) învățarea experiențială este completă și copilul înțelege de ce nu e bine să pună mâna pe fierul de călcat. Dar această cauzalitate naturală (dictată de „legile” fizicii) nu este similară cu cea morală (dictată de regulile sociale). Aici cauzalitatea este una (de cele mai multe ori) ipotetică și artificială. Poate de aceea s-a ajuns la butada că pe copil mai bine îl bați înainte să plece cu ulciorul la fântână că degeaba îl bați după ce l-a spart. (Îmi cer scuze pentru evocarea violenței domestice, dar majoritatea tradiției populare locale este de această natură. Ca să menționez doar o asemenea tradiție: copiii erau „bătuți pe hotar” ca să țină minte până unde se întindea pământul familiei.) În acest fel, cauzalitatea (deși inversată) părea una naturală.

Eu personal îmi amintesc o zi din clasa a VI-a (sau poate a VII-a) în care eram „de serviciu” împreună cu alți doi colegi de clasă. Între atribuții, la finalul orelor trebuia să rămânem să facem curat în clasă. Așa învățam să fim utili patriei… Bineînțeles că acel timp „obligatoriu” era umplut și cu activități mai puțin patriotice. Întâmplarea face că orele clasei noastre se desfășurau în laboratorul de istorie al școlii pentru simplul motiv că diriginta era profesoara de istorie. (Nici în anii comunismului egalitar nu dispăruse practica unor școli „bune” care aveau mai mulți elevi decât capacitatea fizică a infrastructurii.) Ei bine, pe lângă pozele de pe pereți cu mari evenimente istorice, exista în acel „laborator” un dulap cu „vestigii”. Între ele, am găsit noi și o carte care părea destul de contemporană. După ce ne-am jucat cu țesala, furca de tors și putineiul, am ajuns și la cartea misterioasă. Era Codul penal al Republicii Socialiste România. Răsfoindu-i cuprinsul (așezat în mod ciudat pentru noi la începutul cărții), am dat despre un capitol dedicat „infracțiunilor privitoare la viața sexuală”. Ne-am cufundat în lectura acestei secțiuni de unde am învățat mai mult decât știam din bancurile licențioase de până atunci. (Da, nici atunci nu se preda educație sexuală în școală, pentru că era rușine.) Mă întreb astăzi dacă citirea acelor texte de interdicție extrem de elaborate în descrierea faptelor „antisociale” nu cumva ne-a dat mai multe idei despre ce poate fi făcut decât ne-am fi gândit noi singuri. Și cred că această problemă stă pe umerii oricărui legiuitor (penal): cât de multe detalii să dai despre comportamentul interzis? Moise pare să fi fost adeptul minimalismului…

CE interzici?

Reacția socială generată de scandalul Bulai a ridicat (din nou) o problemă de teoria regulilor. Atunci când interzici un anumit comportament, cât de explicit trebuie să fii în privința descrierii comportamentului interzis? Cazul Bulai este evident unul extrem și tocmai de aceea au fost sesizate (și) organele de urmărire penală. Mă întreb (inclusiv mai jos) dacă încadrarea (juridică) este cea mai potrivită, dar aceasta este o altă problemă. Ce mă interesează deocamdată este o anumită discuție pornită în siajul șocului adus de ancheta jurnalistică: aceea că trebuie să revizuim toate reglementările (universitare) pentru a descrie mai exact comportamentele interzise. Și am încercat să duc această idee mai departe și să-mi imaginez cum ar putea fi realizată în mod practic o astfel de descriere. Putem să redactăm o „Lege Bulai” în care să precizăm că profesorului îi este interzis să le ceară studenților să se dezbrace în fața lui? Dar profesorul de înot poate oare să le ceară elevilor să vină în costum de baie? Știu că îngroș aici tușele, dar vreau să explic că, dincolo de principii, redactarea textelor de lege este o misiune extrem de complicată. Știu că nu întotdeauna este conștientizată, iar inflația legislativă curentă a coborât foarte mult ștacheta calității, dar propun să măsurăm de zece ori și să tăiem o singură dată, nu invers.

Principala problemă pe care o ridic este cea a flexibilității sistemului de reguli. Și prin flexibilitate nu mă refer la elasticitate (de genul: fiecare aplică regula cum vrea el). Prin flexibilitate fac mai degrabă trimitere la conceptul de „caracter vag” (îmi pare rău, nu am găsit un termen mai neaoș). De multe ori, această incompletitudine inerentă a regulilor este privită ca un mare defect. De fapt, regulile care au o textură mai vagă (principii, standarde) sunt mult mai utile în adaptarea la situațiile de fapt din ce în ce mai complexe pe care trebuie să le reglementeze. Dacă faci setul de reguli unul formal, riști să ajungi să respecți (doar) litera sa și să-l lași fără sens (spirit), așa cum a intuit în mod faimos Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani. Degeaba respecți o serie de reguli specifice (și care, cu timpul, își pierd semnificația), dacă uiți ce a stat la baza lor. Riști să te închini la niște idoli mumificați în locul adevăratei credințe (morale). Același risc există și în cazul unor reguli concepute sub emoția unui eveniment particular. De exemplu, Legea Anastasia face acum ca în cazul Pascu să fie utilizate tot felul de cereri de (re)calificare a faptei pentru a evita o sancțiune aspră. Judecătorul vede că îi este limitată marja de apreciere a faptelor și încearcă să găsească alte instrumente care să-i permită un act de judecată și nu doar de aplicare mecanică a regulii.

Pornind de la ideea că omul este născut liber, iar orice limitare a libertății sale trebuie să fie justificată, s-a ajuns la principiul că interdicțiile trebuie să fie în mod expres prevăzute de lege. Este vorba despre celebrul principiu „orice nu este interzis în mod expres, este permis”. Interdicțiile au grade diferite de fermitate, în funcție de valoarea pentru societate a regulii încălcate. Scara de gravitate se măsoară prin tipul de sancțiune aplicat: penală, contravențională, administrativă, civilă. Cea mai gravă faptă va avea pedeapsa cea mai mare și mai intruzivă în libertatea individului. Astfel, sancțiunile penale (în special închisoarea, cu forma ei maximă – detențiunea pe viață) sugerează că interdicția este una extrem de fermă. Curtea Constituțională spune că acest tip de pedeapsă este una de tip ultima ratio, adică alte tipuri de sancțiuni ar fi ineficiente. Dar nu trebuie să reducem toate sancțiunile la cele penale. Uneori, plata unor sume de bani (o sancțiune contravențională sau chiar civilă, deci) poate fi privită de individ ca o pedeapsă mai dureroasă decât închisoarea. Uitați-vă la discuțiile din spațiul public cu privire la recuperarea prejudiciilor de la persoanele condamnate…

Tocmai pentru că sancțiunile penale sunt cele mai grave (și intruzive în libertatea individuală), legea trebuie să le definească în mod cât mai clar. Nullum crimen sine lege (nu există o infracțiune decât în măsura în care este menționată de lege. Aici se pune problema ce se înțelege prin „lege”. Curtea Constituțională a clarificat acest aspect atunci când a precizat că este vorba doar despre actele Parlamentului (sau cele pe care Parlamentul le deleagă Guvernului). Explicația a fost tocmai aceea că pot exista și alte sancțiuni pentru faptele mai puțin grave. Faptul că nimeni nu a văzut un funcționar public sancționat disciplinar pentru abuz în serviciu după această interpretare este doar o problemă a sistemului administrativ local, care preferă să nu-și rezolve propriile probleme din interior.

CUM interzici?

Riscul modificării textelor de incriminare este unul extrem de mare. Așa cum a arătat experiența de anul trecut cu violul în cazul minorilor, un text (aparent) mai drastic se poate dovedi (prin jocul ipotezelor) un veritabil text de dezincriminare. Problema derivă din faptul că domeniul dreptului penal este privit ca un sistem de represiune a statului contra individului. Prin urmare, orice măsură de favoare acordată individului trebuie să-i profite acestuia. Chiar și o (simplă) greșeală a statului (în norma de incriminare) va fi interpretată în favoarea individului. Faptul că, în majoritatea cazurilor, victima nu este statul, ci un alt individ este lăsat în plan secund(ar). De altfel și celebra decizie a Curții Constituționale care a spus că textele de incriminare trebuie să se găsească exclusiv în lege a condus în practică la o impunitate a celor care comiseseră totuși fapte reprobabile.

Pe măsură ce se dorește o calificare (clarificare?) cât mai exactă și în același timp nuanțată a comportamentelor interzise (pentru a se putea grada sancțiunile aplicabile), se ajunge la dezbateri rizibile între specialiști. De exemplu, la începutul anilor 2000 a fost o mare discuție cu privire la definirea raporturilor sexuale „normale”. Totul pornise de la faptul că se dorea să se pedepsească și violul comis asupra unei persoane de același sex… Ce a urmat a fost un teatru al absurdului în care o serie de instanțe s-au chinuit să inventeze termeni cât mai exacți precum „raport sexual”, „act sexual”, și să le încadreze în clasificări docte.

Decalogul, astăzi

Această complexitate artificială a lumii (post)moderne este uneori contraproductivă. Evoluția de la decalogul biblic este uneori o involuție. Să nu furi! era o regulă simplă, dar nu simplistă. Ea are un registru extrem de bogat și se poate adapta la noi realități (sociale). În schimb, atunci când legea definește furtul ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia”, apar complicațiile. În primul rând este evident că nu pot fura un bun imobil (acolo am altă infracțiune). Apoi, bunul mobil trebuie să fie neapărat corporal? Referirile la detenție și posesie așa sugerează. Prin urmare, dacă iau energia electrică de la vecinul e furt? Acum 25 de ani această întrebare a stârnit mari dezbateri, finalizate cu modificarea textelor din Codul penal (și din Codul civil) pentru a preciza că și energia poate fi furată. Ulterior, textului i-au fost adăugate și înscrisurile (adică suporturile materiale ale informației). Dar dacă preiau scrierile altuia fără să menționez acesta este furt? Pe actualele texte, nu. Există o vastă jurisprudență a instanței supreme cu privire la aceste aspecte, a cărei linie principală este că în domeniile specializate nu (prea) există plagiat pentru că toți autorii descriu aceleași fenomene, deci este logic să folosească aceleași fraze… A apărut apoi un text care să sancționeze „furtul în scop de folosință”, adică celebrele cazuri în care se „împrumuta fără știință” mașina vecinului, după care era adusă înapoi. Iar în cazul furtului de monedă electronică sau de criptomonedă ori ale active digitale, se discută despre acces ilegal la un sistem informatic, iar nu de furt. La fel în cazul furtului de identitate. Iată cum furtul se complică atât de mult că nu mai este recunoscut ca atare…

O altă poruncă biblică spune: Să nu fii desfrânat! Oare consimțământul celuilalt e suficient pentru a nega desfrânarea? Și mai ales, ce înțelegem prin consimțământ în acest domeniu? Aici legea face diferența (destul de subtilă) dintre agresiunea sexuală și folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Primul se referă la „acte de natură sexuală”, în timp ce cel de-al doilea la „favoruri de natură sexuală”… Deja taxonomia intră într-o zonă crepusculară aici. În plus, în ambele cazuri se evocă (și) situația în care autorul are un ascendent moral asupra victimei, inclusiv prin poziția sa de profesor al acesteia. Presa relata că în cazul Bulai se merge pe a doua variantă (unde există un text care precizează în mod expres relația student – profesor universitar). Oricine a ajuns până aici cu cititul înțelege că există o multitudine de posibilități prin care acțiunile ce au fost prezentate în presă să fie (răs)tălmăcite de specialiștii în dreptul penal. Nu am nici locul, nici cunoștințele specializate să o fac eu aici. Vom vedea verdictele (peste niște ani)…

Apropo de litera anchilozată a legii, tot Biblia ne avertizează: Să nu dorești femeia aproapelui tău! Dar dacă „femeia” în cauză nu este într-o relație atunci este permis? Mi se poate reproșa că am ajuns să confund niște reguli morale cu cele juridice. Norma evocată aici este definitorie pentru registrul moral, de vreme ce se referă la un (simplu?) sentiment – dorința, care nu trebuie să se și manifeste. În definitiv, nu putem fi condamnați pentru gândurile noastre decât dacă trăim într-un univers apocaliptic precum cel imaginat de Philip K. Dick în The Minority Report. Și totuși, dreptul are în vedere și universul interior al omului, atunci când gradează sancțiunea în funcție de atitudinea pe care individul o are față de fapta sa. O faptă premeditată va fi sancționată (mult) mai drastic decât una săvârșită sub impulsul momentului. De asemenea, o faptă intenționată va fi sancționată mai grav decât una făcută din greșeală. Prin urmare, să dorești femeia (altuia) nu este o crimă (deși este un păcat), în schimb, să acționezi pe baza acestei dorințe poate fi o faptă care se pedepsește (penal). Dar eu cred că altul este reproșul care poate fi adus acestui text veterotestamentar: acela că o prezintă pe femeie ca un (simplu) obiect (al dorinței, dar și al proprietății). „Femeia” nu este a cuiva, întrucât este om, deci subiect (autonom) de drept, iar nu obiect al posesiei (sau proprietății).

Până și textele biblice (așa simple cum par) pot pune problema calificării faptelor. De exemplu, atunci când „îi furi inima” femeii aproapelui tău este vorba despre furt, desfrânare sau dorință? Problema (re)încadrării juridice a faptei pune o multitudine de probleme în dreptul penal. Cu toate acestea, orice om cu bun simț nu ar avea o dificultate să califice o asemenea faptă ca (cel puțin) neetică. Delictul etic este, așadar, mult mai larg privit decât cel penal. Problema este în ce măsură aducem etica în drept și, în special, la ce nivel vom plasa anumite norme etice. Dacă vom considera că orice încălcare a eticii (academice) trebuie sancționată penal, putem avea surpriza să vedem un număr (relativ) mic de sancțiuni efectiv aplicate. Dacă însă alegem să fixăm o gradare a sancțiunilor în funcție de gravitatea faptei (pornind de la cele de dreptul muncii, trecând prin cele administrative, contravenționale și doar în cazuri grave cele penale) putem să sperăm că majoritatea comportamentelor neetice vor fi și sancționate. Atunci, interpretul regulilor (comisie de etică, procuror, judecător) va putea să ofere o calificare care să atragă o sancțiune proporțională.

Sancționezi?

Nu putem face un „inventar” al tuturor comportamentelor interzise, cu detalii. Poate ar fi mai simplu să concepem o regulă anti-Lolita de tipul: „sunt interzise orice interacțiuni cu tentă sexuală între un profesor și elevii/studenții săi”, dar tot vom avea de definit ce înseamnă „interacțiuni cu tentă sexuală”. Faptul că mă uit mai atent la un student în timpul cursului (eu sunt cam miop, deci oricum acuitatea vizuală este chestionabilă) sau fac o glumă care are ca premisă dimorfismul sexual sau remarc modul în care este îmbrăcată un student se încadrează în asemenea comportamente interzise? Adică unde tragem linia? Cred că este imposibil să o trasăm într-un mod obiectiv. Prin urmare, regulamentele nu o pot preciza exact. Pentru zonele gri rămâne rolul comisiilor de etică să se pronunțe având în vedere ansamblul circumstanțelor. Regulile (scrise sau nescrise) nu ne pot ajuta decât ca un ghidaj, ele nu pot face toată treaba în locul nostru. Dacă ar putea, atunci justiția ar putea fi făcută de roboți…

De fapt, problema principală reliefată de aceste evenimente este aceea că oamenii chemați să se pronunțe asupra unor comportamente neetice ezită de multe ori să o facă de teama că „nu au un text clar”. Mi-e teamă că va fi imposibil (și pentru cel mai de bună-credință legiuitor) să redacteze un text clar pentru toate ipotezele (mai ales în materii sensibile precum aceasta). Rolul omului ca interpret al normei este tocmai acela de a umaniza regulile, adică de a le aplica la fapte de viață concrete. Nu ne putem baza că vor exista vreodată reguli clare care nu necesită interpretare, ci doar o aplicare mecanică. Ceea ce ne putem dori (sic!) însă este să avem proceduri clare și acces neîngrădit (și facil) la acele proceduri din partea oricui care are ceva de spus. De asemenea, aceste proceduri trebuie să fie suficient de largi pentru a permite o cercetare efectivă. De exemplu, dacă se impune ca întreg procesul de cercetare să se realizeze în maxim 30 de zile, iar sesizarea vine înaintea (sau în timpul) vacanței de vară, nu va exista niciodată o cercetare valabil făcută, iar orice asemenea sesizare se va respinge „pe procedură”… Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro