Javier Milei, Libertarienii si statul minimal

Javier Milei, a avut la Davos un discurs descris de mulți ca fiind fulminant, un discurs care a atins o coarda sensibila pentru foarte mulți comentatori din toată lumea. Trebuie spus că Javier Milei, noul președinte al Argentinei este declarat de mulți ca fiind primul libertarian ales președinte în lume, în contextul în care Argentina are una dintre cele mai problematice economii din lume. Inflație 120-150% și numeroase situații de incapacitate de plată a datoriilor externe, sărăcie la 39% din populație. Probabil, ca și în alte situații de acest gen, există un trend mondial care a ieșit la suprafață în Argentina, libertarienii. De fapt este corect spus că Milei esteprimul libertarian de dreapta ales președinte pentru că în 2021 în Chile a câștigat un libertarian de stânga, Gabriel Boric. Deci în America de Sud, probabil statul minimalist are tracțiune la electorat, fie spre stânga (Chile) fie spre dreapta (Argentina).

Libertarienii, o prezentare simplistă

Libertarienii pun mai presus de toate libertatea (de unde și numele mișcării). Libertarienii sunt adepții unui stat minimalist la un nivel extrem în comparație cu orice altă mișcare politică, excepție poate nihiliștii. Există libertarieni de stânga și de dreapta, la fel de extremiști în ceea ce privește minimizarea statului, dar foarte diferiți în ceea ce privește poziția față de proprietatea privată și capitalism. Milei este un reprezentant al libertarienilor de dreapta, care ar putea fi definiți ca extremiști ai capitalismului.

Libertarienii de dreapta sunt un curent pornit din SUA care sunt definiți de unii ca anarho-capitaliști, adepții unui sistem capitalist în care statul nu ar trebui să se implice deloc, lăsând la alegerea pieței libere în absolut tot ce ar putea fi lăsat liber. Este o revenire la liberalismul clasic dinainte de Marea Depresiune din 1929, și la concepția vremii numită generic ”laissez faire”.

Statul Minimalist Milei cu un ”grăunte de sare”

O analiză profundă a problemelor Argentinei și ale statului așa cum este el proiectat de guvernarea Milei este imposibilă fără o investiție de timp și resurse care nu-mi este accesibilă. Deci, trebuie luată informația cum ar zice americanii ”with a grain of salt” sau cu o doză masivă de scepticism. Informațiile pe care se bazează actuala analiză provin din mai multe surse de limbă engleză (deci sunt la mâna a doua) și nu garantez că sunt reprezentări nedistorsionate ale realității. Majoritatea corespund în mare măsură cu ce am reușit să văd din discursurile lui Javier Milei și ce înțeleg eu din ele.

Dacă ar fi să definim guvernul ca structura administrativă conform libertarianismului lui Milei, adică statul minimalist din punct de vedere al administrației centrale, guvernul ar cuprinde: Afaceri Externe, Economie, Securitate, Apărare, Capital Uman, Justiție, Infrastructură, Sănătate și Afaceri Interne. Ministerele care au fost eliminate (ministere din vechiul guvern). sunt: Transport, Lucrări Publice, Știință, Dezvoltare Teritorială și Habitat, Cultură, Mediu înconjurător, Turism, Creșterea animalelor și Agricultură, Afaceri ale Femeilor. Reforma inițiată de Milei in Argentina se pare ca a fost inițiată printr-un decret de urgență ”omnibus” cuprinzând sute de articole care modifică zeci de legi existente in Argentina. Probabil pentru un observator extern, care nu este bine documentat cu problemele interne ale Argentinei, este extrem de greu de înțeles ce impact vor avea toate aceste modificări.

Este clar că în practică vorbim de o aplicare a ”Terapiei de șoc” foarte bine cunoscută în America de Sud, și aplicată cu rezultate mixte peste tot în lume, care este privită ca o terapie a hiperinflației. Conform unor aprecieri ale comentatorilor unul din aspectele criticabile sacrificate este protecția mediului ca obiect de intervenție a statului. Alte aspecte cum ar fi eliminarea subvențiilor de transport sau a altor subvenții de preț sunt mai degrabă pragmatism în condițiile în care finanțele Argentinei nu prea pot să mai suporte nimic de acest gen.

O idee interesantă, care probabil merită urmărită în timp este decizia de a elimina statul din marile proiecte de infrastructură, acestea fiind lăsate la inițiativa grupurilor private de interese. Sunt curios cum ar funcționa realizarea de mari lucrări de infrastructura private, având în vedere că de la construcția Căilor Ferate în SUA în secolul 19, nu cunosc un alt exemplu funcțional.

O idee care pare să fie pusă în practică, dar nu sunt sigur în acest moment dacă interpretarea este 100% corectă este privatizarea sănătății și educației, sau accesul la servicii de sănătate și contra-cost, pentru cei care își permit. Dacă informația se verifică, ar fi o îmbinare de libertarianism cu imperativele unui buget extrem de deficitar.

Un alt aspect care pare să fie inclus în pachetul de soc este transferarea fondului de pensii la bugetul de stat, și eliminarea legislației care împiedica ajustarea la indicatori macroeconomici a pensiilor. În practică asta permite bugetului să folosească pensiile pentru a acoperi nevoile urgente și pentru a crește nivelul lichidităților la dispoziția guvernului, și, să opereze reduceri de pensii discreționare. Pare o măsură pragmatică pentru un guvern în incapacitate de plată, și libertariană pentru că practic cine vrea o pensie cel puțin aparent cât de cât certă va trebui să își realizeze o pensie privată. Am oarece rețineri în a crede că pensiile private pot funcționa într-o economie atât de fluctuantă ca cea argentiniană.

Cea mai dramatică schimbare pare să fie politica de mediu, care devine în linii mari incompatibilă cu mentalitatea și direcția europeană actuală.

Mă uimește că nu văd în structura unui guvern a unei țări aflată în situația Argentinei a unui Minister de Finanțe, presupun că funcțiunile unui astfel de minister sunt preluate de Ministerul Economiei, sau de un alt minister.

Speculații

Aplicarea terapiei de șoc, în mod special aspectele legate de serviciile de sănătate va avea ca efect relativ rapid o reducere semnificativă a speranței de viață. Probabil va urma o creștere a mortalității la cele două extreme ale populației, copii și vârstnici. La copii pentru că o mare parte a populației este la start la nivele de sărăcie la care este improbabil accesul la orice forme de asistență de sănătate plătite, și la vârstnici pentru că costul sănătății în contextul vârstei înaintate, mă refer la majoritatea bolilor cronice, este extrem de ridicat.

Pentru finanțele publice argentiniene, probabil mortalitatea ridicată este pe termen scurt cel puțin un mod cinic de a rezolva deficitul bugetar. La o speranță de viață sub vârsta de pensionare practic fondurile de pensii devin bani publici, creanțele pensionarilor fiind limitate la durata vieții. Mortalitatea infantilă și privatizarea educației transformă automat educația într-un avantaj de castă, în care apartenența la o clasă socială cel puțin medie este condiția de a beneficia de educație. Pe termen scurt probabil se rezolvă o mulțime de probleme financiare, pe termen lung însă bazinul de talente este redus semnificativ și probabil resursa umană va deveni eminamente necalificată ceea ce reduce dramatic viitorul potențial al Argentinei de a dezvolta domenii de activitate economică cu valoare adăugată ridicată, care solicită forță de muncă calificată existentă pentru a se localiza într-o țară sau alta. Pe de altă parte probabil natalitatea va scădea dramatic (de la valori deja scăzute) pentru că va fi foarte dificil pentru majoritatea populației să asigure copiilor un minimum de subzistență.

În linii mari probabil pachetul de măsuri va reuși să rezolve problema inflației, și probabil va reuși să stabilizeze finanțele publice. Există un risc enorm de instabilitate socială și declin spre anarhie. Probabil vom vedea creștere economică, în măsura în care statul va reuși să asigure un nivel decent de ordine publică, probabil sprijinit de servicii private de pază și securitate. Probabil vom fi martorii apariției unei oligarhii super-bogate, cam ca cea rusească, și a unei majorități extrem de sărace și probabil total aservite. Economia probabil poate funcționa și așa, dacă asta își doresc suveran argentinienii. Probabil la a doua generație, oligarhii super-bogați vor cheltui niște sume pentru binefacere.

România și modelul libertarian

Mesajul libertarian este prezent în momentul de față în discursul public, și extrem de prezent în Social Media, și de asemenea în opiniile multor comentatori de pe forumuri. Știu un singur partid care la un moment dat avea asumată doctrina libertariană de dreapta, Partidul Oamenilor Liberi, dar asta era cu ani în urmă.

În România libertarianismul afișat de partide este populism pur, pentru că se îmbină reduceri fiscale cu promisiuni de politici sociale și așa nesustenabile. Nu poți să ai stat minimalist și reduceri de impozite și, în același timp asistență socială, servicii de sănătate gratuite, educație gratuită, și altele. Ori, un mesaj de genul celui libertarian de dreapta, fără o reducere a politicilor sociale și de mediu este idealism fără conținut aplicabil. Nu se poate să fii libertarian de stânga și de dreapta în același timp, decât dacă minți cu nerușinare.

Iluzia libertarianismului este vândută românilor prin mesaje gen ”impozitul este bir”, ”Plătești impozite și nu primești nimic”, ”statul este cel mai mare hoț” mesaje în esența lor simultan greșite și corecte, dar în proporții diferite.

Impozitul este sinonim cu birul, pur și simplu birul este o forma arhaică a impozitului, dar termenul ”bir” este asociat cu administrațiile fanariote ca perioadă de timp deci cu o formă arhaică de corupție și exploatare.

” Plătești impozite și nu primești nimic” este o reformulare a definiției impozitelor din Legea Finanțelor Publice conform căreia ”impozit – prelevare obligatorie, fără contraprestație si nerambursabila, efectuata de către administrația publica pentru satisfacerea necesitaților de interes general” din care se elimină ”pentru satisfacerea necesitaților de interes general”. Negarea activității de ”satisfacere a necesităților de interes general” este și esența mesajului ”Statul este cel mai mare hoț”, care schimbă perspectiva asupra statului către un instrument de satisfacere a nevoilor personale ale administrației. Conducerea statului este etichetată ”cleptocrație” ceea ce din nou este adevărat și fals simultan. În primul rând este improbabil ca întreaga sau majoritatea conducerii să fie interesată numai de interesul personal, și chiar dacă ar fi așa, interesul personal de a fi reales și interesul personal de a nu locui pe termen lung în pușcărie sunt cel mai probabil factori limitativi ai manifestării interesului personal de îmbogățire. În al doilea rând puterea este în final mai importantă decât banii pentru foarte mulți jucători din sistemul public.

O confuzie majoră în administrația noastră care favorizează fără un rost real mesajele populiste este legată de parafiscalitate. Se colectează tot felul de taxe derizorii care de foarte multe ori pur și simplu nu merită costul administrării lor și generează timpi morți și insatisfacție pentru cetățeni. Citeam acum câteva zile că reducerea cu peste 150 a numărului de taxe parafiscale a avut un efect total asupra veniturilor bugetare de ordinul sutelor de mii de euro. Dacă plătesc impozit local, de ce trebuie să plătesc taxe la primărie? Dacă plătesc impozit pe autoturism de ce plătesc și taxă de înmatriculare? Dacă plătesc impozit pe locuință, de ce plătesc taxă specială de salubritate? Fie sistemul corect fie incorect percepția este negativă pentru cetățean într-un mod care nu poate fi deloc condamnat. Nimeni cu mintea întreagă nu vrea să plătească taxe și impozite și să-și piardă timpul prin administrații publice. _citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro