La cald, după furtuna eliminării de la Euro 2024: S-a plecat cu capetele plecate în Germania, întoarcerea e cu aplauze

N-am mai avut emoții în luna iulie de la BAC încoace. Și nu-s dezamăgit. E greu să scrii după înfrângeri, mai ales când te-ai obișnuit, de 3 săptămâni, să primești și să împarți entuziasm. Sigur, avântul s-a terminat abrupt. Dar nu e Maratonul nostru. Echipa nu a strigat „am învins” și apoi s-a prăbușit. S-a plecat cu capetele plecate spre Germania, întoarcerea e cu aplauze și capetele sus, scrie jurnalistul Răzvan Luțac, după România-Olanda 1-4.

Matematic, scopurile au fost atinse: ieșirea din grupă, o altă imagine a naționalei, ocazii și momente bune chiar și la înfrângeri (azi, primele 15 minute și finalul primei reprize, ocaziile uriașe din meciul cu Belgia), amintiri, de la părul albastru al lui Rațiu la reflexele lui Niță din grupă. De la golul lui Stanciu la entuziasmul fanilor. 

Nu, suporterii nu le-au ridicat osanale fotbaliștilor, ei au trăit câteva zile ori săptămâni pe care le vor ține minte mai mult decât marcatorii ori golurile de azi.  

Trebuie să fim o „națională” în creștere, iar asta presupune și greșeli. Drăgușin a făcut un meci bun, apoi a gafat. Se întâmplă, în special în fața unui adversar superior. În clipa asta, pe Olanda o poți bate cu șansă. Ai două-trei ocazii, îți intră șutul lui Man și apoi lor nu le iese nimic. Eventual, îi prinzi pe un contraatac pe final. 

Să nu ne comparăm cu Austria, deși am fi tentați s-o facem. 

Am fi tentați să ne supărăm și pe arbitraj. Să nu înțelegem cum de Dumfries dă cu cotul, apoi îl aruncă direct pe bancă pe Mogoș și nu ia galben. Poate am avea dreptate, dar ne-am enerva inutil. Nu acolo s-a făcut diferența. 

(Pentru amatorii genului: eu m-am enervat doar că suntem în 2024, nu mai e 1957. Când McParland, atacant la Villa, l-a nenorocit așa pe portarul lui Manchester United. Și asta prin minutul 6. Deși țin cu Villa și echipa a luat trofeu atunci, Cupa Angliei, n-a fost normal ca adversara să joace cu un jucător de câmp în poartă doar pentru că arbitrul a considerat că atacantul s-a ciocnit „involuntar” de portar.

Pentru că superioritatea lor a fost evidentă. S-a văzut la plecările pe contraatac. La știința jocului. La opțiuni. Noi îl trecem pe Burcă, un fundaș central cu zero veleități de jucător de bandă, pe stânga. La ei intră Micky van de Ven. E frustrant. Dar știți ce am câștigat?

Că nu e nevoie să insist cu asta. Că am priceput unde ne situăm. Și nu, nu suntem nici în prăpastie, nu suntem nici în top. Suntem în primele 16 echipe ale continentului. Și e mare lucru, pentru că asta înseamnă cheag. Și speranțe pentru un Mondial. Turneu unde am putea ajunge după 28 ani de pauză.